Concentrat

Dimineață. Alarma mă trezește. Mă spăl pe dinți și trebuie să mă întorc în dormitor unde îmbrățișez încercând să strâng de gât întrebarea „ce îmi iau pe mine azi?!”. Mă asigur că am tot ce îmi trebuie în geantă, îmi iau de mâncare și plec.
Afară, mă izbește ploaia sau vântul, de cele mai multe ori. În funcție de ora la care plec, trebuie ori să mă obișnuiesc cu străzile goale și cu ocazionalul funcționar care trece pe lângă mine ca un glonț, disperat să ajungă la birou, ori sunt forțată să fac slalom printre copiii de la școala primară și părinții lor, care se uită la mine ca la un specimen care ar trebui murat într-un borcan.
Mă urc în autobuz și, cumva, se găsește o problemă. Înjur transportul în comun. Mă dau jos și schimb autobuzul. Celălalt mă duce la colegiu unde se petrec acțiunile cele mai interesante.
Atunci când nu aștept să intru la cursui, când nu vorbesc cu lume, când nu mă plâng de frig sau de cald, când nu urc un milion de scări, când nu sunt aplatizată în încercarea de a traversa un coridor, când nu mănânc, când nu sunt afară și când nu am un grup de fete vorbind tare despre vreo tâmpenie în urechea mea, da, doar în afara cazurilor ăstora, sunt la cursuri sau singură. În materie de cursuri, fac psihologie, istorie, franceză și literatură. Literatura e cea mai genială! Dacă sunt singură, ori citesc lectura obligatorie pe care trebuie să o studiem, ori mă orientez. Azi, spre exemplu, am realizat că o anumită podea scârțâie. Prin urmare, e parchet sub mocheta care îl acoperă.
În funcție de zile și, implicit, de ora la care ies, drumul spre casă este foarte... Diferit. 60% din cazuri, durează enorm și autobuzul e plin de colegi de-ai mei. 10%, nu mă plâng excesiv de durată, dar e plin de copii de liceu în uniforme, pe care deja nu îi mai suport! Restul de 10% este foarte rapid, iar autobuzul e, dacă nu gol, măcar nu e plin de oameni cu care nu mă bucur să împart același mijloc de transport în comun.
Acasă mănânc. Și vorbesc cu mama, iar mama vorbește la telefon. Și apoi adorm. Adorm făcând orice. Săptămâna asta cred că am adormit oricum, mai puțin în picioare, sincer. Voi da vina pe faptul că seara plouă mai mereu, ca acum.
Am început colegiul de o săptămână.

Artistă

Mă hotărâsem asupra unor haine. Apoi, nu am fost în stare să-mi găsesc maieul și toată ținuta a picat. Am sfârșit într-o fustă scurtă, neagră și mulată peste niște dresuri negre, cu un maieu roșu și o cămașă neagră pe deasupra, părul prins, cercei cu ași de cupă și o bandană roșie. Fondul de ten, rimelul și rujul roșu s-au bucurat nespus să fie scoase de la naftalină. Nu m-am machiat de o grămadă de timp. M-am încălțat în teneși, cum am vrut, iar imensul Converse Player m-a ajutat să car după mine o geacă, umbrela, caietul, cartea, foile pe care aveam poeziile scrise, portofelul, un pix, abonamentul, o oglindă, ochelari de soare și rujul, el fiind singura piesă din machiajul impecabil cu care plecam de-acasă care putea să se deterioreze în cele patru ore jumate pe care aveam să le petrec la repetiții și mâncând pizza care ni se promisese.
Odată ajunsă, am fost bombardată de tot felul de oameni care vroiau să mă salute, să știe ce fac, cum mă simt, dacă am tot ce am nevoie și care, mai apoi, mi-au pus corzile vocale la lucru în cele douăzeci de minute (care mie mi s-au părut vreo două ore) de vocalize. După ce am fost cu toții de acord că eu sunt ok, pregătirea s-a extins asupra celeilalte tipe care avea să cânte cu mine, timp în care eu am dat gata vreo două sticluțe de apă. Repetiția a fost un succes. Ne-am chinuit cu toții să ne ajutăm unii pe alții, mai ales eu, fiind singura care nu avea emoții.
După probele de microfon, în timpul cărora s-a strâns un public generos, am început și noi. A fost genial. Muzică, poezie, dans, muzică, poezie, mai multă muzică, dans... Și le-a plăcut la nebunie! Ei ne-au aplaudat și noi le-am mulțumit că au fost un public excelent și că au venit să ne vadă.
Pe drumul spre casă am vorbit cu mama și i-am explicat că mă îmbrăcasem așa din cauză că asta era imaginea pe care mi-o făcusem într-una dintre poeziile pe care le scrisesem și citisem aseară. Am văzut-o pe una la un moment dat uitându-se la teneșii mei și zicându-i alteia ceva. Cred că se prinsese că poezia era despre mine. Mi-a părut bine. Apoi, am început să vorbim despre cât de ciudat arătam la ora unșpe noaptea într-un autobuz. I-am povestit că a fi artist scuză orice. Nu conta că eram ciudat îmbrăcată. Sunt artistă și am voie. Nu sufăr de chestia asta, dar așa e. Dacă nu ești artist, ești doar ciudat, nu?
Am ajuns acasă, am mâncat și am rugat pe toată lumea să nu mă trezească toată ziua, înainte de a mă cufunda în așternuturi și perne.
Azi stau și citesc. Încă mai sunt obosită după săptămâna asta de muncă intensivă pentru spectacolul de aseară, dar nu regret nimic.
Am terminat The Silver Linings Playbook. Merită citită!

La grămadă

Ăsta va fi un post încurcat. Am avut o zi încurcată. Azi a plecat văru-meu pe care nu-l mai văzusem de trei ani. Mi-a făcut foarte bine să-l văd. E ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mi-aș dori să avem altă relație, una mai strânsă, dar sunt conștientă că asta va lua mult timp și va necesita multă muncă din partea amândurora. Deși nu prea avem cine știe ce legătură, mi-a părut extrem de rău să-i văd plecând și pe el, și pe ai lui. Mă încălzesc cu ideea că se vor întoarce la un moment dat sau, mă rog, găsim noi o cale să ne vedem. După ce ei au plecat către aeroport împreună cu cele două valize pe care le aveau, eu am pierdut timpul prin oraș. Am dat bani la tot felul de tipi și tipe care cântau pentru mărunțiș, dar m-am plictisit repede. Nu aveam stare, așa că am plecat acasă.
Când am ajuns, am decis să mă opresc din a citi Moranthology (de Caitlin Moran) și să mă apuc de Silver Linings Playbook (de Mathew Quick). Nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Vreau să citesc cartea asta și atât. După câteva capitole, mi-am dat seama că e destul de tristă, după cum scria și pe recomandarea lăsată de prietenul meu anonim pe semnul de carte cu care a venit. (Am luat-o de la un schimb de carte, pe baza recomandării ăsteia și din cauza faptului că vroiam să văd filmul. Am dat pe ea Dracula.) Am început să mă întreb de ce m-am apucat să citesc o carte atât de tristă considerând faptul că eu sunt destul de tristă și-așa.
Cum stăteam în pat, într-un imens tricou alb, în niște pantaloni scurți roșii și cu părul prins, citesc despre cum protagonistul meu dormea în mansarda părinților lui. Și de la asta mi-am amintit de faptul că întotdeauna mi-am dorit să am o casă cu mansardă. Mi se părea incredibilă ideea de a dormi acolo. În continuare, vreau chestia asta. Apoi, inevitabil, gândul următor a fost despre el. Mi-am amintit că vrea să-și ia o casă în Italia. Mi-a zis, dacă vreau să vin la el, să-mi aduc hainele și un bilet de întoarcere. Ce frumos ar fi să aibă o mansardă! Aș adormi în mansarda oricui pe jos, peste caiet, pix sau amândouă, cu chitara lângă mine, într-un tricou larg, pantaloni scurți și cu părul prins. Eu de ce nu am mansardă?
Laura crede că gândesc prea mult. Încep să cred că are dreptate. Cică femeile s-ar gândi la bărbați, pe zi, mai mult decât s-ar gândi bărbații, săracii, la orice, în tot atâta timp. Nu e o posibilitate pe care o exclud.
Mâine mă văd cu o prietenă. De luni, încep munca la alt festival. Pe 22 îmi iau rezultatele, pe 27 mă înscriu la colegiu, pe 5 septembrie se definitivează, pe 9 începe școala. El tot nu m-a căutat.

Urăsc transportul în comun!

Urăsc transportul în comun, în primul rând, pentru că niciodată nu funcționează cum vreau eu. Ziua de azi e o excepție. Cred că ar trebui să-i mulțumesc celui care locuiește-n cer. Ca să înțelegeți mai bine restul motivelor, am să vă povestesc despre a doua parte a călătoriei mele spre casă.
M-am urcat în al doilea autobuz care avea să răpească treizeci de minute din timpul meu prețios și să le folosească în scopuri nobile, cum ar fi să mă ducă acasă. A făcut asta perfect, dar eu am să mă plâng de serviciile de la bord, nu de calitatea călătoriei.
Mă urc și mă așez în spate, unde sunt geamurile deschise, se face curent și e răcoare. Încerc să deschid ultimul geam închis. Geamul nu vrea să se deschidă. Nu-i nimic. Mă așez la loc și vine unul să-l deschidă el. Îi explic că geamul nu se deschide. Mă ia în vorbă. Eu îi răspund la ce mi-a zis și îmi pun căștile pe urechi.
Acum, urmează o călătorie lungă și tâmpită care mi-a amintit de ce urăsc transportul în comun. Am incredibil de prostul obicei de a citi în toate mijloacele de transport. Pe lângă asta, iubesc comfortul, am simțul mirosului foarte dezvoltat și am rău de mașină.
Autobuzul pleacă. Eu citesc. Din spatele meu, domnul respectabil cu care tocmai terminasem de vorbit emana un parfum inconfundabil de transpirație. Nu a coborât până nu am coborât și eu. Superb! Din când în când, se mai urca cineva cu un parfum decent. Raiul pe pământ! Apoi, veni cineva cu mâncare. Când spun mâncare, apropo, vreau să spun cartofi prăjiți și aripioare de pui. Mai multe mirosuri dezgustătoare. Fast food de data asta. Nu țin minte să fi luat decât două guri de aer curat tot drumul. De la mirosurile din autovehiculele moderne, mai mereu mă ia greața. La propriu. Efectele răului de mașină, bifat frumos pe listă.
Citeam. Ca o incredibilă amatoare de comfort și în calitate curentă de om care nu găsește niciodată o poziție comfortabilă de citit, am fost forțată să remarc cât de incomode pot fi scaunele în autobuz! A trebuit să mă fâțâi și să mă dau din ce în ce mai jos, ca în pat. Știm cu toții senzația de a ne așeza în pat în fund și a ajunge la orizontal, sper.
Nu m-ar fi enervat toate astea așa de tare dacă citeam o carte proastă, sinceră să fiu. Nu m-ar fi interesat nimic dacă citeam Twilight, spre exemplu. Mi s-ar fi părut o binecuvântare faptul că aveam chestii care să mă distragă de la asemea mizerie. În schimb, am primit Moranthology de Caitlin Moran și e genială. Ăsta îmi e ghinionul. Citeam o carte a dracului de bună și nu mă lăsau în pace factorii din jurul meu. Apoi, iPod-ul meu mi-a dat să ascult ceva de care nu aveam chef. Schimb piesa. Cred că l-am enervat cumplit cu chestia asta și m-a certat trântindu-mi imediat în față ceva ce aș asculta, probabil, numai fiind foarte, foarte beată.
Cobor și vin spre casă. Am învățat, în cele zece minute de la stație până acasă, că bărbaților nu le pasă de nimic atâta timp cât porți o fustă care îți arată genunchii. Genial! Urăsc transportul în comun și transportul în general!

De pe drum

Ieri a trebuit să merg într-o parte a orașului pe unde nu mă aventurez de obicei. Lucrez la alt festival și aveam training. Mi-am luat pe mine tricoul care de-abia ajunsese prin poștă dimineață, nelipsiții mei pantaloni scurți și balerinii ăia negri pe care am jurat să-i arunc luni, când ajung acasă. E sâmbătă și tot îi am. Mi-e clar că nu am să-i arunc.
Afară ploua, iar eu aveam în mine un sictir greu de imaginat. Drumul, o oră. Aveam tren direct. Mă urc frumos în el și găsesc un ziar. Îl citesc, spre surprinderea mea și a celorlalți călători respectabili, care se uitau la mine ca și cum aterizasem de pe vreo planetă extraterestră.
O voi folosi ca exemplu pe tipa care s-a așezat în fața mea. Mai mult de douăzeci și cinci de ani n-avea. Costum gri, cămașă albă cu guler de-ăla drept și îngust cum nu-mi plac mie. Era machiată de seară (aiurea, considerând că era patru, iar ea arăta ca și cum venea de la muncă) și exagerase cu dermatograful. Părul șaten, arătând și el clar a încercare nereușită de blond, stătea parcă strâns în buclele mari care îi treceau de umeri. S-a urcat în tren de parcă era al maică-sii. N-am băgat-o în seamă. Eu nu mă uit la lumea din jurul meu. Spre exemplu, la domnișoara în cauză m-am uitat timp de vreo două secunde, dar nu am putut să nu observ felul în care stătea picior peste picior și privirea cu care mă fixa. Parcă vroia să mă înece în irisul ăla albastru și să mă ascundă apoi în negura pupilei. Sunt învățată cu priviri dintr-astea. Toată lumea se uită la mine de sus, de obicei. Știu de ce stilul meu enervează. Calmează-te, societate, asta încă nu e de schimbat la mine.
Cobor din tren și merg pe jos douăzeci de minute printr-o ploiță de-aia tâmpită. Nu ploua cât să scoți umbrela, doar cât să te enerveze. Când am ieșit, mi-am tras jacheta pe mine și a trebuit să merg prin aceleași condiții meteorologice. Mi s-a părut mai lung drumul la întoarcere. Eram fericită. Să mă plouă până nu mai poate!
Fiecare chestie are frumusețea ei. Plimbați-vă!

Na că m-am întors!

– Atenție! Urmează un post lung! – 

M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.

Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.

Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.

Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.

Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.

Da...

Neaţa! Ştiu că n-am mai scris de mult. Scuze. Mă ţin de luni să vă povestesc de un proiect în care m-am băgat şi tot nu sunt în stare. I-am dat unei prietene un mail despre asta. Cred că am să-l pun şi aici, dar nu acum.
Postez de pe telefon, de-aia nu am poză. Nu mai am laptop. Mi-au spart casa joi. Până îmi vine ăla nou, aşa o să vorbim. Eu am să vă scriu cel mai probabil din pat şi voi o să citiţi, când aveţi timp, din spatele unui monitor decent.
Mor! Mor pentru că mi-au luat numai ce foloseam zi de zi. Mor pentru că mi-am pierdut toate fişierele. Mor pentru că trebuie să aştept să-mi vină altul nou. Or să moară şi hoţii de blestemele lu' bunică-mea de-acolo, de unde e. Ea mi-l luase şi ştiu cum ar face dacă ar afla. Dar ştie. Le vede pe toate de-acolo, din cer.
Revin cu informaţii despre proiect când voi avea o modalitate normală de a da copy-paste. Mii de scuze!

Şterge!

E sâmbătă. Eu stau singură în casă, la masa din bucătărie şi scriu asta. Nu vreau să scriu despre nimic. Vreau să vă explic cum mă simt şi ce mă înconjoară.
E o zi gri şi plouă. Vântul şuieră pe-afară ca un animal legat care vrea să fie liber. În casa asta nu e nicio lumină aprinsă. Ascult nişte piese pe care nu le-am mai ascultat niciodată. Îţi mulţumesc, YouTube. Jumătate din ele parcă vorbesc despre noi. Niciodată nu am să mă opresc din a vorbi la plural când vine vorba de el.
Am adormit cu gândul la el şi m-am trezit la fel. E ciudat. Mereu am fost genul de om care s-a culcat ca să uite, să se trezească mai bine, mai fără probleme, mai altfel decât s-a culcat. Nu. Cu el nu merge. E în capul meu non-stop. Şi de ce? Am fost în stare să trec peste atât de multe şi nu pot trece peste el. Mă dezamăgesc eu pe mine.
Ştiu ce fel de om sunt. Sunt genul de om puternic care ştie că nu are nevoie de nimeni ca să facă ce vrea. Sunt genul meu de tipă, tipa care nu stă să se gândească prea mult şi se adaptează la situaţie imediat, când vede că nu are ce face. Şi acum de ce dracului nu pot?!
Ba pot! Pot şi am s-o fac. Nu există satisfacţie mai mare decât a face ce lumea spune că nu eşti în stare să faci.

Am revenit

M-am întors. Asta din dreapta sunt eu cu măgarul pe care l-am găsit pe stradă. Avea urechi pufoase.
A fost frumos în vacanţă, deşi am fost răcită ca dracu şi nu am văzut o ţară mai săracă de atât. Sunt unii care nu mă vor crede când spun că e mai rău decât în România.
Peisajele... Nu m-au impresionat cine ştie cât. Ca dovadă, am început să fac şi eu poze doar din ziua a treia. Mama a făcut la greu. (Are drepturile de autor pentru poza asta şi pentru toate pozele în care apar şi eu.)
Ce să spun? Cam asta. A fost frumos în vacanţă şi a meritat văzut oraşul, dar sincer vă spun că nu m-aş mai întoarce.

Eu nu pot scrie un final fericit

Nu ştiu unde să încep. Ne-am despărţit pentru că aşa a vrut el. Ştiu că m-a minţit, dar nu am ce să fac. Nu fug după niciun bărbat. Niciodată nu am făcut-o, iar el nu va fi primul.
M-am trezit cu ochii umflaţi de la plâns şi cu o inexplicabilă scârbă faţă de tot ce mă înconjoară. Am vrut să ies, să merg să-mi cumpăr haine, să îmi fac ceva la păr, să mă îmbrac ciudat, să fiu diferită. Mi-a ieşit, în mare parte. Nu a fost cum mă aşteptam, dar tot e ceva.
Am mers la maică-sa, la pub să-i mulţumesc pentru tot, să-i spun că nu ştiu când am să o mai văd şi, convinsă fiind de faptul că nu are nicio idee despre ce se întâmplase, am zis că merită să afle partea mea de poveste, să mă vadă în forma asta. Am vrut să ştie că nu sunt aşa de puternică cum par. Am vrut s-o las să mă cunoască exact aşa cum sunt: fragilă şi visătoare, sinceră şi rănită. Şi ea mi-a spus să nu îmi fac probleme, să nu mă supăr, că pot să trec oricând să vorbim, că nu meritam chestia asta şi că nici ea nu prea crede în ce mi-a spus el. Mi-au dat lacrimile. O să trec pe la ea miercuri să îmi iau lucrurile.
Până ieri, nu am realizat care a fost prostia mea în viaţă. M-am bazat mereu pe oamenii greşiţi. Ştiu că oamenii stau cu tine numai până pleacă, dar niciodată nu m-am aşteptat să plece cei în care aveam cea mai mare încredere. Zilele astea m-au învăţat că sunt doar două persoane care nu au nicio obligaţie faţă de mine, dar totuşi ar sări din pat la trei dimineaţa pentru mine, dacă ar trebui. Vă mulţumesc din suflet, fetelor! Nu vă daţi seama cât înseamnă pentru mine.
Mereu am fost aia care şi-a salvat prietenii de inimi frânte şi de orice fel de suferinţă interioară şi mereu, când a fost vorba să fac acelaşi lucru pentru mine, am eşuat lamentabil.
Sunt făcută bucăţi. Am fost fericită, am avut încredere şi am iubit enorm! Am fost dezamăgită cu prima ocazie. Mulţumesc. Ştiam că n-am fost făcută pentru finaluri fericite sau pentru poveşti de durată.

Iarna în oraşul mare

A venit şi decembrie cu frigul lui sec şi rigid. Am ieşit azi-dimineaţă din casă şi m-a izbit un vânt puternic şi aspru ca şi cum ar fi vrut să mă trimită înapoi în casă, să îmi zică că e prea devreme să ies, că n-am ce să caut afară.
Când am ajuns în staţie, deja ningea. Fulgii mari au acoperit asfaltul gri în nici zece minute. Era ca în poveşti minus faptul că urăsc zăpada cu o pasiune greu de imaginat. Cu toate astea, era frumos. M-a captivat peisajul. Semafoare, faruri şi felinare, un răsărit timid şi fulgii de zăpadă, toate combinate cu stresul meu de prins autobuzul la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie. E de nedescris! Ce aş putea cere mai mult de la viaţă?
Mi-am petrecut ziua gândindu-mă la noi şi la cum asta e prima zăpadă pe care am prins-o împreună. E magic!
Ştiţi, niciodată nu mi-a plăcut iarna. M-am schimbat enorm. Nu mi-am dat seama de asta până azi. Sunt total altfel. Văd frumosul în toate lucrurile pe care le-am ignorat cu atâta uşurinţă până acum, văd tot ce până acum, nu vedeam. Trăiesc mai intens, iubesc mai intens şi visez mai intens. Îmi place de noua eu. Era şi cazul să-mi revin!
Tot ce vreau e să ningă şi mâine.

Noiembrie tăcut

M-am întors. A fost frumos şi cald pe insulă. M-am bronzat. Nu am multe de zis despre vacanţa asta, deşi ar trebui să am.
M-am întors ca să văd totul dat peste cap. Parcă nimic nu mai e la fel. Ieri, mi-am luat chitara în spate şi am mers la o prietenă să lucrăm la ceva. M-am înbrăcat subţirel. Vântul m-a întâmpinat de cum am ieşit din casă. Nu l-am băgat în seamă. Mi-am continuat drumul şi, la un moment dat, oprindu-mă să mă asigur la o intersecţie, am observat cât de goi sunt copacii, şi frunzele de pe jos, şi cerul senin alături de soarele sleit de puteri pe care îl ţinea în braţe.
Merg mai departe. Am început să văd o grâmadă de lucruri. Văd cât de grăbită sunt de fapt şi cât de mult pierd nedând atenţie lucrurilor care, mai demult, erau atât de evidente. Am impresia că am intrat într-un gen de cotidian prost. Oraşul ăsta mare şi faptul că sunt mereu pe fugă m-au făcut să fiu aşa. Nu îmi place.
Vreau timp. Vreau timp ca să văd, să învăţ să privesc şi să apreciez, să înţeleg ce văd şi ceea ce exprimă lucrurile din jurul meu. Trăiesc parcă într-un glob de cristal. Nimic nu mă mai atinge şi nimic nu mă mai impresionează. Asta nu sunt eu. Eu nu sunt aşa. Am nevoie de timp şi de spaţiu, şi de iubire. Am nevoie de o cană de vin fiert, de o prietenă bună şi de multă multă muzică. Ziua de ieri a fost genială. Mi-ar trebui mai multe aşa.
Salut, noiembrie! Ai grijă de sufletul meu.

Nori de praf

Mă urc în autobuz şi mă aşez la geam, în spate. Mi-am pus căştile în urechi şi le-am apăsat butonul. Nu ştiam ce piesă avea să înceapă. Dub FX - Fly with me. Plouă torenţial. Mă gândesc la tine. Ascult piesa asta de la tine care mă relaxează mereu. Se termină piesa.
Ascult nu mai ţin minte ce. Mergem mai departe. Capul îmi e gol. Nu îmi mai amintesc nimic din ora aia de drum.
Dau să cobor. Jace Everett - I wanna do bad things with you. Mă duc jos şi îl văd pe unul dintre foştii mei prieteni stând jos lângă una pe care o ţinea de mână. Nu m-a văzut. Mă uitam la ei. Mi s-au părut foarte dizgraţioşi, ca imagine. Eu, ca om normal care merge cu autobuzul, nu mă aştept să văd aşa ceva şi nu e din cauză că am fost cu el. Ce tandreţuri de doi bani!
Cobor. Stau şi mă gândesc: cu mine n-a făcut lucrurile astea. Ce bine că n-am fost suficient de bună! Aş fi murit până acum, dacă mă opream la el, sincer. Mi-a lăsat un gust amar, dar am zâmbit din suflet când mi-am dat seama de asta. Ce bine că nu sunt genul de om care să stea unde nu-i e locul!

Cules de amintiri

A trecut mult timp. N-am mai venit aici din aprilie. În capăt e o trupă de fete care dansează. Eu stau pe-o bancă şi le ascult muzica. Sunt rusoaice, după feţe. Îmi beau ciocolata caldă liniştită pe colţul meu de bancă.
Ador locul ăsta. Ar trebui să vin mai des, dar parcă tot nu e ce căutam. Parcă tot aş fi vrut să mă duc în altă parte. Undeva unde să îmi pot pune gândurile în ordine mai bine. Mă simt în plus. Mă simt singură. Locul meu nu mai e nicăieri. Acum câteva săptămâni, cineva m-a întrebat cine îmi e prieten, cine ştiu că, la orice oră şi în orice situaţie, va fi acolo pentru mine. N-am ştiut să îi răspund. Chestia asta m-a făcut să mă simt mică şi m-a îngrozit, pe moment. N-am putut să-i spun că am pe cine să sun la trei dimineaţa plângând, cum am făcut acum un an. Bine, aş avea, dar nu e lângă mine.
Vine o vreme în care realizezi care sunt riscurile prieteniilor şi, de fapt, cine îţi e cu adevărat prieten. Am venit aici singură tocmai din cauză că nici eu nu ştiu. Fiecare are un loc al lui, un loc unde se simte în siguranţă, un loc al lui sau măcar un loc unde trebuie să fie. Eu n-am aşa ceva.
M-am trezit azi-dimineaţă cu gândul la el. Ştiu că n-a ajums aseară acasă şi ştiu şi de ce. Nu mă deranjează. E ok. Nu e. Nu mai înţeleg nimic.
Am venit aici ca să mă liniştesc. M-am agitat mai tare. Locul ăsta nu-i al meu. Plec acasă.

O zi normală

O zi normală este cea în care mă trezesc singură într-o casă mare, într-un pat gol din care cum mă dau jos, mă ia cu frig, într-o cameră mare şi dezordonată. O zi normală este cea în care stau în pijama până la ora trei. O zi normală este cea în care chitara îmi este cel mai apropiat prieten şi fac muzică. Fac muzică ca să îmi mai las problemele de-o parte, ca să le mai spun cuiva, ca măcar să nu le mai ţin închise în mine, în spaţiul mic şi strâmt dinăuntrul meu. O zi normală este cea în care stau în bucătărie pe scaun într-o parte, sprijinită de perete şi nu îmi pasă că tricoul de pe mine e rupt, chiar dacă ştiu. O zi normală este cea în care îmi ocup timpul cu orice, cu absolut orice, doar de dragul de-a face ceva, deşi nu mi-ar strica să dorm mai mult. Mereu mă trezesc obosită şi ştiu că dorm prea puţin. Mi-e groază să ştiu că o să înceapă şcoala, iar eu n-o să mă pot culca mai devreme de ora unu.
O zi normală... O zi normală este cea în care tot ce fac îmi aminteşte de tine, mă obligă să mă gândesc la toate nimicurile pe care le făceam împreună, mă obligă să mă gândesc la cât de dor îmi e de tine şi de noi. O zi normală începe cu tine, chiar dacă nu eşti aici, eşti primul lucru la care mă gândesc când mă trezesc. Păcat că nu îţi mai pot trimite mesaje dimineaţa, cum făceam în ţară. Ştiu, ţi-am promis că, într-o zi, nimic din asta n-o să mai existe. Ştii că mă ţin de promisiuni.
O zi normală începe cu tine. Tot cu tine se sfârşeşte.

Oraşul mort sărbătoreşte

Azi e diferit de ieri. Ieri vedeam pregătirile, dar era linişte. Nu gândeam nici pe departe ce aveam să văd azi. Azi a fost agitaţie şi haos şi poliţie multă. Am văzut o mare de oameni care mergea exact cum vroiau poliţiştii să meargă, ca oile la abator. În marea aia de oameni eram şi eu. Mi-am dat seama cât de frică mi-ar fi de război, de evacuări, de orice presupune mulţi oameni mergând ordonat pe un traseu fix.
Luca a venit, dar azi plouă, nu ca ieri. Nu ştiu dacă a mai cântat sau nu. Am plecat înainte să înceapă. Cred că şi el la fel.
Azi autobuzele nu merg cum trebuie. Azi m-am oprit şi m-am întrebat "ok, eu cu ce ajung acasă?", nu ca ieri. Azi am descoperit ce tâmpenie poate fi să îţi imaginezi că pleci de-acasă şi te duci la aniversarea reginei şi ai să vezi totul perfect. E enervant totul, mai degrabă.
Azi plouă şi e frig. Totul e plin de steaguri, arta urbană se chinuie să răzbească la legal, centrul este un mare labirint haotic în care intri, dar nu ştii cum o să mai ieşi şi eu nu ştiu cum să ajung acasă mai repede. Azi am hainele ude pe mine, umbrela, nu mai zic şi părul îmi stă aiurea. Azi mă gândesc la un el pe care aseară credeam că îl uitasem. Mai e până la petrecere.
Azi n-am cheltuit bani. Azi am aşteptat cuminte şi am citit. Azi am făcut ce am vrut cum am fost în stare. M-am descurcat singură.
Azi pot să fac orice, dar în centru nu mă-ntorc. Îmi vreau chitara. Vreau să ajung acasă mai repede. Vreau un duş fierbinte şi un schimb de haine uscate. Altceva nu îmi mai trebuie. Azi pot să fiu fericită între patru pereţi pe care să-i numesc ai mei.

Oraşul mort

Au schimbat tot. Au vopsit pereţii, au curăţat străzile, au pictat totul în culori aprinse, nimic nu mai e cum era.
Azi, m-am trezit de dimineaţă şi am plecat pe malul Tamisei, un loc pe care îl iubesc din suflet, unde arta e la ea acasă şi unde orice e normal. Am coborât prin stânga. The Felix Fables nu mai erau sub pod cântând piese originale sau cover-uri în speranţa că lumea le va da mărunţişul de prin buzunare sau le va cumpăra CD-ul. Merg mai departe.
Totul e alb, Charlie Chaplin nu era, omul negru nu era, nimeni nu era acolo. Cheiul era mort. Mă uitam pe pod. O grămadă de steaguri erau arborate. Mâine trebuie să fie frumos, dar azi e calmul dinaintea furtunii.
M-am enervat şi am plecat de pe chei. Am mers în locul în care l-am cunoscut pe Luca, italianul cu chitara. Ştiam că nu avea să fie acolo, dar nu aveam unde altundeva să merg. Pe podul meu cu steaguri pe care trebuia să-l traversez, plin de bariere, de ei şi ele în uniforme fosforescente, de turişti idioţi care habar n-au să meargă şi alte de-astea. Steagurile care mi s-au părut chiar frumoase de pe chei, acum parcă fluturau perfect tocmai ca să-mi râdă mie în nas cu o atitudine de-aia de "uite ce bine ne merge". Podul, pe care în alte zile iubeam să-l iau la picior, azi m-a descurajat de tot.
Am ajuns la intersecţia de lângă teatru. Terasa era ok. Nici prea plină, nici prea goală. Merg în susul străzii. Bineînţeles, alţi turişti cretini, alte străzi blocate, taxiurile mă-sii nu semnalizează şi uite-aşa nervii mei se întind încet încet ca un elastic imaginar care, de obicei, îţi sare în ochi dacă îi dai drumul.
Ajung şi merg să văd ce se întâmplă. Găsesc pe unul cu chitara. Stau şi îl ascult. A reuşit să mă facă să zâmbesc. Lângă mine stătea unul care a fost atât de drăguţ încât s-a oferit să-mi desfacă sticla, chestie care pe mine, recunosc, m-a depăşit. Tipul cu chitara ne-a anunţat că pleacă cam la cinci piese după faza cu sticla. Eu şi ăsta de lângă mine i-am dat ce mărunţiş aveam şi am plecat. Eu i-aş fi cumpărat albumul, dar n-aveam bani destui.
M-am dus pe partea cealaltă a pieţei şi l-am găsit pe altul care îşi acorda chitara. Dezinteresată, am intrat într-o papetărie unde am început să mă uit la caiete şi alte de-astea. Când am ajuns iar pe lângă intrare, l-am auzit pe tip cântând. Am ieşit din magazin ca din nu ştiu ce şi m-am postat frumos lângă doi băieţi din Spania care simţeau muzica mai bine ca restul mulţimii. Şi ăstuia i-am dat mărunţiş, şi lui i-aş fi cumpărat albumul, dar nici pentru el n-aveam bani. M-am întors unde era primul, dar nu merita să stau.
Mă întorc acasă în colţul meu de sud al Londrei care nu e afectat de regină şi de aniversările ei. Oraşul e rece, nimic nu e cum era înainte. Ăla e singurul colţ din centru care a fost în stare să-mi dea artă şi căldură şi un colţ de bordură pe care să mă aşez. Acolo mă simt ca acasă.
Mâine vine Luca.

Muzician

După mult timp în care nu l-am mai văzut, m-am întors în locul unde ştiam că am să îl găsesc. Şi era acolo. Acelaşi el şi aceeaşi chitară. Lumea se strânsese în jurul lui, iar piesele vechi pe care le-am ascultat şi data trecută aveau parcă mai mult farmec acum, că timpul a trecut. Felul lui de a rămâne neschimbat? Poate. Şi totuşi, asta îi era parcă toată frumuseţea, faptul că era acelaşi el la fel cum mi-l aminteam.
Lumea îşi lua vederi gratis. La fel ca a mea, cea pe care am luat-o ultima oară când am venit. Piaţa arăta la fel şi totul mirosea a vară şi a amintiri.
Azi m-am întors în locul unde l-am văzut prima oară. De-abia azi l-am cunoscut. Luca, italianul cu chitara.

Cocktail

După un weekend plin de plimbări, ieşiri, haine şi stil, mă întorc şi eu acasă.
Am constatat cât de mult ne schimbă oamenii cu care intrăm în contact, lucrurile pe care le facem, locurile în care ne aflăm şi situaţiile în care suntem puşi.

Merg sigură pe mine şi păşesc apăsat în al patrulea schimb de pantofi pe astea două zile. Mă gândesc la un milion de chestii. Muzică, mentalităţi, oameni, cuvinte, el, timp, vise, la blogul ăsta pe care toată lumea mă roagă să mai scriu, la voi, cei care ctiţi şi, într-o oarecare măsură, îmi apreciaţi munca.
Marţi trebuie să susţin un discurs. Şi m-am hotărât să vorbesc despre faptul că tot ce ai nevoie pentru a reuşi este undeva înăuntrul tău. Faza cu blogul meu cel care creşte de la o zi la alta este doar un exemplu. Am pornit de la o idee. Am crezut în mine, am ştiut că pot. Şi mi-a ieşit.
Dar revenind, mă pierd în tot ce mă înconjoară. Totul se topeşte în jurul meu, iar eu mă înec într-o mare colorată de un nimic sonor care mă inspiră continuu. Asta sunt şi aşa îmi place să fiu. Mereu diferită, mereu în schimbare, dar totuşi mereu eu şi mereu boemă în gândire şi în gesturi. Ameţită de artă şi beată de viaţă. Obosită de plimbare şi totuşi, cu mintea pierdută prin vreo cafenea uitată sau prin vreun magazin de pantofi pe care nu îl frecventez. Şi cu toate astea, numele tău îmi va fi mereu tatuat pe suflet, un lucru pe care puţini îl pot înţelege, cu atât mai puţin, aprecia.
Lumea este un mecanism complex şi ceasul încă merge. Mă uit la el şi râd. De azi, merg în sens invers.

Miki

29 decembrie anul trecut, în scară la Dana. Ai ieşit din casă cu o pungă roşie de cadou în mână. Şi mi-ai dat-o, iar în ea era Miki, ăsta mic şi albastru din poză. Bine, el şi o felicitare (pe care încă o mai am şi ştiu unde e!).
Ei şi din ziua aia Miki al meu (sau al nostru, că nici acum nu m-ai lămurit cum trebuie) e cu mine peste tot. La modu', l-am luat din Bucureşti în Londra, din Londra în Paris, înapoi în Londra, apoi iar în Bucureşti, puţin prin Vama Veche, înapoi în Bucureşti şi acum, ca mine, în Londra înapoi. Azi s-a făcut un an de când mi l-ai dat. Un an de zile, eu nu am stat nicio noapte fără el. Şi nu am de gând să îi dau drumul din braţe acum.
Nu sunt multe de zis, deşi ar trebui să fie. Mersi. Mersi mult. Am şi eu ceva care să îmi amintească de noi oriunde aş fi. Şi crede-mă că, în anul ăsta de când îl am, s-a descurcat perfect.

*Te iubesc!