Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

La grămadă

Ăsta va fi un post încurcat. Am avut o zi încurcată. Azi a plecat văru-meu pe care nu-l mai văzusem de trei ani. Mi-a făcut foarte bine să-l văd. E ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mi-aș dori să avem altă relație, una mai strânsă, dar sunt conștientă că asta va lua mult timp și va necesita multă muncă din partea amândurora. Deși nu prea avem cine știe ce legătură, mi-a părut extrem de rău să-i văd plecând și pe el, și pe ai lui. Mă încălzesc cu ideea că se vor întoarce la un moment dat sau, mă rog, găsim noi o cale să ne vedem. După ce ei au plecat către aeroport împreună cu cele două valize pe care le aveau, eu am pierdut timpul prin oraș. Am dat bani la tot felul de tipi și tipe care cântau pentru mărunțiș, dar m-am plictisit repede. Nu aveam stare, așa că am plecat acasă.
Când am ajuns, am decis să mă opresc din a citi Moranthology (de Caitlin Moran) și să mă apuc de Silver Linings Playbook (de Mathew Quick). Nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Vreau să citesc cartea asta și atât. După câteva capitole, mi-am dat seama că e destul de tristă, după cum scria și pe recomandarea lăsată de prietenul meu anonim pe semnul de carte cu care a venit. (Am luat-o de la un schimb de carte, pe baza recomandării ăsteia și din cauza faptului că vroiam să văd filmul. Am dat pe ea Dracula.) Am început să mă întreb de ce m-am apucat să citesc o carte atât de tristă considerând faptul că eu sunt destul de tristă și-așa.
Cum stăteam în pat, într-un imens tricou alb, în niște pantaloni scurți roșii și cu părul prins, citesc despre cum protagonistul meu dormea în mansarda părinților lui. Și de la asta mi-am amintit de faptul că întotdeauna mi-am dorit să am o casă cu mansardă. Mi se părea incredibilă ideea de a dormi acolo. În continuare, vreau chestia asta. Apoi, inevitabil, gândul următor a fost despre el. Mi-am amintit că vrea să-și ia o casă în Italia. Mi-a zis, dacă vreau să vin la el, să-mi aduc hainele și un bilet de întoarcere. Ce frumos ar fi să aibă o mansardă! Aș adormi în mansarda oricui pe jos, peste caiet, pix sau amândouă, cu chitara lângă mine, într-un tricou larg, pantaloni scurți și cu părul prins. Eu de ce nu am mansardă?
Laura crede că gândesc prea mult. Încep să cred că are dreptate. Cică femeile s-ar gândi la bărbați, pe zi, mai mult decât s-ar gândi bărbații, săracii, la orice, în tot atâta timp. Nu e o posibilitate pe care o exclud.
Mâine mă văd cu o prietenă. De luni, încep munca la alt festival. Pe 22 îmi iau rezultatele, pe 27 mă înscriu la colegiu, pe 5 septembrie se definitivează, pe 9 începe școala. El tot nu m-a căutat.

Ca-n prima zi, la dracu!

Mă hotărâsem să nu mă opresc din mers din cauza lui. Ajunsesem la concluzia că nu merită și că sunt bine acolo unde sunt. Bine, m-a și enervat, dar fără să vrea și fără să știe.
Ulterior, am povestit toată chestia unui prieten foarte bun. L-am făcut să intre în pielea personajului ăstuia pe care i-l făcusem eu pe loc, fără să știe despre cine era vorba de fapt. Am întors situația pe toate părțile. E convins de faptul că ăsta pentru care eram hotărâtă să nu mă schimb e îndrăgostit de mine. Atât mi-a trebuit.
M-am enervat pe el aseară ca proasta. M-am pripit. Apoi, mi-am petrecut noaptea trecută și dimineața asta înjurându-l, dar asta nu înseamnă că îl iubeam mai puțin. Ne enervăm părinții și ne spun lucruri mai puțin plăcute, dar asta nu înseamnă că ne iubesc mai puțin, nu? Nu. Îl înjuram singură prin casă, de fapt, pentru că îmi păsa. Și îmi păsa exagerat de mult poate, iar asta se cheamă iubire.
Îl iubesc. Am zis-o. Îl iubesc pentru că a fost prima mea iubire și nu pot să trec peste. Am zis-o și pe-asta. Îl iubesc și de-asta am să mă opresc din drum pentru el!

Impas

Am pierdut. Am jucat și am pierdut. V-am zis că am să pierd, nu? Știam. M-am complăcut. De la început știam că am să pierd, dar niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult de-atât. Am pierdut și mai că n-am plâns de fericire. N-am regrete și nu am remușcări, deși știu că ce-am făcut n-a fost bine. Nu mă prea interesează, în secunda asta, decât lucrurile care mă ajută. Asta m-a ajutat.
Am zis că, dacă nu rănesc pe nimeni, mă voi răni pe mine. N-am vrut să fac asta. Știam de la început pe cine aș fi rănit. M-am împăcat cu ideea și am trecut la fapte. Nu îmi pare rău.
Cu toate astea, mă omoară gândurile. De azi-noapte nu pot să dorm. Mă trezesc din oră în oră și văd lângă mine același om. Undeva, creierul meu știe că patul este gol, dar amintirea rămâne. O simt, o văd și o trăiesc. Nu doare, încă nu.
Știu ce ar trebui să fac, dar nu pot. Mereu apare întrebarea: ce faci când îl iubești pe primul mai mult decât l-ai putea vreodată iubi pe al doilea, dar al doilea te iubește mai mult decât ar putea vreodată să o facă primul?
Nu știu. Și nu cred că voi avea curajul să aflu prea curând.

Toți morții

Fantomele trecutului mă bântuie. S-au întors două, așa, la două zile distanță. Ce dracului vă veni tuturor să mă căutați dintr-o dată?! Ce mama lui de joc mai e și-ăsta?! De data asta, ce o să-mi mai luați? Știu cum funcționează treaba. Nu vă cred zâmbetele. Cuvintele, nici atât. Ce căutați în viața mea?!
Și nu găsesc răspunsul decât într-un proverb vechi: pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. N-am să vorbesc decât despre el. Mi-a dat azi mesaj să îmi spună că ar fi mișto să ne vedem, că maică-sa mereu întreabă de mine, că nu am mai ieșit de un car de timp și că trece printr-o perioadă aiurea. Se gândea că l-aș putea ajuta. Bineînțeles că am să fac tot posibilul. Îmi e prieten, nu? Din nefericire, nu am timp de el până miercuri. Și atunci a rămas să ne vedem.
Eu? Ce-i cu mine? Eu mi-am continuat ziua gândindu-mă că, în situația asta, eu aveam zarurile amândouă. Aveam prilejul de a-i da o linguriță din medicamentul lui propriu și personal. Nu poate să mă aibă. Am să iubesc momentul în care îi voi da în cap cu asta.
Și apoi am plecat de-acasă. Am vorbit până m-am urcat în metrou. M-am așezat, cufundată în gânduri și în amintiri, amintiri frumoase, amintiri cu noi. Noi? Da, noi. Am fost odată noi, nu? A fost primul om pe care l-am iubit, la dracu! Da, noi e ok. Dacă încearcă să facă ceva? Bine, nu e loc de "dacă" în propoziția aia. Sigur va încerca să facă ceva. Și dacă eu nu voi fi în stare să spun nu? Nu! Trebuie să-i spun nu!
Ușile se deschid. Era să uit să cobor.
Nu vreau să mai fac aceeași greșeală a treia oară. Nu pot să fac asta. Dar totuși, a fost o greșeală? Este o greșeală și acum? De ce nu pot să-l dau afară din viața mea odată și pentru totdeauna? De ce, de fiecare dată când se întoarce, am să fiu aici? De ce, când el nu merită? Și ce-am să fac? Am să fiu eu și am să rezist până am să cedez. O să ne jucăm de-a orgolioșii și slabii, ca de obicei, și eu am să pierd. Nu pot să pierd de data asta!
Urât mai e să știi la ce să te aștepți! Am zis de când a plecat ultima oară că se va întoarce la mine, dar mai bine nu se mai întorcea.
Iubirea este, până în momentul de față, cel mai tare drog pe care l-am descoperit.

Ia de du-te!

Ceasul bate ora două,
Afară-i frig și-ntr-una plouă.
Și stau, te-aștept singură-n casă.
Hai, cântă la altă masă!

Focul arde, face fum,
Să arzi în el! Să te faci scrum!
E liniște, toate sunt mute.
Ia tot ce știi și ia de du-te.

Gheața se sfarmă la mine-n pahar,
Încerci să te scuzi, dar e în zadar.
Încă ești capabil să mergi.
Eu îți sugerez s-o ștergi.

Deschis-am ușile-alea largi.
Eu te-mping și tu mă tragi.
Plecași pe tot felul de rute
Și să te-aștept? Mai ia de du-te!

M-ai luat să ce, să stau așa?
Mai bine luai pe-altcineva.
Doar pe mine mă mai ai
Eu îți sugerez s-o tai.

Nimeni nu se sinchisește
Lumea încă mai trăiește.
Nu le pasă când mai treci.
Eu îți sugerez să pleci!

Laura

Laura. Laura mea. Nebuna care nu mă suporta acum vreo șapte ani și care acum îmi e una dintre cele mai bune prietene.
Aseară a fost ciudat. Bine, de fapt a fost la fel, dar puțin mai diferit decât de obicei. Ne-am luat una de alta și ne-am explicat cât de mult ne urâm reciproc din cauză că fiecare are toate lucrurile pe care le vrea cealaltă. (Accent englezesc autentic, spre exemplu. Nu m-am putut abține.) Ne-am luat de blonde și de bancurile cu blonde, ca de obicei. I-am citit bancuri de pe FunkyDonkey și m-a oprit să i le explic.
O sun pe Skype. Îmi răspunde. Mă întreabă:
- Mă auzi?
- Nu, îi zic la mișto.
Și vine întrebarea:
- Pe bune?
Am râs. Am râs cu poftă.
Și uite de-asta o iubesc. O iubesc pentru că pot să i le spun exact cum sunt. O iubesc pentru că putem să râdem una de alta când zicem idioțenii. O iubesc pentru că urăște aceleași persoane ca și mine. O iubesc pentru că o bere nu rămâne gravidă. (Prietenii știu de ce.) O iubesc pentru că știe să îmi înghită glumele proaste și să mă lovească cu ele în cap când le răsucește în favoarea ei. O iubesc pentru că adormea cu mine la telefon acum patru ani. O iubesc pentru că o să vadă asta și o să țipe la mine pentru că am ales o poză care e mai proastă ca alte poze pe care ar fi vrut ea să le folosesc. O iubesc pentru că este cu foarte puțin mai întreagă la cap decât mine. O iubesc pentru că îi plac tot felul de seriale la care eu nu mă uit. O iubesc pentru că joacă Sims și îl înjură ca un lucrător pe șantier. O iubesc pentru că mă întrerupe din nimic, dar totuși mă ascultă.
O iubesc pentru că e blondă și orice blondă are nevoie de o prietenă brunetă!

Plec

Mi-am făcut toate bagajele și arăt prezentabil pentru o țară străină. Mâine o să plec de-acasă pe jumătate adormită și am să-mi mai revin de-abia la aeroport. Am să dau check-in pe facebook de-acolo pentru că eu nu pot pleca fără să anunț vreo 600 de oameni de chestia asta. Am să dorm în avion ascultând muzică și mama o să-mi facă poze despre care n-am să știu. Am să mă trezesc și am să mănânc sendvișuri cu salam, cașcaval și margarină. Ai mei or să-și fumeze țigările electronice în toaletă.
O să stau departe de tot ce știu pentru un timp. Plec în Madeira. O să ies puțin din frigiderul în care trăiesc și or să mă lase portughezii să stau în bucătărie, dacă nu mă bagă în cuptor deja. Sper să am wireless la hotel. Vin peste o săptămână. Am să mă întorc la cotidian și la el. Îmi iubesc viața!
Mâine plec.

Rezumat

Se face o lună de când n-am mai scris. Scuze. Am fost prinsă cu multe chestii.
Pe scurt: am făcut voluntariat la unul dintre cele mai minunate festivaluri de pe planetă, am cunoscut o grămadă de oameni și am învățat o grămadă de chestii. Mi-au venit rezultatele de la examene și nu sunt dezamăgită de ele deloc. Nu le mai dau pe niciunul. A fost ziua a doi dintre cei mai buni prieteni ai mei (un tip și o tipă). Sunt născuți în aceeași zi. Cu el m-am combinat. M-am ocupat de canalele de YouTube pe care le administrez. Amândouă au conținut nou. Peste o săptămână am vacanță și plec în Madeira până pe cinci. Pe unșpe vine Laura.
Da, mi-am găsit pe altul și știu că cineva se va gândi că sar dintr-unul în altul prea repede. Poate că așa e, dar cui pe cui se scoate. Mă bucur că s-a întâmplat așa. Până la urmă, cred că aveam nevoie de așa ceva. Nu e cel mai frumos, cel mai deștept sau cel mai popular, dar îmi e cel mai bun prieten de doi ani de zile. Aveam nevoie de un om normal, care să nu aibă nimic special, la prima vedere, dar cu care să pot să fiu eu și care să mă ia așa cum sunt.

În ziua aia în care te-am văzut umblând prin casă în pantaloni scurți și dresuri și în tricoul ăla albastru, larg, demachiată și fără parfum, cu părul desfăcut și dezordonat, atât de simplă și atât de tu... Niciodată nu te-am văzut așa de frumoasă!

Vroiam să plec la colegiu și să caut iubirea acolo. Știa. Vroia să își încerce norocul în prima zi din septembrie.

Iubire bolnavă

Am vrut să nu mai scriu despre el. Am vrut să îmi forțez inima să nu mai iubească și creierul, să nu se mai gândească la el. Am vrut să știu că are pe cineva și că eu sunt singură și să mă împac cu ideea. Îmi e bine singură, dar cel mai rău tip de singurătate e atunci când știi exact cu cine ai vrea să fii și nu poți. Așa sunt eu acum. Doare ca dracu.
Îmi era bine. Știam că e cu una și nu mă interesa. Arătam mai bine ca ea. Sau, cel putin, așa am crezut când am văzut-o în primele două poze. Pe urmă, am găsit altele fără să vreau și mi-am dat seama că nu e așa ștearsă. După ce mi-am dat seama de asta, totul a început să mă lovească spărgându-se de mine, ca valurile de stânci. Nu știu dacă stâncile simt durere. Eu simt.
Mi-am dat seama că nu e ștearsă, că e chiar drăguță, că poate nu am fost suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de încrezătoare. Poate că nu i-am dat suficientă atenție, poate că nu am petrecut suficient timp împreună. Poate că nu l-am iubit suficient de mult, deși cred că el nu a știut cum să înțeleagă cât de mult îl iubeam de fapt. Poate că părinții ei nu sunt așa de stricți. Acum, face cu ea toate lucrurile pe care le-a făcut cu mine. Doare! Doare tot ca dracu!
Nu cunosc pe nimeni care să aibă atâta încredere în imaginea lor sau în forțele proprii. Sunt un om puternic și ambițios, un om care ar face orice ca să arate lumii că poate să facă orice își propune și că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Știu să trag singură și pot să o fac. Acum, toată treaba asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva fac ceva greșit. Cum se poate întâmpla așa ceva unui om ca mine?! Niciodată nu m-am îndoit de propria-mi persoană. El a reușit să mă aducă în halul ăsta.
Mă știe pe dinafară. Îmi știe povestea, mă poate răni cu foarte mare ușurință și o face. Dacă aș putea să-l fac să-mi simtă durerea, n-aș face-o.

Ai plecat

Am scris despre el prea mult. Mă uitam acum câteva zile la postările mai vechi. Am realizat că, de fapt, o mare parte din blogul meu este ocupată de el. Nu sunt sigură dacă merită sau dacă asta e ce vreți să citiți (spre exemplu, eu nu suport să citesc bloguri ale căror autori nu scriu decât despre persoana fără de care nu își văd viața), dar nu am ce face.
Azi a fost ciudat. De fapt, e ciudat de ceva timp. Ești peste tot. Tot ce faci e în fața mea și, cu cât te apropii mai mult, cu atât mai aproape te vreau și cu atât mai mult. Nu mă meriți. Știu asta. Nu mă meriți, dar te vreau. Te vrea corpul și sufletul din mine. Nu ești cel de care am nevoie, dar ești cel pe care îl vreau. Mereu ai fost așa. Așa vei rămâne.
Ai plecat ca un fraier. Ai plecat fără să înțelegi ce erai tu pentru mine în secunda aia. Eu sunt și mai fraieră pentru că, deși a trecut atâta timp și, deși s-au întâmplat toate lucrurile care s-au întâmplat, încă te mai iubesc ca o copilă. Inima mea încă mai e la tine în buzunar, dar tu nu știi asta și o să treacă mult timp până când îți vei da seama.
Nimeni nu te va putea înlocui perfect. Involuntar, mai devreme sau mai târziu, îi voi compara pe toți cu tine. Te vei întoarce. Încă am o datorie de plătit. Încă am niște favoruri de întors.
Nu te întoarce acum! Nu ai fi în stare să mă vezi plângând fără să știi de ce și totuși, să mă iei în brațe fără să spui un cuvânt.

Înainte de culcare

Am primit o de-asta de la Julieta pe care vă rog să o găsiţi aici. Hai să vedem ce iese.

1. Cum te numeşti?
Ioana. Internetul mă ştie de Lex.

2. Eşti fericită?
Mai mult sau mai puţin. Depinde de cum îmi stă părul şi de cât de ocupată sunt.

3. Dacă ar trebui să alegi între ziua de azi şi cea de ieri, pe care ai alege-o?
Pe cea de mâine, sincer, dar dintre ieri şi azi, cred că azi. Ieri a fost o zi normală, nu m-a deranjat, dar nu sunt genul de persoană care trăieşte în trecut.

4. Care este, după părerea ta, cel mai frumos sentiment?
Cel mai frumos sentiment e atunci când ştii că ai făcut singur ceva ce nimeni nu credea că ai să poţi să faci vreodată.

5. Ai auzit vreodată despre iubire?
În fiecare zi.

6. Ai simţit vreodată că iubeşti? 
Da, am avut şi boala asta. Încă sufăr de ea.

7. Cât de des zâmbeşti?
Fake smiling? I'm a professional at that!

8. Îţi este dor de cineva?
Din păcate.

9. Ai nevoie de o îmbrăţişare?
Nu cred că m-ar face să mă simt mai bine cu nimic.

10. Ai vreo melodie preferată? 
Nu, dar îmi place The Script - Six degrees of separation şi You Me at Six - Loverboy.

Să ia leapşa cine o vrea. Ar fi drăguţ să îmi spună cine are de gând să o facă, în comment-uri. Ador să le citesc. 

Povestea lor

Ora patru după-amiaza. A ieşit din duş cu părul ud şi a tras pe ea nişte haine curate. Imediat după, a primit un mesaj de la el, care aştepta să i se deschidă uşa. Au intrat amândoi şi s-au aşezat la ea în sufragerie; el, pe canapea, ea, pe covor, câutând nişte băuturi decente. 
Au vorbit mult, dar atât de fără sens. Ea nu era atentă, dar îi plăcea să-l asculte. Avea talentul de a o face să râdă ca nimeni altul. Asta şi ochii lui albaştri. Erau singurele două lucruri pe care le avea şi a reuşit să o facă să se îndrăgostească de el până peste cap doar cu astea două lucruri.
Au rămas aşa vorbind ceva timp până când el a întins-o pe covor şi a început să o sărute cum doar el era în stare. Ea tremura, pe jumătate de frig şi pe jumătate de emoţie. Ştia clar ce vroia el, dar ea nu avea să îi dea aşa ceva. Nu în ziua aia, cel puţin, deşi trebuia să se lupte cu propriul ei corp pentru a-l refuza. 
Şi s-au întâmplat lucruri până la urmă. A făcut-o să nu mai ştie de ea, să nu mai realizeze unde-i e capul şi unde-i sunt picioarele. Singura certitudine pe care o avea era el, undeva deasupra ei, ţinând-o strâns în braţe şi oferindu-i lucruri la care avea să se gândească mult după ce el va fi plecat. A făcut-o să-şi amintească de ce îl iubea. Şi pe urmă, nu l-a mai înţeles.
- Te iubesc! i-a spus încercând să îşi găsească suflul.
- Şi eu te iubesc, veni răspunsul lui.
- Şi atunci de ce?
- De ce nu împreună? o întrebă el.
- Da.
- Ştii, uneori chiar îmi e dor de tine.
- Uneori! izbucni ea.
- Majoritatea timpului.
- Uneori! zise ea din nou.
- Nu, ascultă-mă. Sunt momente în care, când stau noaptea treaz (şi crede-mă că n-am mai dormit de cinci zile), tu eşti singurul lucru care îmi vine în cap şi îmi pare atât de rău că te-am pierdut. Când am cu ce să mă menţin ocupat, sunt bine, dar în restul timpului, doar la tine mă gândesc. Şi nu suport ideea că te-am avut şi nu te mai am.
- Bun. îi zise ea cu superioritate.
Adevărul era că şi ea era la fel, iar el ştia asta. Aveau nevoie unul de altul ca pământul de apă, dar ei sunt ca soarele şi luna şi nu pot fi împreună niciodată deşi se iubesc îngrozitor. E o iubire bolnavă, care nu îi lasă să se uite şi îi consumă cum consumă focul lemnele. 
Ăştia erau ei: doi copii visători. Doi copii care ştiau că nu pot fi fericiţi altfel decât împreună, care ştiau că soarta va face primul pas în locul lor şi care, în acelaşi timp, nu puteau trăi unul lângă celălalt pentru mult.

Şterge!

E sâmbătă. Eu stau singură în casă, la masa din bucătărie şi scriu asta. Nu vreau să scriu despre nimic. Vreau să vă explic cum mă simt şi ce mă înconjoară.
E o zi gri şi plouă. Vântul şuieră pe-afară ca un animal legat care vrea să fie liber. În casa asta nu e nicio lumină aprinsă. Ascult nişte piese pe care nu le-am mai ascultat niciodată. Îţi mulţumesc, YouTube. Jumătate din ele parcă vorbesc despre noi. Niciodată nu am să mă opresc din a vorbi la plural când vine vorba de el.
Am adormit cu gândul la el şi m-am trezit la fel. E ciudat. Mereu am fost genul de om care s-a culcat ca să uite, să se trezească mai bine, mai fără probleme, mai altfel decât s-a culcat. Nu. Cu el nu merge. E în capul meu non-stop. Şi de ce? Am fost în stare să trec peste atât de multe şi nu pot trece peste el. Mă dezamăgesc eu pe mine.
Ştiu ce fel de om sunt. Sunt genul de om puternic care ştie că nu are nevoie de nimeni ca să facă ce vrea. Sunt genul meu de tipă, tipa care nu stă să se gândească prea mult şi se adaptează la situaţie imediat, când vede că nu are ce face. Şi acum de ce dracului nu pot?!
Ba pot! Pot şi am s-o fac. Nu există satisfacţie mai mare decât a face ce lumea spune că nu eşti în stare să faci.

Lacrimi de fată

- Ai două minute?
- Da, ce s-a întâmplat?
- Îmi vine să plâng. Explică-mi de ce.
- Păi de ce?

Ce m-aş face eu fără o prietenă ca tine? Ce m-aş face eu fără cineva pe care să-l întreb ca să mă-ntrebe? Nu ştiu.
De ce îmi vine să plâng? Pentru că nu mai pot să ţin în mine. Pentru că ascult piesa asta pe care o cântam împreună în faţa pub-ului unde lucrează maică-sa şi eu nu ştiam versurile. Îmi vine să plâng pentru că trebuia să ne vedem azi şi nu ne-am mai văzut. Îmi vine să plâng pentru că vreau să fiu fericită, iar fericirea mea, dintr-un motiv necunoscut, te include şi pe tine şi nu te mai am.
Nu eşti omul de care am nevoie, dar eşti omul pe care îl vreau. M-am îndrăgostit ca proasta de unul cu care ştiam de la început că nu va merge. Nu ai învăţat nimic. Nu te-ai schimbat. Doar îţi place să crezi că ai făcut-o şi mie îmi plăcea să te cred şi să am încredere că nu mă vei răni ca înainte. Ai făcut-o mai lată ca niciodată, da. Şi eu te iubesc atât de mult şi fără rost încât te-am iertat din nou şi aştept să te întorci cum o faci mereu. Te vreau atât de mult că doare.
Ai să te întorci să îmi spui că-ţi pare rău. Eu am să-ţi spun că ştiu când să nu te mai cred deja şi ai să mă contrazici ştiind că am dreptate.
Nu mă meriţi, dar te iubesc şi nu mă pot opri. Doare. Şi de-aia îmi vine să plâng.

Eu nu pot scrie un final fericit

Nu ştiu unde să încep. Ne-am despărţit pentru că aşa a vrut el. Ştiu că m-a minţit, dar nu am ce să fac. Nu fug după niciun bărbat. Niciodată nu am făcut-o, iar el nu va fi primul.
M-am trezit cu ochii umflaţi de la plâns şi cu o inexplicabilă scârbă faţă de tot ce mă înconjoară. Am vrut să ies, să merg să-mi cumpăr haine, să îmi fac ceva la păr, să mă îmbrac ciudat, să fiu diferită. Mi-a ieşit, în mare parte. Nu a fost cum mă aşteptam, dar tot e ceva.
Am mers la maică-sa, la pub să-i mulţumesc pentru tot, să-i spun că nu ştiu când am să o mai văd şi, convinsă fiind de faptul că nu are nicio idee despre ce se întâmplase, am zis că merită să afle partea mea de poveste, să mă vadă în forma asta. Am vrut să ştie că nu sunt aşa de puternică cum par. Am vrut s-o las să mă cunoască exact aşa cum sunt: fragilă şi visătoare, sinceră şi rănită. Şi ea mi-a spus să nu îmi fac probleme, să nu mă supăr, că pot să trec oricând să vorbim, că nu meritam chestia asta şi că nici ea nu prea crede în ce mi-a spus el. Mi-au dat lacrimile. O să trec pe la ea miercuri să îmi iau lucrurile.
Până ieri, nu am realizat care a fost prostia mea în viaţă. M-am bazat mereu pe oamenii greşiţi. Ştiu că oamenii stau cu tine numai până pleacă, dar niciodată nu m-am aşteptat să plece cei în care aveam cea mai mare încredere. Zilele astea m-au învăţat că sunt doar două persoane care nu au nicio obligaţie faţă de mine, dar totuşi ar sări din pat la trei dimineaţa pentru mine, dacă ar trebui. Vă mulţumesc din suflet, fetelor! Nu vă daţi seama cât înseamnă pentru mine.
Mereu am fost aia care şi-a salvat prietenii de inimi frânte şi de orice fel de suferinţă interioară şi mereu, când a fost vorba să fac acelaşi lucru pentru mine, am eşuat lamentabil.
Sunt făcută bucăţi. Am fost fericită, am avut încredere şi am iubit enorm! Am fost dezamăgită cu prima ocazie. Mulţumesc. Ştiam că n-am fost făcută pentru finaluri fericite sau pentru poveşti de durată.

Iubire ca-n filme

Am intrat la un colegiu. Am mers, am dat interviu şi m-au acceptat. Am venit acasă, m-am schimbat şi am venit la pub-ul alor tăi. Tu ai venit de la gară cu o geantă mare de voiaj.
Şi după ce s-a dus să îşi ia în braţe părinţii pe care nu îi mai văzu de patru zile, m-a luat în braţe, m-a ridicat de pe scaun şi m-a învârtit prin tot localul prin aer. De mult nu m-am simţit aşa de sigură pe mine în braţele cuiva. De mult nu am mai avut atâta încredere într-un singur om.
Am vrut să nu-mi mai pun speranţele în nimeni, dar nu am reuşit din cauza ta. Eşti binele din mine. Eşti tot ce contează în secunda asta.
Toată lumea se poate face bucăţi şi rupe de la mijloc. Ştiu că, dacă cad, ai să mă prinzi mereu. Am încredere în tine. Te iubesc!

Primăvară în suflet

Am răcit. Toată ziua am stat în pat. Citesc "Fifty Shades of Grey". E genială cartea. Mi-au spus prietenele să nu mă apuc de ea pentru că am să vreau să mă opresc şi n-am să pot. Au avut dreptate. E una dintre puţinele cărţi pe care am vrut să le las din mână şi nu am fost în stare.
Ador cărţile, deşi nu citesc mult. Ador sentimentul de a citi ceva care chiar îţi creează o imagine în cap. Citind asta, mi-am amintit de el şi de cum nu l-am mai văzut de-o săptămână. N-aş fi putut să-l văd weekend-ul ăsta nici dacă nu eram răcită. Nu e în oraş.
Aşa am început să vorbim. Nu ştiu care-i faza cu el şi nu ştiu care-i faza cu mine, dar e la fel ca şi cartea. Vrei să-l laşi şi nu poţi. Vrei să nu te mai gândeşti la el şi nu eşti în stare. Vi s-a întâmplat vreodată? E ciudat, dar superb, în acelaşi timp.
Mă doare fiecare milimetru pătrat din corp. Nu mai sunt în stare de nimic. Dacă nu îmi trece asta până luni, nu ştiu ce-am să fac!

Iarna în oraşul mare

A venit şi decembrie cu frigul lui sec şi rigid. Am ieşit azi-dimineaţă din casă şi m-a izbit un vânt puternic şi aspru ca şi cum ar fi vrut să mă trimită înapoi în casă, să îmi zică că e prea devreme să ies, că n-am ce să caut afară.
Când am ajuns în staţie, deja ningea. Fulgii mari au acoperit asfaltul gri în nici zece minute. Era ca în poveşti minus faptul că urăsc zăpada cu o pasiune greu de imaginat. Cu toate astea, era frumos. M-a captivat peisajul. Semafoare, faruri şi felinare, un răsărit timid şi fulgii de zăpadă, toate combinate cu stresul meu de prins autobuzul la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie. E de nedescris! Ce aş putea cere mai mult de la viaţă?
Mi-am petrecut ziua gândindu-mă la noi şi la cum asta e prima zăpadă pe care am prins-o împreună. E magic!
Ştiţi, niciodată nu mi-a plăcut iarna. M-am schimbat enorm. Nu mi-am dat seama de asta până azi. Sunt total altfel. Văd frumosul în toate lucrurile pe care le-am ignorat cu atâta uşurinţă până acum, văd tot ce până acum, nu vedeam. Trăiesc mai intens, iubesc mai intens şi visez mai intens. Îmi place de noua eu. Era şi cazul să-mi revin!
Tot ce vreau e să ningă şi mâine.

Aminteşte-ţi de noi

Hei. Ce faci, cum mai eşti? N-am mai vorbit de un timp. Eu am aşteptat. Am vrut să văd cât poţi sta fără mine. Mi-am dat seama cât de importantă sunt pentru tine. Şşt! Nu mă întrerupe.
Am vrut să îmi spun că asta a fost, că până aici ne-a fost, că nu-mi mai pasă de tine, că a venit ea şi mi te-a suflat fix de sub nas, că e vina mea, că e vina ei, nu ştiu... Am vrut să mă fac să mă simt mai bine chiar dacă însemna să mă mint singură. Mi-a ieşit. Am fost în stare să ştiu aseară că erai la nenorocirea aia de computer şi să nu îţi scriu de dragul de-a vedea cât de departe mergi. Dar azi ceva s-a schimbat. Azi nu mai e ca ieri. Azi am nevoie de tine şi doare. Doare ca dracu. Azi mi-am amintit de toate prostiile pe care le-am făcut împreună.
M-am aşezat în pat şi mi-am amintit de ziua în care te-am luat de la gară, de sentimentul ăla de căldură interioară şi de bine general care mă cuprinsese. Mi-am amintit de iarna trecută, de frigul de-afară, de zăpada din jur, de noi! Mi-am amintit de noi şi nu m-a interesat ce făceam. Eram noi, am avut ceva ce nu vreau să pierd. E atât de frumos şi atât de trist în acelaşi timp.
Ia-mă în braţe şi lasă-mă să plâng. Te iubesc, fraiere!