La grămadă

Ăsta va fi un post încurcat. Am avut o zi încurcată. Azi a plecat văru-meu pe care nu-l mai văzusem de trei ani. Mi-a făcut foarte bine să-l văd. E ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mi-aș dori să avem altă relație, una mai strânsă, dar sunt conștientă că asta va lua mult timp și va necesita multă muncă din partea amândurora. Deși nu prea avem cine știe ce legătură, mi-a părut extrem de rău să-i văd plecând și pe el, și pe ai lui. Mă încălzesc cu ideea că se vor întoarce la un moment dat sau, mă rog, găsim noi o cale să ne vedem. După ce ei au plecat către aeroport împreună cu cele două valize pe care le aveau, eu am pierdut timpul prin oraș. Am dat bani la tot felul de tipi și tipe care cântau pentru mărunțiș, dar m-am plictisit repede. Nu aveam stare, așa că am plecat acasă.
Când am ajuns, am decis să mă opresc din a citi Moranthology (de Caitlin Moran) și să mă apuc de Silver Linings Playbook (de Mathew Quick). Nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Vreau să citesc cartea asta și atât. După câteva capitole, mi-am dat seama că e destul de tristă, după cum scria și pe recomandarea lăsată de prietenul meu anonim pe semnul de carte cu care a venit. (Am luat-o de la un schimb de carte, pe baza recomandării ăsteia și din cauza faptului că vroiam să văd filmul. Am dat pe ea Dracula.) Am început să mă întreb de ce m-am apucat să citesc o carte atât de tristă considerând faptul că eu sunt destul de tristă și-așa.
Cum stăteam în pat, într-un imens tricou alb, în niște pantaloni scurți roșii și cu părul prins, citesc despre cum protagonistul meu dormea în mansarda părinților lui. Și de la asta mi-am amintit de faptul că întotdeauna mi-am dorit să am o casă cu mansardă. Mi se părea incredibilă ideea de a dormi acolo. În continuare, vreau chestia asta. Apoi, inevitabil, gândul următor a fost despre el. Mi-am amintit că vrea să-și ia o casă în Italia. Mi-a zis, dacă vreau să vin la el, să-mi aduc hainele și un bilet de întoarcere. Ce frumos ar fi să aibă o mansardă! Aș adormi în mansarda oricui pe jos, peste caiet, pix sau amândouă, cu chitara lângă mine, într-un tricou larg, pantaloni scurți și cu părul prins. Eu de ce nu am mansardă?
Laura crede că gândesc prea mult. Încep să cred că are dreptate. Cică femeile s-ar gândi la bărbați, pe zi, mai mult decât s-ar gândi bărbații, săracii, la orice, în tot atâta timp. Nu e o posibilitate pe care o exclud.
Mâine mă văd cu o prietenă. De luni, încep munca la alt festival. Pe 22 îmi iau rezultatele, pe 27 mă înscriu la colegiu, pe 5 septembrie se definitivează, pe 9 începe școala. El tot nu m-a căutat.

Televizor

Nu mă uit la televizor. De ce? Nu ştiu. Nu îi dau drumul niciodată, dar mă trezesc în fiecare sâmbătă şi duminică şi îl găsesc deschis, aşa că mă zgâiesc şi eu la el, ca restul familiei. Îndobitocirea în masă e o artă.
Televizorul, săracul, e deschis mereu pe unul din trei canale: b1 pe emisiunea aia tâmpită unde o prezentatoare blondă, cu o voce enervantă discută cu invitaţii ei horoscopul, liniile din palmă sau cine ştie ce cifre se mai găsesc pe pământ, pe Digi24 care va da ori ştiri, ori emisiuni informative sau pe unul din canalele Digi Sport care, evident, vor pune pe sticlă un sport sau altul. Ieri (că despre azi încă nu pot să vorbesc, televizorul fiind stins), îl găsi-i pe b1 care dădea emisiunea tâmpită, că altfel nu se poate. Totuşi, n-am fost nevoită să asist la palavrele care fac materia cenuşie să vrea să-ţi părăsească craniul prea mult întrucât cred că nu sunt singura care şi-a dat seama că neuronii scădeau în număr de la o secundă la alta şi programul fu repede schimbat cu Digi24 pe care se difuza Digicultural. Invitatul lor de ieri fiind Horaţiu Mălăele, actor foarte drag mie şi maică-mii, asta ne lipi de televizor pe mine, cu super glue şi pe ea, cu aracet. Eu n-am putut să mă dezlipesc după ce s-a terminat interviul cu Mălăele şi am stat în continuare să mă uit la cum povesteau ei acolo de Bookfest, festival de carte din Bucureşti, care se ţine, dacă nu mă înşel, la Cărtureşti care cred că nu are nevoie de nicio descriere. Pentru cei care nu au păşit vreodată în Cărtureşti, e ca un fel de casă a artei de orice fel. E un loc cald şi teribil de primitor de unde poţi face rost de tot felul de cărţi, tot felul de CD-uri, tot felul de ceaiuri, căni, ceşti şi ceainice.
Mi-a părut îngrozitor de rău că nu pot merge la festival, dar am rămas cu ceva mai profund după ce mi-a fost injectată în sistem doza asta de cultură. Iubesc arta de orice fel şi mi-aş dori incredibil de mult să pot s-o practic. Sunt conştientă că sunt varză la desen, că n-aş putea sculpta ca să-mi salvez viaţa şi nici ce actriţă aş face nu ştiu. M-am concentrat mereu pe muzică, dar mă aflu printre cei mai mari critici ai mei şi nu mă pot compara cu nimeni. Şi totuşi, e ceva ce pot să fac. Am să citesc mai mult! Am două cărţi de terminat, dacă nu chiar trei sau patru, vreau să citesc The perks of being a wall flower care nu ştiu de cine e, dar e numai una, vreau să citesc Hamlet şi tot ce a scris Rachel Caine. Niciodată nu am vrut să citesc Twilight sau Harry Potter şi în continuare nu vreau, indiferent de cât de mult aş vrea să citesc.

Arta rămâne când restul mor.

Am revenit

M-am întors. Asta din dreapta sunt eu cu măgarul pe care l-am găsit pe stradă. Avea urechi pufoase.
A fost frumos în vacanţă, deşi am fost răcită ca dracu şi nu am văzut o ţară mai săracă de atât. Sunt unii care nu mă vor crede când spun că e mai rău decât în România.
Peisajele... Nu m-au impresionat cine ştie cât. Ca dovadă, am început să fac şi eu poze doar din ziua a treia. Mama a făcut la greu. (Are drepturile de autor pentru poza asta şi pentru toate pozele în care apar şi eu.)
Ce să spun? Cam asta. A fost frumos în vacanţă şi a meritat văzut oraşul, dar sincer vă spun că nu m-aş mai întoarce.

Cotidian

Sunt un specimen pe cale de dispariţie! După mult timp, am realizat de ce sunt aşa de diferită de restul, care mi-e carisma şi care mi-e parfumul. Mă înţeleg. Mi-a luat şaişpe ani să fac asta.
De curând, vorbeam cu cineva despre români şi despre problemele lor idioate. Da, recunosc, vă privesc din afară pe toţi şi îmi permit să văd unde greşiţi şi care vă sunt defectele pentru că m-am distanţat de problemă. Una dintre chestiile pe care le-am spus în ziua aia a fost faptul că se pune preţ pe lucruri fără valoare. Mai mult ne impresionează maşina vecinului decât tablourile pe care le are în casă. Mai mult ne impresionează casa în care stă şi caşcavalul pe care îl mănâncă (când am aflat că până şi caşcavalul a ajuns un lux, mi-a fost clar în ce hal am ajuns) decât cărţile pe care le-a citit sau felul în care vorbeşte. Sunt singura de-aici care moare când vede un peisaj frumos, un desen, un chip, un caracter, o scupltură, un oraş? Sunt singura? Câţi dintre voi v-aţi aşezat pe o bancă sau pe o bordură într-un loc oarecare şi aţi văzut frumosul din strada aglomerată de vizavi? Sunt singura care stă la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie de autobuz şi se uită fascinată la faruri, la semafoare şi la lumini?
Mulţi mă consideră prea încrezătoare şi chestia asta mă face să par nesimţită şi înţepată de fel. Nu sunt prea încrezătoare, dar am încredere în mine pentru că ştiu unde mi-e locul. Orice femeie ar trebui să ştie unde îi e locul şi să nu accepte mai puţin decât merită. Nu mi se pare îngrozitor faptul că nu mă vând ieftin. Mi se pare chiar de apreciat. Poate sunt obiectivă când vine vorba de lucrurile în care cred. Poate.
Dar totuşi, câţi s-au întrebat vreodată ce valorează şi apoi au evaluat în detaliu cum sunt trataţi de fapt? Câţi chiar au făcut ceva ca să se ajute când şi-au dat seama că nu le mai convine situaţia? Mi-e greu să cred că sunt singura.
Sunt pe cale de dispariţie!

Urăsc despărţirile!

E noapte, mult după miezul nopţii. Am decis şi eu, în sfârşit, să pun uitatul la Naruto pe pauză şi să mă culc. Sting lumina, las laptop-ul pe jos, mă răsucesc pe o parte şi... Îl iau în braţe pe Miki. Da, Miki ăla mic pe care mi l-ai dat în iarna aia. 29 decembrie 2010. Nu pot să cred că am ţinut minte până şi asta!
Mă rog, nu e important că dorm eu cu Miki. Asta făceam oricum. Ceva e ciudat, dar ce? Parcă atunci când am pus mâna pe el, n-a mai fost la fel. Ceva se schimbase. Când l-am strâns la piept, te-am simţit pe tine. Şi ştiu că nu pot face nimic în legătură cu asta. Eu am să vin sâmbătă. Tu pleci în noaptea asta. Asta mă doare cel mai al naibii. Ştiu că, atunci când o să ne revedem, o să fie mai frumos ca niciodată, dar până atunci, ce-am să fac? Ce-am să fac eu până duminică fără să ştiu nimic de tine, fără să te văd, fără să ştiu dacă, acolo unde eşti, ţi-e bine... Ce-am să fac eu patru zile fără tine?
Nu ştiu de unde, dar am găsit partea bună în toată chestia asta. Am văzut-o undeva acolo, cu ochii minţii. M-a făcut să zâmbesc larg. Dacă ai putea să mă vezi acum, ai fi mândru de mine. Şi, în aceeaşi secundă, am simţit lacrimile curgând. De ce? Nu ştiu. De tristeţe că pleci sau de fericire că vii? Nu ştiu. 
Şi am adormit.

Te iubesc. Nu pot să stau fără să ştiu nimic de tine atâta timp. E ca atunci când am plecat eu în Franţa patru zile. E la fel! Simt că îmi pleacă nu un iubit, ci un frate. Şi nu ştiu de unde eu, care n-am nici fraţi, nici surori, am ajuns la concluzia asta, dar eşti o parte din mine. Şi te vreau bine acolo unde eşti.
Rămâi cu bine!

De-ale maică-mii

Azi am vrut să mă duc să vorbesc şi eu cu doctoriţa lu' mamaie ca să îmi zică şi mie de ce a murit. Mă duc frumos la Municipal. Acolo, o întreb pe domnişoara de la recepţie de doctoriţă. Îmi zice că e la muncă. Îi mulţumesc tipei şi lui Dumnezeu, în acelaşi timp, că ştii cum sunt doctorii în România, mai ales de sărbători. În spatele meu, un mare panou pe care scria fiecare secţie unde e. Oncologie, etajul şapte. Ok. 
Mă duc să caut liftul. Îl găsesc repede şi, mă rog, mă urc în el, aşa aglomerat cum e el. Acolo unde erau butoanele, stă frumos o tanti îmbrăcată în capot de-ăla de vezi prin spitale, ştii ce zic, nu? Ei şi cum stătea asta pe scaun, eu dau să apăs pe buton.
- Eu sunt aici ca să apăs pe butoane! îmi zice cucoana indignată. Eu stau şi mă gândesc. Ori suntem noi idioţi şi chiar avem nevoie de cineva care să apese pentru noi pe butoanele unui amărât de lift, ori asta e încă o aberaţie tipic românească. Cum puii mei să plăteşti un om să se plimbe cu liftul şi să apese pe butoane?! Mă calmez.
- La etajul şapte, zic eu.
- Liftul ăsta merge doar la etajele cu soţ! îmi răspunde aceeaşi voce enervantă. Îmi păstrez calmul.
- Bine, atunci merg la opt. 
Mă duce cucoana la opt. Îl întreb pe unul de pe-acolo unde sunt scările să mai cobor un etaj. Îmi explică că sunt câteva trepte undeva pe un culoar micuţ şi apoi e o uşă verde, să merg pe-acolo. În fine. Cobor la şapte. Acolo, nici urmă de oncologie. O întreb pe o doctoriţă unde e oncologia. Deja mă enervez. Aia îmi zice că s-a mutat la etajul treişpe de un an.
- Păi scuza-ţi-mă, domnişoară, de ce scrie jos că e la etajul şapte, dacă s-a mutat la treişpe de un an?! o întreb eu. 
Cu cât stau mai mult aici, cu atât mai rău mă enervez. Tipa îmi spune că nu ştie. Nu mă surprinde. Îi mulţumesc sarcastic şi plec. Aştept iarăşi la lift. Apare iar cretina în capot care stă pe scaun. Îi zic: 
- Etajul treişpe.
- Doamnă, vă rog să vă daţi jos, eu acum cobor. îmi răspunde ea. Aici mă umplu de draci deja.
- Cucoană, nu mă dau jos deloc. Am să cobor cu dumneata şi ai să mă duci până la treişpe, da?! 
Ea se uită la mine pieziş, dar nu zice nimic. Cred că a văzut că am luat-o tare. Nu a mai comentat nimic. Am coborât cu ea, ajungem la şase. Urcă nişte oameni. Liftul se umple de lume. La un moment dat, începe să piuie ceva. Asta în capot se sesizează.
- Ce? Să coboare cineva. Nu vedeţi că sună soneria? E prea greu liftul! 
Bine, lumea vroia mai sus, asta că coboară, nimeni nu s-a dat jos, în fine, s-a luat unul de ea ca îşi bate joc de blonavi cu liftul ei cu tot, i-am zis şi eu că e plătită ca să apese nişte butoane şi că asta nu e normal. În sfârşit, ajung la treişpe.
Mă duc direct la tipa de la biroul de acolo şi, cu tupeu, îi zic că nu am de gând să aştept la coadă, cum a făcut mama ani de zile, că vreau doar cinci minute să vorbesc cu doctoriţa. Până la urmă, reuşesc. Nu ştiu ce şi cui o fi zis aia, dar a ieşit asistenta imediat din cabinet şi m-a primit.
În fine, vorbesc cu doctoriţa, ies şi mă duc la lift. Acelaşi lift. Acolo, mai aşteptau trei persoane şi o întreb pe o fată, de parcă aşteptam autobuzul:
- Aşteptaţi de mult?
- Cam de cinşpe minute, îmi zice ea pe un ton ce mi-a dat de înţeles că nu apreciază mai mult decât mine dezinteresul personalului.
Întâmplarea face ca, la celălalt capăt al încăperii să fie alt lift la fel de frumos ca ăsta mare cu cucoana dinăuntru, dar puţin mai mic. Avea lângă un afişel pe care scria "Lift pentru medici". Eu îl chem, vine şi fata asta pe care am întrebat-o cu mine, apăs frumos, singură pe "P" şi am ajuns la parter în trei minute. 


Ei şi asta mi-a zis mie mama azi când am întrebat-o cum s-a distrat. Pe mine nu mă surprinde, că ştiam că aşa e în spitale, dar pe ea, da. Şi e urât. Pentru că putem fi altfel, dar nu vrem. Şi la asta se rezumă tot în ţărişoara noastră. Trist. Sincer.

Am rămas în urmă

Cu ocazia faptului că mama a fost în țară, nu prea am avut loc de ea la computer. Prin urmare, am pierdut o grămadă de chestii. Am, în schimb, de gând să vă recuperez blogurile tuturor în cel mai scurt timp posibil. Iri și Ami, nu v-am uitat cu lepșele alea și promit că o să le fac după ce termin cu impresiile.
Așa, acum că am ajuns la impresii, vreau să fac câteva post-uri prin care să vă explic și vouă cum văd eu orășelul nostru după atâta timp. Astea vor funcționa pe sistemul o postare pe zi începând de mâine.
Și mă rog, cam asta. Cred c-am terminat. Enjoy what will follow. ;)

Uite de-asta vă iubesc

Vă iubesc pentru că începeți să țipați în urechile mele la telefon că am venit în țară și că vreți să ne vedem. Vă iubesc pentru că mă sunați și eu habar nu am de unde știți că am venit. Vă iubesc pentru că încă îmi aveți numărul. Vă iubesc pentru că puteți să vă vedeți cu mine când pot și eu. Vă iubesc pentru că sunteți atat de mulți încât trebuie să îmi fac tabel pe zile ca să știu cu cine și când mă văd. Vă iubesc pentru că sunteți voi și sunteți ai mei, vă iubesc pentru că vă iubesc, nu pentru că și voi mă iubiți pe mine.

*azi, Bianca, mâine Geo, Alexa și Moni și vineri sunt prea mulți ca să îi scriu pe toți.

Mă întorc!

Joi mă apuc de împachetat. Ne vedem în Bucureşti peste o săptămână! Mi-a fost dor de voi toţi. Şi nu mă sunaţi duminică, că vin seara.

Vă iubesc!

Bianca

Pentru că ea e Bianca mea mică care se îmbrăca ciudat şi cu care nu am avut curajul să intru în vorbă până când nu a intrat ea. Ciudat cum îmi era mie nu ştiu cum să vorbesc cu o tipă cu doi ani mai mică ca mine când, altfel, mă bag în seamă cu toată lumea. În fine. Asta e pentru tine, pentru că ai fost blonda care s-a tuns ciudat, pentru că eşti unică şi pentru că ţi-a zis Paula că semeni cu Justin Bieber.
Pentru tot ce am făcut astă-iarnă! Pentru poza asta în care am ieşit amândouă ca naiba, dar pentru că încă rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri. Pentru că am alunecat amândouă în faţa nenorocirii ăleia de Matiz albastru, pentru că am crezut că râdeam una de alta şi de fapt râdeam de noi, pentru că am mâncat covrigi, pentru că ne-am întâlnit cu Moni, pentru tot ce am făcut astă-iarnă.
Pentru râsetele în hohote, pentru că eşti pe Orange, pentru că eram singurele cărora ne plăceau şi RBD, şi Tokio Hotel, pentru că te-am cunoscut la careu, pentru că mi-ai semnat pe tricou şi pentru că vreau să ştie toată lumea că tu eşti pitica mea şi aşa ai să rămâi. Şi ne vedem la vară. Te iubesc!
Pentru cine e interesat, aici o şi găsiţi. http://hitosthebluuuemumbleee.blogspot.com/ :)

Bun venit în România!

Înainte de a începe, ţin să precizez că nu am sperat vreodată să am un post cu o temă măcar semi-politică. Sunt, totuşi, forţată de împrejurări să fac una. Azi am aflat şi eu nişte chestii care nu mă interesau neapărat, dar ascultându-le, mi-am dat seama că sunt treburi serioase şi că, deşi repet, nu am niciun fel de tangenţă cu politicieni, salarii, criză, TVA şi lista poate continua, nu pot rămâne pasivă.
Voi începe scurt cu doctorii. Da, tăierile de salarii care afectează tot românul indiferent de oraşul în care se află, i-au afectat şi pe doctori. Stimabilii angajaţi în domeniul sănătăţii au anunţat frumos conducerea că, pentru cazul în care nu sunt băgaţi în seamă şi problema lor nu se rezolvă, vor pleca din ţară. Vestea cea mare, a plecării salvatorilor de vieţi din ţară, a ajuns şi la urechile preşedintelui  nostru scump şi iubit. Pe el însă, a părut să nu îl intereseze prea mult şi, evident, nu a luat nicio măsură. Ca urmare, doctorii şi-au făcut bagajele frumos şi s-au cărat de pe plaiurile româneşti.
Ce mi se pare şi mai mişto, tot apropo de sănătate, este faptul că tot politicienii ăştia reformişti au anunţat că vor desfiinţa nişte spitale din toată ţara ca, mai apoi, să le transforme în azile de bătrâni. Zis şi făcut, da, dar cam pe jumătate. Au ştiut imediat să desfiinţeze Spitalul Caritas din capitală şi Spitalul de Cardiologie Cluj, dar cu azilele cam bate vântul. Încă nu s-a făcut nimic. Acum, să nu mă înţelegeţi greşit, nu doar astea s-au desfiinţat din toată ţara. Sunt şi altele, dar nu le ştiu.
Ok, am terminat cu doctorii, să trecem la profesori. Veşnicul scandal cu salariile profesorilor. Salariile li s-au tăiat şi lor, bineînţeles, dar ei, în loc să-şi părăsească vatra, au hotărât să facă ceva, dacă nu mai inteligent, măcar cu un efect mai amplu, sperau dânşii. Au dat statul în judecată. Evident, profesorii au câştigat. Ei şi aici vine o de-aia gen "Băsescu se întoarce". El spune lejer şi fără pic de jenă că nu îl interesează. Chiar dacă profesorii noştri au câştigat cinstit procesul, preşedintelui i se rupe şi tot nu le măreşte salariile cu măcar un leu.
Pentru că România tot am văzut deja că este o ţară care investeşte foarte mult în tineret şi în cei care educă supranumitul "viitor al ţării", haideţi să vedem ce face ţărişoara noastră cu cei care au devenit "trecutul nostru", respectiv pensionarii. Dacă tot e criză pe timpul lui Băsescu Obraz Gros, nici pe pensionari nu îi lăsăm să scape, nu? Bineînţeles că nu. Le tăiem 25% din pensie, că doar şi aşa ei mâine mor. Mai mult, nici pe cei care chiar au adus o imensă contribuţie tării nu îi scăpăm din vedere. Mâna lungă a crizei intră şi în buzunarul pensionarilor militari, nu doar în al civililor.
Aşa, acum că am tăiat mai de prin toate părţile de care ţara noastră, săraca de ea, are nevoie, ce ne mai rămâne? Hm... A, da! Poliţia, bineînţeles. În doar câteva luni, salariul oamenilor de ordine a scăzut la jumătate. Stimabilii ce stabilesc liniştea şi pacea peste tot s-au hotărât să facă şi ei nişte gălăgie. Au manifestat frumos în faţa Palatului Cotroceni aruncând cu caschetele spre impunătoarea clădire. Mai mult, au venit pregătiţi şi cu un slogan tare drăguţ. Din cauză că ei nu făceau manifestaţie de dragul de-a o face şi pentru că veniseră să vorbească cu cineva ca, eventual, să şi rezolve nişte chestii, au strigat frumos şi în cor "ieşi afară, javră ordinară!" Scumpetea noastră de preşedinte a fost atât de drăguţ încât nu le-a făcut nimic pentru că au făcut această manifestaţie. În schimb, a ales să nu mai fie escortat de poliţie, ci de jandarmi. Mai apoi, şi-a dat seama că ăsta e un nou pretext de tăiat salarii. Aşa e Băsescu al nostru, pervers. Poliţiştii, au răspuns din nou la această mişcare. Ca rezultat al noii tăieri, câteva mii de oameni ai forţelor de ordine, vor pleca din ţară.
Până aici, sănătate, nu, siguranţă, nu, educaţie, nu. Şi nici pensionari nu mai avem. Măcar să avem noi generaţii. Cum am putea să avem urmaşi când, ca mamă, te gândeşti, înainte să naşti, cum şi din ce îţi vei creşte copilul? Criza atinge şi noile mămici. În loc de doi ani, concediul maternal se rezumă la un an de stat acasă. Cât despre indemnizaţia, care şi aşa era mică, ce să mai vorbim? Aceea, nici măcar nu mai există.
Ultima chestie pe care o spun şi cu asta am să închei, eutanasierea câinilor. Legea pentru eutanasierea câinilor comunitari este încă pe masa parlamentarilor. Pe 7 iunie, la ora 9:00 va avea loc un manifest al celor care sunt împotriva ei. Vă rog, mergeţi şi voi în parcul Izvor (scuarul de la intrarea Camerei Deputaţilor, unde sunt cele patru monumente de la Universitate). Marţi, 7 iunie, ora 9:00. Numărul de protestatari contează. Asta va atârna în balanţa pro sau contra legii. Mie, mi se pare o tâmpenie, sincer. În Europa, nu prea ai să vezi câini pe stradă, dar ei nu cred că îşi eutanasiază câinii, ci că îi duc în adăposturi şi că le controlează reproducerea. Asta aşa, apropo de România în Europa.
Cam asta ar fi tot ce vroiam să zic. Îmi cer scuze pentru faptul că acest post are o temă semi-politică, dar nu puteam rămâne pasivă la asemenea chestii. Prin urmare, am să închei. Bun venit în România! O Românie fără oameni, animale, sănătate, educaţie şi forţe de ordine, dar cu politicieni. Şi mai ales cu preşedinte.