Praf de stele

Nu, nu am de ce să mă plâng de data asta. Nu, nu îmi pare rău că n-am mai scris de un car de ani. Nu, nu știu de ce nu am făcut-o. Nu, nu îmi voi cere scuze pentru nimic.
Nu am să spun că m-am schimbat pentru că nu am făcut-o. Doar am altă stare de spirit în majoritatea cazurilor. Nu știu, mă simt altfel: mai întreagă, mai om, mai eu.
Am avut niște luni ciudate în care am schimbat multe la mediul meu inconjurător, cum ar fi cercul de prieteni, sau pe el, sau hainele pe care le port, sau pantofii pe care îi încalț, sau părul, sau culoarea pielii (m-am bronzat în octombrie, am fost în Portugalia), sau drumul spre casă. Și multe altele. Și mă simt mai bine.
A fost o iarnă ciudată, una în care am stat acasă pentru că așa am vrut, una fără zăpadă, una în care am citit mai mult și am purtat șosete pufoase și cizme cu toc. Una în care mi-am cumpărat și mi-au fost cumpărate multe lucruri, una în care m-am îmbrăcat gros. A fost o iarnă ciudată. N-am mai avut așa ceva până acum.
Seara asta? În seara asta nu vorbesc cu nimeni. În seara asta am făcut duș și nu m-am băgat direct în pat. Am făcut curățenie toată ziua. Mâine e luni și eu am școală. Trebuie să mă tund.

Ieri

Fiecare postare începe cu o poză. Apoi vine textul și titlul la sfârșit.
Am să vă povestesc despre ziua de ieri, dar am să încep prin a vă mulțumi. Mai știți când am spus, acum vreo trei ani, că am blog pentru că mă ajută, că mi-au zis alții că ar trebui să-mi fac pentru că aș avea multe lucruri de spus? Și pe urmă ați venit voi, ăștia care mă citiți, dacă mă mai citiți, chiar dacă nu lăsați comment-uri. Vreau să vă mulțumesc tuturor, tuturor oamenilor care m-au susținut din prima clipă și celor care au apărut pe parcurs. Așa, acum pot să încep fericită.
Ieri. Ieri v-am spus că nu cred că am să îmi găsesc un ritm, dar am să vă spun totuși că vreau să fac asta și poate așa am să fiu mai motivată. M-am simțit mult mai bine după ce am spus lumii că vreau să fac ceva bun cu viața mea. Pe urmă, am început să caut tutoriale de făcut unghiile altfel decât o singură culoare și mi-a ieșit superb. (Unghiile mele sunt aici, pentru amatoare.) Și bine, în continuare a urmat o grămadă de timp petrecut jucând conQUIZtador, vorbind cu lume și alte de-astea. Am intrat pe YouTube și am găsit niște tipi care fac niște cover-uri geniale (vedeți Sam Tsui!), mi-am pus vreo două piese pe repeat și alte de-astea, dar ziua de ieri a ajuns la punctul culminant de-abia seara. Am vorbit cu Mihai. Pe urmă, s-a luat prietena lui de mine mai mult sau mai puțin. Nu mi-a păsat.
Și tot stând pe măreața invenție a lui Zuckerberg (a.k.a. facebook), dau de o poză cu fostul și cu actuala lui. M-a bufnit râsul. Din momentul respectiv, am intrat în starea mea idioată în care fac mișto de tot ce respiră pe pământ și nu s-a mai putut înțelege nimeni cu mine. S-a întors prietena lu' Mihai să îmi explice de ce tot ea e mai cu moț, eu am făcut caterincă de fiecare cuvânt pe care l-a zis și tot așa nu am ajuns la nicio înțelegere până când s-a făcut doișpe noaptea și bunul simț s-a întors în corpul meu. Am realizat cât de mult îmi seamănă tipa și de-acolo am început o conversație civilizată în care amândouă ne-am cerut scuze și am înțeles amândouă de fapt ce vroia cealaltă să zică.
Azi? Azi pierd timpul din nou. Am de făcut curat și de călcat rufe. Eu stau și scriu pe blog. Cred că am făcut peste două sute de greșeli până să scriu postul ăsta, dar nu contează. Mă simt mai bine, mă simt mai eu. Nu știu cum să vă explic. Cred că mi-am reintrat în ritm.

Sfârşitul e aproape

Nu caut să spun că aş vrea să mă scuz
Cum nu încerc acum nici să te acuz.
Vreau să spun atât: a fost frumos ce-a fost
Să mai stau aici, mă-ntreb, chiar mai are rost?

Şi-acum că ţi-am atras atenţia, spune-mi dacă ştii,
După ce ies şi nu mai vin, cine va veni?
Ai să rămâi singur cu muzica din căşti?
Nu vreau să mă ierţi. Poţi şi să mă urăşti.

Mă vei căuta? Sau, de fapt, nu-mi spune.
Nu-mi spune de mine şi nici de altă lume.
Nu-mi spune de tine, e prea tărziu acum
Şi eu am să mă şterg în nori de praf şi scrum.

Eu am să trăiesc, cum am făcut mereu.
E de vină el, sunt de vină eu?
Nu caut vinovat şi nu caut nici vină.
N-are rost când totul văd cum se termină.

Aminteşte-ţi de noi

Hei. Ce faci, cum mai eşti? N-am mai vorbit de un timp. Eu am aşteptat. Am vrut să văd cât poţi sta fără mine. Mi-am dat seama cât de importantă sunt pentru tine. Şşt! Nu mă întrerupe.
Am vrut să îmi spun că asta a fost, că până aici ne-a fost, că nu-mi mai pasă de tine, că a venit ea şi mi te-a suflat fix de sub nas, că e vina mea, că e vina ei, nu ştiu... Am vrut să mă fac să mă simt mai bine chiar dacă însemna să mă mint singură. Mi-a ieşit. Am fost în stare să ştiu aseară că erai la nenorocirea aia de computer şi să nu îţi scriu de dragul de-a vedea cât de departe mergi. Dar azi ceva s-a schimbat. Azi nu mai e ca ieri. Azi am nevoie de tine şi doare. Doare ca dracu. Azi mi-am amintit de toate prostiile pe care le-am făcut împreună.
M-am aşezat în pat şi mi-am amintit de ziua în care te-am luat de la gară, de sentimentul ăla de căldură interioară şi de bine general care mă cuprinsese. Mi-am amintit de iarna trecută, de frigul de-afară, de zăpada din jur, de noi! Mi-am amintit de noi şi nu m-a interesat ce făceam. Eram noi, am avut ceva ce nu vreau să pierd. E atât de frumos şi atât de trist în acelaşi timp.
Ia-mă în braţe şi lasă-mă să plâng. Te iubesc, fraiere!

Răscruce

Aş avea atâtea să îţi spun acum, dar sincer habar n-am unde să încep. Nu ştiu încotro să mai alerg. Nu îmi găsesc cuvintele sau sentimentele, sau capul.
E furtună în rai. Luna îmi zâmbeşte pe jumătate, în colţul gurii. Eu mă uit la ea pierdută şi o întreb ce face. Şi aşa vorbesc singură ore în şir despre nimic, pentru că ştiu că restul de oameni implicaţi în situaţiile care mă frământă nu se gândesc niciodată la ele. La ei, viaţa merge. Ceasul meu a stat.
Sunt prinsă la mijloc. Sunt undeva între vechi şi nou şi trebuie să aleg o parte. Cu cât stau mai mult pe gânduri, cu atât se adânceşte prăpastia. Mă văd căzând deja. Nu mai e nicio surpriză. Ce am să fac?
Fiecare are relele lui şi fiecare are bunele lui. Care e mai bun ca celălalt? Care e alegerea corectă? Bine, nu există corect sau greşit la întrebarea asta, atâta timp cât îmi pot justifica alegerea.
Sunt confuză. Mă culc. E a mia oară când mi-am spus că nu mai fac asta după ce beau.

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Şaişpe ani şi o prietenă bună

A venit şi ziua asta. E ziua mea, am şaişpe ani. Mă simt ca la şaişpe ani, înainte să mă întrebaţi. Nu vreau să vorbesc despre mine, totuşi. Nu am ce să spun despre azi. A fost o zi normală în care lumea mi-a scris pe facebook de sănătate şi mi-a dat mesaje de tot felul. A fost o zi normală în care am mers prin şcoală cu o insignă pe mine pe care scria că azi fac şaişpe ani şi lumea mi-a urat la mulţi ani, deşi dacă n-aveam aia pe mine, nu ar fi ştiut că e ziua mea.
Cu toate astea, nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să vorbesc despre mine, ci despre ea. Am avut şi eu toată viaţa mea, câteva prietene bune. N-aveam aşteptări de la azi, dar totuşi am primit un mail de la una din prietenele astea. Fata mi-a urat toate cele şi mi-a zis că habar n-are ce ar fi putut să facă pentru mine de ziua mea aşa că a pus cap la cap un powerpoint în care îmi aminteşte despre tot ce am făcut noi de când ne cunoaştem: despre cum am început să ieşim, despre cum ne dădeam în leagăne când eram mici, despre cum am împodobit bradul împreună în 2009, despre "The Nightmare Before Christmas", despre vara lui 2009, despre ziua ei şi despre cum i-am cunoscut toţi colegii, despre cum încă sunt cu Mihai, care a fost cu ea în clasă, în generală şi toate astea. Sincer, citeam în autobuz, pe drum spre casă, şi râdeam singură ca proasta de ce copile am putut fi şi despre ce mişto era când eram mici. Mi-a adus un zâmbet imens pe faţă ce a făcut ea pentru mine.
Prietenii sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar ştii mereu că sunt acolo.
Te iubesc, Dana, deşi n-ai să citeşti!

Mizerie

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu!
M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot!
M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla.
Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne.
Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

Noiembrie tăcut

M-am întors. A fost frumos şi cald pe insulă. M-am bronzat. Nu am multe de zis despre vacanţa asta, deşi ar trebui să am.
M-am întors ca să văd totul dat peste cap. Parcă nimic nu mai e la fel. Ieri, mi-am luat chitara în spate şi am mers la o prietenă să lucrăm la ceva. M-am înbrăcat subţirel. Vântul m-a întâmpinat de cum am ieşit din casă. Nu l-am băgat în seamă. Mi-am continuat drumul şi, la un moment dat, oprindu-mă să mă asigur la o intersecţie, am observat cât de goi sunt copacii, şi frunzele de pe jos, şi cerul senin alături de soarele sleit de puteri pe care îl ţinea în braţe.
Merg mai departe. Am început să văd o grâmadă de lucruri. Văd cât de grăbită sunt de fapt şi cât de mult pierd nedând atenţie lucrurilor care, mai demult, erau atât de evidente. Am impresia că am intrat într-un gen de cotidian prost. Oraşul ăsta mare şi faptul că sunt mereu pe fugă m-au făcut să fiu aşa. Nu îmi place.
Vreau timp. Vreau timp ca să văd, să învăţ să privesc şi să apreciez, să înţeleg ce văd şi ceea ce exprimă lucrurile din jurul meu. Trăiesc parcă într-un glob de cristal. Nimic nu mă mai atinge şi nimic nu mă mai impresionează. Asta nu sunt eu. Eu nu sunt aşa. Am nevoie de timp şi de spaţiu, şi de iubire. Am nevoie de o cană de vin fiert, de o prietenă bună şi de multă multă muzică. Ziua de ieri a fost genială. Mi-ar trebui mai multe aşa.
Salut, noiembrie! Ai grijă de sufletul meu.

Nori de praf

Mă urc în autobuz şi mă aşez la geam, în spate. Mi-am pus căştile în urechi şi le-am apăsat butonul. Nu ştiam ce piesă avea să înceapă. Dub FX - Fly with me. Plouă torenţial. Mă gândesc la tine. Ascult piesa asta de la tine care mă relaxează mereu. Se termină piesa.
Ascult nu mai ţin minte ce. Mergem mai departe. Capul îmi e gol. Nu îmi mai amintesc nimic din ora aia de drum.
Dau să cobor. Jace Everett - I wanna do bad things with you. Mă duc jos şi îl văd pe unul dintre foştii mei prieteni stând jos lângă una pe care o ţinea de mână. Nu m-a văzut. Mă uitam la ei. Mi s-au părut foarte dizgraţioşi, ca imagine. Eu, ca om normal care merge cu autobuzul, nu mă aştept să văd aşa ceva şi nu e din cauză că am fost cu el. Ce tandreţuri de doi bani!
Cobor. Stau şi mă gândesc: cu mine n-a făcut lucrurile astea. Ce bine că n-am fost suficient de bună! Aş fi murit până acum, dacă mă opream la el, sincer. Mi-a lăsat un gust amar, dar am zâmbit din suflet când mi-am dat seama de asta. Ce bine că nu sunt genul de om care să stea unde nu-i e locul!

Cules de amintiri

A trecut mult timp. N-am mai venit aici din aprilie. În capăt e o trupă de fete care dansează. Eu stau pe-o bancă şi le ascult muzica. Sunt rusoaice, după feţe. Îmi beau ciocolata caldă liniştită pe colţul meu de bancă.
Ador locul ăsta. Ar trebui să vin mai des, dar parcă tot nu e ce căutam. Parcă tot aş fi vrut să mă duc în altă parte. Undeva unde să îmi pot pune gândurile în ordine mai bine. Mă simt în plus. Mă simt singură. Locul meu nu mai e nicăieri. Acum câteva săptămâni, cineva m-a întrebat cine îmi e prieten, cine ştiu că, la orice oră şi în orice situaţie, va fi acolo pentru mine. N-am ştiut să îi răspund. Chestia asta m-a făcut să mă simt mică şi m-a îngrozit, pe moment. N-am putut să-i spun că am pe cine să sun la trei dimineaţa plângând, cum am făcut acum un an. Bine, aş avea, dar nu e lângă mine.
Vine o vreme în care realizezi care sunt riscurile prieteniilor şi, de fapt, cine îţi e cu adevărat prieten. Am venit aici singură tocmai din cauză că nici eu nu ştiu. Fiecare are un loc al lui, un loc unde se simte în siguranţă, un loc al lui sau măcar un loc unde trebuie să fie. Eu n-am aşa ceva.
M-am trezit azi-dimineaţă cu gândul la el. Ştiu că n-a ajums aseară acasă şi ştiu şi de ce. Nu mă deranjează. E ok. Nu e. Nu mai înţeleg nimic.
Am venit aici ca să mă liniştesc. M-am agitat mai tare. Locul ăsta nu-i al meu. Plec acasă.

7:30

Şapte jumate dimineaţa şi totul este gri,
Mă uit în jur la oameni şi aştept să vii.
Aştept să vii ca o lumină şi să mă trezeşti,
Să-mi spui că nu asta e viaţa pe care ţi-o doreşti.

Şapte jumate dimineaţa şi afară-i frig,
Aud o voce joasă şi-n linişte te strig.
Te strig şi vreau să-mi spui atunci când vii
Că e un loc mai bun unde-aş putea fi.

Şapte jumate dimineaţa şi plouă-ngrozitor,
Oraşul ţipă mut de spaimă şi de dor.
De dor mă chemi acasă, mă chemi sub cer senin
Să vin în locu-n care am uitat să vin.

Într-o zi gri, devreme, merg singură pe jos
Frigul intră-n mine prin piele şi prin os,
Dar aşa-i mereu. Asta este viaţa
Ceasul meu şopteşte: şapte jumate dimineaţa.

Prematur

Dimineaţa devreme. M-am trezit prea devreme şi nu mai pot să dorm. Mi-e frică să cobor din pat. E prea frig în casă. Afară e frig şi plouă. Eu mă gândesc la noi, mă gândesc la tine şi la cum n-am fost împreună în niciun septembrie.
Am un virus în sânge. Se ţine de mine de două săptămâni şi nu mai scap de el. Am răcit ca dracu şi e oribil.
Parcă totul e pe dos. Nimic nu mai e bine. Îmi e dor de tine. Afară plouă şi e frig.

Vreau şi pot

Am învăţat că nu poţi mulţumi niciodată pe toată lumea. Am învăţat că mereu oamenii te vor răni, dar trebuie mereu să îi cauţi pe cei pentru care merită să suferi. Am învăţat că nu merită să plângi după laptele vărsat şi că trebuie mereu să apreciezi ce ai înainte să te gândeşti la ce-ai pierdut.
Schimbarea e vitală şi, de data asta, e posibilă. Am realizat că sunt exact ce vreau să fiu. Nu sunt perfectă şi nici nu vreau să fiu, dar sunt mulţumită de ce sunt. Sunt omul potrivit pentru cine vreau să fiu. Sunt prietena bună a cui vreau să fiu. Sunt modelul de viaţă al cui vrea să mă urmeze. Sunt un întreg din mii de bucăţi pe care le şlefuiesc într-una.
De azi, am hotărât să las trecutul la locul lui. Unii oameni nu au fost făcuţi să stea, unora nu le e locul la noi în viaţă. M-am plictisit de proşti care îmi invadează existenţa fără motiv. Am nevoie de oameni care să lase ceva în urma lor, când pleacă. Am avut parte de câţiva. A venit timpul să învăţ să accept faptul că majoritatea oamenilor au comportament de curvă, după ce şi-au făcut treaba, pleacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În mod normal, aş condamna chestia asta, dar aici, exact aşa trebuie să fie. Trebuie să accept că a plecat ca o curvă şi nu trebuie să se mai întoarcă. Nu mai are ce să facă aici.
Pot şi vreau să mă schimb. Am s-o fac. Am încredere. Asta m-a salvat mereu.

Obscur

În ultimul timp, cu un picior urc şi cu celălalt cobor. Cu un ochi văd lumină şi cu celălalt, întuneric. Mă simt de parcă toată lumea vrea o bucăţică din mine. Fiecare trage sperând să mai apuce ceva. M-aş face ţăndări toată. Poate aşa ar fi mai linişte. Toţi vor ceva de la mine. De ce? Eu nu le-am cerut nimic.
A venit toamna şi am început să simt o nostalgie generală în care mă scald în fiecare secundă. Îmi amintesc de toate chestiile pe care le făceam anul trecut pe vremea asta. Îmi amintesc de cum eram. Acum e altfel. Nu ştiu de ce, nu ştiu dacă e bine sau rău, dar în mod sigur, e diferit. Nu mă deranjază diferenţa. Sunt gata s-o accept şi să profit de ea, dar totuşi, trecutul m-a ancorat în locul în care sunt. Încă tatonez terenul. Nu sunt sigură dacă e de bine sau de rău.
Mi-e dor. Mi-e dor de copilărie. Ţin minte, acum vreo trei-patru ani, nu vroiam decât să cresc, să pot să fac totul singură, să pot să decid pentru mine, să fiu văzută altfel. Sunt cine vreau să fiu, am crescut. Dar ştiu sigur că acel copil care am fost nu şi-a dorit să se trezească în fiecare zi la realitatea asta rigidă şi rece.
Mi-e dor de casă. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de noaptea aia în care am venit să te iau de la gară. Mi-e dor de tot ce am făcut. Mi-e dor de certitudini. M-am plictisit de ipoteze.

Rebuturi

Da, ştii ca te ador cand vii acasă după două zile şi te apuci să-mi povesteşti despre ce ai făcut în zilele astea cu una pe care eu din curvă ordinară nu o scot, da, chiar te ador maxim. Cât despre ea, îmi face şi mai mare plăcere când îi aud numele pe lângă istorisiri şi fraze care îmi dau clar de înţeles cât de bună de nimic este.
Ce să-i faci? Nu s-au născut toţi cu talent, cum nu s-au născut toţi cu aspect plăcut. Acum, mă înţelegi de ce am spus mereu că sunt produsul care a spart tiparele? Mersi pentru că m-ai învăţat să am încredere în mine.
În spatele fiecărei femei puternice, este un bărbat puternic.

Cine sunt?

Ştiţi, e ciudat. E ciudat felul în care mă simt şi e şi mai ciudat să explic chestia asta. Am avut o zi mişto. M-am văzut cu Steph, pe care n-o mai văzusem de doi ani, am venit acasă, am ieşit cu nişte oameni geniali şi am cunoscut nişte oameni şi mai şi, am venit acasă...
Ce lipseşte? Mi-au venit blugii pe care i-am comandat şi îmi vin perfect, nici lui nu-i simt lipsa pentru că ştiu de el, nici altceva nu mă deranjază. Ai mei sunt bine, eu sunt bine, totul e perfect. Şi atunci? Ce e cu mine?!
Am văzut un film prost. După ce am venit acasă arătând ca la 26 de ani, nu ca la 16, mă simt mai murdară decât orice trotuar din Bucureşti, deşi nu am motive. Nu am făcut nimic greşit, nu am făcut nimic anormal, n-am furat sistemul. N-am făcut niciun pas în afara regulilor, promit! Şi atunci? Atunci ce-i cu mine? Ce am? Rimelul îmi apasă greu pe gene, încă nu m-am demachiat. Ce mă leagă de ceea ce creierul meu îmi spune că sunt?
Nu pot să dorm. E prea cald. E o străină în corpul meu, eu nu mai ştiu ce sunt.

O zi normală

O zi normală este cea în care mă trezesc singură într-o casă mare, într-un pat gol din care cum mă dau jos, mă ia cu frig, într-o cameră mare şi dezordonată. O zi normală este cea în care stau în pijama până la ora trei. O zi normală este cea în care chitara îmi este cel mai apropiat prieten şi fac muzică. Fac muzică ca să îmi mai las problemele de-o parte, ca să le mai spun cuiva, ca măcar să nu le mai ţin închise în mine, în spaţiul mic şi strâmt dinăuntrul meu. O zi normală este cea în care stau în bucătărie pe scaun într-o parte, sprijinită de perete şi nu îmi pasă că tricoul de pe mine e rupt, chiar dacă ştiu. O zi normală este cea în care îmi ocup timpul cu orice, cu absolut orice, doar de dragul de-a face ceva, deşi nu mi-ar strica să dorm mai mult. Mereu mă trezesc obosită şi ştiu că dorm prea puţin. Mi-e groază să ştiu că o să înceapă şcoala, iar eu n-o să mă pot culca mai devreme de ora unu.
O zi normală... O zi normală este cea în care tot ce fac îmi aminteşte de tine, mă obligă să mă gândesc la toate nimicurile pe care le făceam împreună, mă obligă să mă gândesc la cât de dor îmi e de tine şi de noi. O zi normală începe cu tine, chiar dacă nu eşti aici, eşti primul lucru la care mă gândesc când mă trezesc. Păcat că nu îţi mai pot trimite mesaje dimineaţa, cum făceam în ţară. Ştiu, ţi-am promis că, într-o zi, nimic din asta n-o să mai existe. Ştii că mă ţin de promisiuni.
O zi normală începe cu tine. Tot cu tine se sfârşeşte.

Cuvinte

"Şi eu care vroiam să mă însor cu tine."

Poate, peste câţiva ani, ai să uiţi ce mi-ai spus aseară, dar eu am să ţin minte.

Te iubesc!

A fost odată...

Ştiţi, a fost odată o fată care nu era perfectă. Nu era atât de slabă cum îşi dorea să fie, nu era atât de înaltă cum vroia, nu trăia unde îşi dorea să trăiască, nu avea în jurul ei oamenii pe care vroia să-i aibă, nu zâmbea tot timpul şi, mai presus de orice, nu era independentă.
Era o mediocră, în mare parte, o adolescentă ciudată cu mai multe idei şi cu mai multe vise decât fire de păr avea în cap, care se îmbrăca ciudat, care se machia discret, care îşi picta buzele cu roşu aprins de fiecare dată când ieşea pe uşă, care pierdea timpul uitându-se la filme şi la anime-uri, care avea o obsesie continuă pentru felul în care îi stătea părul, care făcea muzică ca să se descarce, care era îndrăgostită până peste cap de un el atât de imperfect, dar atât de suficient pentru ea... Avea tot ce îşi dorea şi parcă, pe dinăuntru, tot goală era. Avea o grămadă de prieteni şi tot se simţea singură.
A fost fericită, a fost tristă, a râs tare şi a plâns în hohote, s-a lovit, a răcit, a fost minţită, folosită, i s-a luat ce a avut mai scump pe lume, a fost condamnată să trăiască ştiind că jumătate din ea e la o distanţă de trei ore pe avion şi, cu toate astea, n-a purtat pică nimănui. Nu a urât pe nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată. Nu a văzut în asta o eliberare. Nu a înţeles niciodată de ce unii trăiesc pentru aşa ceva. Şi totuşi, ceva ce a întors-o împotriva curentului cu care înota a trebuit să vină.
Vedeţi voi, ea n-a suportat niciodată ca alţii să încerce s-o schimbe. De ce? Pentru că perfecţiunea nu este un scop. Perfecţiunea este un mit. Este ceva la care o boemă ca ea, nu vroia să viseze. Ea nu fusese făcută pentru aşa ceva. Şi totuşi, ce era aşa de rău la schimbare? Păi, simplu. "Dacă nu rănesc pe nimeni prin ce sunt şi ce fac, de ce m-aş opri din ce fac ca să fac altfel? De ce nu aş continua aşa?" Dar cine a înţeles-o?
Oamenii sunt oameni. Şi au trăit cu toţii pe coaja pământului până la adânci bătrâneţi.