Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

vineri, 31 decembrie 2010

Un an nou fericit!

Dacă tot am ajuns până aici împreună, ţin să vă urez şi eu un an nou cu cât mai multe realizări, sănătate, fericire şi cu tot ce vă doriţi. Sper ca 2011 să fie mai bun decât 2010 din toate punctele de vedere. Sper să pot să stau prin ţară cât mai mult posibil şi să ne vedem din ce în ce mai des, să ne bucurăm cu toţii de clipele petrecute împreună şi alte vrăjeli de-astea.
Nu mă pricep la urări!! Am băgat doar clişee. Urăsc clişeele.
La mulţi ani, fraţilor! Un an nou fericit să aveţi!

luni, 27 decembrie 2010

Zile de-astea să tot ai

Frate, foarte tare azi! Lăsând la o parte faptul că m-am trezit la nouă şi într-o jumătate de oră am ieşit pe uşă, iar dimineaţă nu m-am distrat aşa de mult, am făcut azi lucruri pe care nu le-am făcut o viaţă-ntreagă!
O să încep cu banalităţi. M-a luat controlorul! Ştiu, e o tâmpenie şi da, aveam bilet, dar nu m-a mai luat controlorul în viaţa mea.
Apoi, am ieşit cu Moni. În viaţa mea n-am mai ieşit cu Moni. Şi nu doar cu Moni. Am ieşit cu Alexa, cu Geo şi cu Moni (nu contează ordinea!). În viaţa mea n-am mai ieşit cu ele trei. Adică am mai ieşit (în afară de Moni), dar niciodată cu ele trei împreună. Pe urmă ce-am mai făcut? Am băut ciocolată caldă în Plaza (nu sufăr de locaţieee!), am fumat trei ţigări într-o oră jumate (nici de asta nu sufăr), am fumat în ghenă la Geo (ştiu, sună a fugiţi de-acasă) şi pe urmă m-am plimbat cu el prin ninsoare. Şi îmi cer scuze pentru palma aia.
Pe urmă, plictiseală. Alergat prin magazine o oră, venit acasă, mâncare, schimbare, telefoane (că altfel nu se poate) şi acum, altă plictiseală.
Am terminat. Poate că vi se par aberaţii sinistre, dar pentru mine contează tâmpeniile astea. Pentru că lucrurile mici îţi fac viaţa un rai (la fel cum lucruri şi mai mici îţi fac viaţa un iad). Şi pentru că azi chiar am experimentat chestii. Nu ştiu, dar pe bune, zile de-astea să tot ai!

*Edit: Mi s-a zis că nu am menţionat faptul că în viaţa mea n-am mai dat în el pe bune (asta era faza cu palma). Şi am mai uitat să menţionez ceva. În viaţa mea n-am mai văzut un copil care să înceapă să ţipe când vede doi oameni stând unul în braţele celuilalt. Şi în viaţa mea nu am mai auzit tipul ăsta de copil zicându-i maică-sii "dar erau o fată şi un băiat" cu o voce speriată. Şi, mai mult decât atât, în viaţa mea n-am mai fost eu fata!
Acum, sper că n-am mai uitat nimic.

duminică, 26 decembrie 2010

Manele-n pana mea!

Băi, să nu mă înţelegeţi greşit. Nu caut să vă stric şi vouă buna dispoziţie, dar pentru cei care nu ştiu, mă descarc scriind.
Să încep cu începutul. Aseară, ora zece. Eu înjuram în stânga şi în dreapta, stăteam cu telefoanele în mână, iar nimeni nu-mi răspundea la mesaj. Le trântesc în pat şi încep să mă uit în gol. Ceva tot nu mă lasă să mă gândesc în linişte. Idiotul de sub mine are manelele la maxim. Şi, de parcă nu era suficient, are şi camera exact sub a mea. Iar ăsta e momentul în care chiar mă enervez. Primesc un bip, sun înapoi, vorbesc la telefon, uit de prost. Fata cu care vorbeam nu mai poate să vorbească, închidem, iar aud manele. Mai stau până la doişpe şi mă culc.
Dimineaţă, ora opt. Mă trezesc din cauza soarelui. Mă răsucesc pe partea cealaltă, tot nu pot să dorm. Ceva nu era în regulă. Manele! Nu mă mai obosesc să îl înjur şi, până la urmă, adorm. Mai dorm o oră şi ceva, iar mă trezesc, aceeaşi problemă. Păcat că nu am vrut să mă trezesc sub nicio formă mai devreme de zece. Adorm iar. Se face zece, mă trezesc cu greu, fiind mai mult decât foarte obosită. Manelele tot se aud. Mă dau jos din pat plină de nervi, intru în baie, mă spăl pe dinţi înjurând.
Ies din baie, mă duc în sufragerie şi încep să ţip "Ori îi baţi ăstuia în ţeavă, ori dau şi eu drumul la punk!" Şi mi-a zis să dau. Şi exact asta am făcut. Să mă lase dracu-n pace cu muzica lui de trei lei jumate!
Tipul e un copil prost la vreo treişpe ani. Am mai avut eu "discuţii" de-astea cu el, dar măcar înainte asculta muzică mai normală. De când am plecat, văd că a luat-o razna. Şi să mor de nu las muzica deschisă până plec. Mă mai relaxez şi eu puţin că, până acum, doar el şi-a făcut de cap.
Ce mă enervează de fapt în toată situaţia asta, nu e că ascultă el muzică tare, ci că ascultă manele tare! Ce maică-sa s-a întâmplat cu lumea?!

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Crăciun fericit!

Frate, în mod normal, chiar nu aş scrie despre Crăciun pentru că nu mi se pare chiar aşa ceva de sărbătorit în mod special, dar nu ştiu. Mi se pare ciudat ca, atunci când toată lumea face postări de genu', să fiu eu aia "strică chef".
Crăciun fericit, lume! Să vă bucuraţi de clipele petrecute cu familia, cu prietenii şi cu toţi cei ce vă sunt apropiaţi!

joi, 23 decembrie 2010

Diferenţe de concepţie

Zbor! Zbor cu aripi de fum printr-o ceaţă colorată către un nor de vată de zahăr. Şi îl mănânc. Cad în gol, dar mai fumez o ţigară în picaj şi aripile de fum mi se întorc. Zbor din nou prin ceaţa colorată spre alt nor de vată de zahăr la care ajung, dar pe care nu mă mai aşez. Şi îl mănânc. Mă dor aripile. Zbor către alt nor. Pe care mă aşez. Şi nu îl mai mănânc.
Mă întind pe nor şi adorm. Şi începe să plouă cu suc. Norul se micşorează. Mă răsucesc pe partea cealaltă şi cad. Nu mă trezesc. Aterizez pe alt nor mai jos. Atunci mă trezesc. Realizez ce s-a întâmplat după ceva timp şi zâmbesc gândind "m-aş fi lovit dacă aterizam pe pământ". Îmi zic că m-am ţăcănit de tot şi mă culc la loc.
Dorm şi visez că sunt făcută din caramel. Şi îmi place de mine cea de caramel. Mă trezesc brusc dezgustată de fiinţa mea de caramea.
Urăsc caramelul! ţip cât pot de tare şi râd. Şi iar îmi zic că m-am ţăcănit. Dar uit de asta în timp ce realizez că mi-e foame. Mănânc norul. Cad.
Fumez şi iar prind aripi. Mă duc pe alt nor şi îmi fac o cafea. Mă plictisesc. Îmi zic că e plictisitor să zbori, să fumezi, să dormi şi să mănânci vată de zahăr. Cred că o să mă îngraş de la atâta zahăr. Râd. Iar îmi zic că m-am ţăcănit. Cine a mai văzut o fiinţă grasă zburând? Cât timp zbor, nu mă îngraş. Logic.
Mă ridic în picioare şi mă lovesc la cap de norul de deasupra. Minunat! Mi-am stricat părul! Ce căuta norul ăla deasupra mea? (Nu vă gândiţi la tâmpenii că nu ăsta e scopul postării.) Mă întind iar pe norul meu înjurând printre dinţi norul de mai sus de parcă îmi era frică să nu mă audă. Dar mă aude şi mă plouă.
Maică-ta de nor! ţip la el şi zbor mai departe. Mă duc pe pământ.
Mă plimb două secunde şi văd nişte copii jucându-se. Zâmbesc şi îmi amintesc de copilăria mea.
Merg mai departe. Văd un accident şi oameni plângând. Mă întristez şi mă gândesc că nu pot face nimic ca să îi ajut.
Plec. Şi tot mergând văd oameni săraci cu haine murdare stând la coadă la pâine. Îl văd pe unul din ei dându-i un colţ din pâinea lui unui câine ce se uita rugător la el. Zâmbesc trist şi mă gândesc că, deşi nu au nimic, sufletul cald al acestor oameni săraci este cel mai de preţ lucru.
Mă plimb în continuare şi îl văd pe unul ce coboară din maşină vorbind la telefon. Se îndreaptă către o bancă şi închide telefonul pentru a intra. Lângă uşa băncii e un cerşetor. Cel ce intră în clădire îl priveşte dispreţuitor. Îşi scoate portofelul, iar din el, un card. Intră în bancă. Mă întristez. Îmi dau seama că cei care au un trai bun sunt zgârciţi şi aroganţi, lacomi. Mereu ar vrea mai mult, dar nu ar aprecia vreodată ce au. Şi nu şi-ar da seama că nu le trebuie mai mult.
Nu mă mai plimb. Nu îmi mai trebuie. Mă întorc pe norul meu. Norul de deasupra nu mă mai plouă. Stau tăcută şi mă gândesc... Şi eu care nu îmi suportam viaţa.

marți, 21 decembrie 2010

Pregătiri

Poate credeţi că am să mă apuc să vă povestesc despre cum alerg să cumpăr cadouri sau despre cum împodobesc bradul. Nu.
Am de gând să vă zic că îmi fac bagajul! Îmi fac bagajul ca să mă întorc. Şi am să mă întorc indiferent dacă vremea e bună sau nu. Doar mâine mă mai desparte de ce iubesc. Şi am să o fac. Nu contează cum, am să zbor. Mă întorc acasă! Odată ce mi-am dat valiza jos (vorbind la telefon că nu se putea altfel) şi am şi căzut cu ea cu ocazia asta, am zis că asta e. A început. Lucrul pentru care am fost în stare să aştept atâtea luni de zile a venit în sfârşit. Se întâmplă. E real. Îl simt şi zâmbesc!
Şi nu e nimic care să se compare cu a veni în ţară de sărbători. Pentru că pe lângă cele şase-şapte tricouri şi pe lângă geaca pe care mi-am luat-o, am valiza plină de cadouri. Vin în ţară ca să mă relaxez, să scap de probleme, să vă văd şi profit de ocazia asta ca să vă pun câte un zâmbet pe feţe.
Fraţilor, vă iubesc şi mă întorc. De-abia aştept să plec dracului de-aici. Mi-e aşa dor de voi şi am atâtea să vă zic. Doar mâine mă mai desparte de oraşul ăla şi de voi. Mi-e dor de toţi şi toate, de tot ce făceam înainte să plec. Şi o să revină totul la normal.

luni, 20 decembrie 2010

Plictisită de tristeţe

Mă uit în jur, în gol privesc,
N-are rost să mă gândesc.
Orice-aş face n-are rost
Pentru că totul merge prost.
Iau o ţigară, o aprind
Şi trag în piept uşor clipind.
Mă gândesc aiurea iar
Şi tot îmi lasă-un gust amar.
De parcă aş putea să schimb ceva,
Îmi amintesc din nou greşeala
Ce am făcut-o când am zis
Că plec şi atunci am promis
Că nu o să mă opriţi nicicum.
Din ţigară iese fum
Şi ştiu ce fac, din nou regret.
Speranţa mi se stinge-ncet
Pentru că nu pot să fac nimic sa fie cum a fost
Şi chiar nimic nu are rost.

Dar ţigara mi-o termin
Mă uit pe geam, privesc spre soare
Totul de culoare-i plin,
Iar eu visez să plec la mare.
Vreau să plec şi să uit tot
Să zâmbesc uşor spre cer,
Să simt că mă bucur, că iar pot
Să simt grijile uşor cum pier.

duminică, 19 decembrie 2010

Idei

Fraţilor, da, vreau să vorbesc despre idei.  Vreau să vorbesc despre ele pentru că, în ultimul timp, cred că am mult prea multe şi pentru că nu ştiu ce aş fi fără ele.
Am idei egal scriu. Scriu poezii, posturi pe blog, cântece, poveşti etc. Am idei egal gândesc. Gândesc departe. Undeva în afara pereţilor ăstora, undeva unde să fiu fericită. Doar eu, câţiva şi ideile mele tâmpite. Am idei egal visez. Visez la cum ar fi dacă ar fi, la ce aş face dacă, la ce bine ar fi dacă ar fi altfel, la ce s-ar întâmpla dacă şi la cum aş fi dacă s-ar întâmpla să. Am idei egal se întâmplă. Se întâmplă chestiile la care mă gândesc pentru că sunt genul de om care nu se gândeşte de două ori înainte să facă ceva. Şi nu îmi regret deciziile mai niciodată.
Am idei egal ambiţii. Ambiţia de a  reuşi, de a  pune ideea în aplicare, de a face ce am zis că vreau. Am idei egal consum. Consum bani, timp, nervi, ţigări, mină de creion etc. Am idei egal vorbesc. Vorbesc despre ele. Întreb, cer păreri, ajutor şi de-astea. Am idei egal mă plimb. Mă plimb şi caut altele pentru că niciodată nu-i de-ajuns. Am idei egal mă ascund. Mă ascund de mama pentru că nu îmi place să găsească ce scriu.
În concluzie, am idei egal trăiesc!

vineri, 17 decembrie 2010

Pentru voi

Pentru voi. Şi când zic "voi", chiar nu las pe nimeni pe dinafară. Mă refer la voi, cei care sunteţi şi aţi fost mereu în spatele meu şi nu m-aţi lăsat să cad (rămân datoare). Cei care mă sunaţi în momente nepotrivite şi ţip la voi ca o nesimţită când voi vroiaţi doar să vedeţi ce fac. Voi, cei care staţi cu mine până târziu chiar dacă muriţi de somn doar ca să nu mă lăsaţi să mă plictisesc. Cei care mă caută în pauze, cele care îmi fac unghiile superb, cei pe care vă las să vă jucaţi la mine în păr, cei cu care fac schimb de comentarii, cei care îmi dau own pe poze, cei care mă scot la bere sau la ţigări, toţi.
Şi nu mă refer doar la ăia din ţară. Mă refer şi la fetele care aleargă cu mine prin toată şcoala la pauze, cele care mă ascultă indiferent de ce am, cei care mă întreabă ce am toată ziua ca eu să nu le spun, cei care îmi dau mesaje doar de dragul de-a vedea cum sunt, la cele care îmi spun că îmi stă părul ca naiba (şi le iubesc pentru asta), la cei şi cele cu care stau în bancă, la ăia care nu mă lasă să mă plictisesc, la toată lumea care se interesează de ce fac, cum sunt, pe unde şi cu cine, îmi zic ce e ok şi ce nu şi sunt sinceri cu mine.
Vă iubesc când spuneţi chestii de genul "pot să te întreb ceva?", când mă sunaţi, când ard mesajele cu voi, când vă certaţi din cauza mea pe chestii gen "te vezi mai întâi cu mine". Vă iubesc când înţelegeţi că sunt o ciudată cu toate aspectele mele, când nu vă interesează felul în care arăt, când mă întrebaţi dacă pot să vă ajut, când vă descărcaţi la mine, când îmi daţi idei în momentele în care habar n-am ce naiba să mai fac, când îmi citiţi blogul, când mă treziţi la doişpe la prânz şi ţip la voi că e devreme, când îmi spuneţi chestii gen "nu mai fuma că mă apuc şi eu", vă iubesc pentru că ştiu că înţelegeţi că nu ştiu să mai merg după o bere, pentru că vă băgaţi pentru mine în orice căcat în care mă bag, pentru că faceţi lucruri la care nu mă aştept şi pentru milioane de alte chestii.
Vă iubesc pentru toate lucrurile pe care le-aţi făcut şi încă le mai faceţi pentru şi cu mine. Vă iubesc pe toţi!

joi, 16 decembrie 2010

Fericire pe fundul unei sticle goale

Ah! Nu pot să cred! Nu pot să cred că mai e puţin şi se termină toată nebunia şi nu pot să îmi dau seama de ce am impresia că o să pot să mă relaxez când ştiu sigur că o să înceapă altă nebunie.
Recapitulând. Concertul de Crăciun e gata (mulţumesc lui Dumnezeu), încep să îmi dau seama ce vreau (şi e de mai mult decât foarte bine), luni şi marţi merg la şcoală de dragul de-a mă duce, de azi în fix o săptămână plec, dar toate peste toate, sunt obosită ca dracu.
Sunt plictisită de cântat, de vorbit, de alergat, de băieţi, de iubire, de prieteni, de examene, de ţigări, de acelaşi drum pe care îl fac de luni până vineri la aceeaşi oră, sunt plictisită de toţi şi toate, inclusiv de sticlele goale de bere care mă privesc de parcă ştiu că nu voi putea vreodată să golesc una în casa asta. Vreau o pauză, dar ştiu că pauza mea vine şi de-aia sunt fericită chiar dacă, în momentul ăsta, de-abia văd tastele şi de-abia pot să scriu fără greşeli.
Ce vroiam să mă apuc să zic de fapt e că - pauză, am uitat ce vroiam să zic. Vroiam să zic că, deşi sunt obosită ca naiba, o să mă relaxez din câteva puncte de vedere.
Mai e o săptămână, guys!

luni, 13 decembrie 2010

Fericire!

Ok, nu mai vreau păreri momentan. Nu mai încep prin a vă întreba nimic. Încep prin a vorbi despre mine. Nu pot să cred! În sfârşit simt că trăiesc! Mă simt de parcă aş putea să zbor până la nori printr-o mare de aer lichid şi aş avea energie destulă ca să înot împotriva curentului înapoi. Simt energia curgând prin mine. Exist din nou! Văd culori şi simt atingeri. Trăiesc color, aud voci şi sunete, simt muzica lovindu-se uşor de mine ca şi picăturile unei ploi calde de vară. Ies afară, ninge. Şi încep să mă învârtesc ca o bezmetică uitându-mă în sus. Puţin îmi pasă că se uită lumea la mine. Mă lovesc de unul din ei, îmi cer scuze şi încep să râd. El mă întreabă dacă sunt ok, îi zic că da, el zice că nu e cu mine. Puţin îmi pasă. Sunt fericită!
Ajung acasă. Mă dezbrac şi fumez o ţigară. Fumez de plăcere, nu de nervi sau din nevoie. Şi mă gândesc că, la fel ca şi fumul, aşa se risipesc şi zilele fără culoare. Mă gândesc că, deşi patru luni mi s-au părut patru anotimpuri, au trecut şi viaţa mea bună e pe cale să se întoarcă la mine. Voi primi înapoi tot ce am fost adusă în starea de a arunca în oraşul ăla când am plecat.
Mai e cam o săptămână. De vineri într-o săptămână mă găsiţi pe telefoane (amândouă, dar nu am credit pe cosmote), ies, beau, fumez (mai ca lumea), iubesc şi trăiesc din nou. O săptămână şi câteva zile. Atât mă mai desparte de tot ce îmi e dor.
Vă iubesc pe toţi, mi-e dor de voi şi ne vedem, lume! Mă întorc acasă!

duminică, 12 decembrie 2010

Distanţă sau egoism şi frică?

Şi dacă stau să mă gândesc, distanţa nu e mare. Tot ce ştiu şi ce iubesc, toată lumea, el, ei şi ele, nu e nimic departe de mine. Trei ore mă despart de universul meu uitat într-o poveste ce nu a mai fost scrisă, abandonată tristă într-un caiet vechi ce doarme pe un raft. Doar trei ore. Mult? Nu cred.
Poate că nu distanţa mă doare. Poate că nu am motive să îi tulbur conştiinţa aruncând acolo vina şi motivul lacrimilor mele. Poate timpul este cel care îmi pedepseşte păcatele aşa de aspru şi de neiertător.
Şi totuşi, stau şi mă gândesc. Stau şi mă gândesc cum vorbim ca proştii fără să fi trăit niciodată pe pielea noastră. Cine a zis că ochii care nu se văd se uită nu a fost niciodată despărţit de cineva. Ochii care nu se văd nu se uită. Parcă sentimentul de a şti că nu îi mai poţi vedea te împinge să îi iubeşti şi mai mult, să îi vrei aproape din nou şi oricât i-ai avea, tot mai mult îţi doreşti. Şi asta vă zic pentru că trăiesc. Dar nu e vina noastră că suntem atât de fraieri încât credem vorba veche din popor ce minte poveştile ce se întind pe kilometri. Toată lumea vorbeşte din cărţi. Pentru că, de cele mai multe ori, asta ne dorim. Nu vrem să ne chinuim. Vrem să se termine. Vrem să fim liberi de orice fel de îngrădire şi să ne reconstruim de la zero undeva departe de sufletul cald care ni s-a deschis în faţă. De ce? De ce când aveam tot ce ne doream în braţele celui care ne iubea necondiţionat? De ce? Din egoism! De-aia. Din lene, din superficialitate, din prostia ce nu are margini nici măcar în capul unui geniu. Ne e frică de ce va urma, de lacrimi, de durere, de tristeţe şi de dorul ce te omoară din interior. Din toate fricile astea stupide se termină tot în loc ca povestea să lupte pentru supravieţuire. Când pleci condus de frica meschină de toate aceste sentimente, crezi că nu e singurul de pe planetă şi că ai să mai găseşti. Dar ce nu ştii e că nu doar că nu ai să găseşti ceva mai bun din vina ta, dar vei pierde şi ce deja aveai. Pentru că deja aveai un centru al universului. Şi l-ai alungat din viaţa ta. Greşeala pe care o facem toţi este aceea de a căuta ceva mai bun când deja avem ceva minunat.
Nu. Distanţa nu desparte. Distanţa mai tare apropie. Egoismul desparte. Egoismul şi superficialitatea. Nu zic că e uşor să orbitezi la ani lumină de soarele tău, dar nu merită să îi zici că pleci şi să cauţi altă orbită. Pentru că nu vei găsi alta la fel. Şi de ce? De ce, când nu se merită?

miercuri, 8 decembrie 2010

Vreau!

Ce vreau? Vreau multe. De ce le vreau? Pentru că nu le pot avea. Şi toate astea ca să ce? Ca să am la ce gând să mă enervez zicându-mi că trebuie să renunţ. Urăsc să ştiu că trebuie să renunţ. Refuz să cred şi să-nţeleg chestia asta!
Revenind. Poate o să sune ciudat, vreau iarna trecută înapoi. O vreau pentru că atunci a început toată nebunia. Vreau să mă întorc la viaţa mea calmă unde nu existau certuri, băieţi (eram în pauza mare şi unele ştiu la ce mă refer), nu existau examene, învăţat pentru teste sau teze, lacrimi, păreri de rău, griji, aveam părul lung (zice-ţi-mi din nou că m-am tuns ca proasta), nu aveam vicii, nu îl cunoşteam pe el, nu eram certată cu una care acum spun să regret că mi-a fost cea mai bună prietenă, nu vroiam să plec, nimic din toate astea nu erau atunci. Acum, nu! S-a schimbat totul la 180 de grade. De ce? Vreau să ştiu.
Vreau perioada aia înapoi. Vreau să mă trezesc şi să mă gândesc că mă văd cu tipul pe care l-am cunoscut cu o seară înainte la petrecere. Vreau să o stresez pe soră-mea cu "ziua lui Marilyn Manson e în aceeaşi zi cu ziua ta!". Vreau să mă duc la Starbucks şi să beau cafeaua aia scumpă şi proastă pe care o beam atunci. Vreau să am teză la română şi să nu învăţ nimic. Vreau să cred că viaţa mea se va schimba din cauza a ceva ce am făcut înainte de "pauza mare". Vreau ca vocile din capul meu să ţipe la mine şi să îmi spună "tu nu ai să fii singură de sărbători!". Vreau să o înjur pe profa de istorie pentru că zice că am copiat când nu am făcut absolut nimic. Vreau totul înapoi!
De ce fix perioada asta? Pentru că asta e perioada în care a început tot. Dacă m-aş putea întoarce mâine în timp şi aş putea să nu mai fac toate chestiile pe care apoi le-am regretat, aş face-o. Şi acum, v-aş scrie fericită din Bucureşti despre teza de azi, sau despre Crăciunul care vine sau despre cum am cei mai minunaţi prieteni de pe pământ (asta fără să însemne că, dacă nu sunt aici, nu sunt tot cei mai minunaţi).
Vreau înapoi culoarea, zâmbetul, mesajele care veneau la fiecare cinci minute, vreau fericirea, naivitatea, inocenţa şi tot restul. O vreau pe copila de demult înapoi, cea care nu ştia tot ce ştiu eu acum. Şi ştiu ce mi-ar zice acum un amic. Şi ştiu că are dreptate. Mda, vedeţi voi, asta-i viaţa!

marți, 7 decembrie 2010

Păr, machiaj şi haine

Băi, vreau să îmi spuneţi şi mie de ce mama naibii mă mai interesează de chestiile astea? Vreau să ştiu de ce, dacă tot nu se uită nici dracu la tine, totuşi îmi pasă cum arăt. Şi faza e că parcă îmi pasă mai mult ca niciodată.
De ce am uniformă la şcoală şi mi-aş dori să vin în blugi pentru că pantalonii sunt naşpa, când toate fetele sunt la fel? De ce întreb jumătate din zi de un amărât de dermatograf când majoritatea nu poartă? De ce îmi pare rău că mi-am lăsat farduri, fond de ten, dermatograf şi de-astea în ţară? De ce, atunci când ies, mă aranjez o oră când nu îi pasă nimănui cum arăţi?
De ce? Pentru că vin din Bucureşti şi pentru că aşa m-a învăţat oraşul ăla. M-a învăţat să ies în evidenţă pentru că îmi place când alţii mă privesc ca pe ceva ce şi-ar dori să fie. M-a învăţat să îmi doresc atenţia altora şi toate privirile pe mine. Şi, hai să fim serioşi. În Bucureşti, tot ce trebuie să faci ca să câştigi atenţia întregului bulevard e să ieşi puţin din tipar.
Cum eram eu în ţară? Mă interesa (şi încă cum!) halul în care îmi stătea părul, jumătate din ora de pregătire pentru ieşeală era dedicată machiajului, cealaltă era dedicată hainelor, nu exista nimic să iubesc mai mult decât cumpărăturile şi ieşeam în evidenţă. Am fost mereu fata fără stil. Eram luni funky, marţi punk, miercuri casual, joi office şi vineri transparentă (gen, la fel ca restul). Asta eram! Nu că acum am stil. Tot nu am şi tot cum îmi vine mă îmbrac, dar nu mai am unde. Pentru că sistemul are uniformă până într-a unşpea la şcoală. Şi la cât ies eu, mă bucur că ajung să îmi îndrept părul.
Viaţa mea de fashion freak o ia încet în jos. Şi nu îmi place. Îmi e dor de mine cea care era atentă la fiecare detaliu, cea care nu era în stare să se scoale la şapte şi la şapte jumate să iasă pe uşă. Vreau înapoi la ce eram!

duminică, 5 decembrie 2010

Moş Nicolae, sărbătorile şi copilăria

Înainte de a începe, să vă urez şi eu la mulţi ani, să trăiţi dacă vă serbaţi ziua mâine, iar restul, să vă aducă moşul dulciuri şi nu beţe, să zâmbiţi şi să vă bucuraţi de minunata sărbătoare de iarnă.
Regret că sunt pe cale să vă stric minunata dispoziţie a sărbătorii, dar nu am parte de ea deloc. Ştiu că ar trebui să mă bucur şi să îmi pun iar, ca atunci când eram mică, trei perechi de cizme la uşă. Nu. Nu pot face asta.
Aseară, vorbeam cu el. Şi mi-a amintit de Moş Nicolae de care uitasem complet. E primul an în care am uitat de Moş Nicolae. E primul an in care nu sunt acasă ca să mă bucur de el. Şi m-am trezit plângând. Plângeam pentru că mi-am dat seama că nu mai cred în chestiile astea şi că nu mă mai încălzesc cu nimic, că nu mai am parte de ele şi altele. Am realizat că am paişpe şi nu şapte ani, că am crescut parcă mai mult decât îmi doream să o fac, m-am maturizat prea mult într-un timp prea scurt. Şi am plâns pentru că nu sunt în ţară să mă bucur de decembrie pe care îl urăsc din cauza anotimpului, dar mă doare enorm să nu fiu acasă luna asta, pentru că nu mai cred în moşul, pentru că nu o să mai cred vreodată, pentru că îmi e dor de copilărie, mi-e dor să-mi fie frică de întuneric, să cred în toate datinile româneşti, în zâne şi să stau trează toată noaptea ca să-l văd pe Moş Crăciun. 
M-am trezit plângând pentru că nu credeam că voi ajunge vreodată aşa. Nu credeam că voi uita de sărbători, că o să vină o zi în care nu am să mă mai bucur, că o să mă schimb atât pe măsură ce cresc şi, pur şi simplu, nu credeam că o să trăiesc vreodată ce trăiesc acum.
Mi-e dor de sărbătorile de iarnă în ţară şi de cât de fericită eram. Mi-e dor de copila care am fost, mi-e dor de familie, de prieteni, de toată lumea. 

*mersi, Mihai pentru că mi-ai adus aminte. Te iubesc!

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Examene!

Da, examen la fizică şi chimie marţi (în aceeaşi foaie) şi miercuri la mate. Ce să zic? Ăia care ştiţi ce gen de "elevă model" am fost toată viaţa mea în şcoală (gen, zece în teză la română când s-a rugat o colegă de mine să învăţ şi am citit toate comentariile şi demonstraţiile o dată) aţi zice că nu am de ce să mă stresez.
Cum să mă exprim mai pe-nţeles? M-a mâncat în cur şi i-am zis minunatei mele mame că am examenele astea şi ce implicaţii au, iar ea o să mă omoare dacă iau mai puţin de A. Mai pe româneşte, mă stresez! Bine, nu chiar aşa de grav, dar totuşi, nu te simţi bine să ştii că o să te omoare maică-ta dacă nu iei maxim. Spre exemplu, azi (da, aşa mi-am ars eu sâmbăta) am recuperat jumate din săptămâna asta în care n-am avut şcoală decât marţi şi miercuri. Am stat şi am făcut exerciţii la chimie (am terminat toată unitatea de chimie din care dăm) şi prima unitate de fizică. Şi pe asta am stat toată ziua în care am făcut trei pauze de jumătate de oră fiecare. Mă rog, la mine, ziua începe la ora unu, când mă trezesc.
Ce e mai rău e că nu mai apuc să mai fac nimic. Mor cu fizica pentru că 75% din examen e fizică şi am de făcut o grămadă de pagini pe tema asta. Mai am două unităţi pe mâine şi ştiu că iar or să-mi ocupe 60% din zi. Dacă pentru examenul dinainte de examenul real mă chinui aşa, mi-e frică să ajung să aflu ce o să fac pentru examenul final.
Trecând peste, ţine-ţi-mi pumnii marţi şi miercuri!

vineri, 3 decembrie 2010

Amintiri din generală

Din clipa-n care ne-am văzut, multe s-au schimbat
De atunci am început să ne bucurăm cu-adevărat,
Dar primii ani s-au dus rapid, lăsându-ne în urmă,
Vicii şi-altele-au venit ce copilăria-ţi curmă
Ne ştim de când eram mici şi ne-am acceptat
Şi peste toate am trecut de parcă n-ar fi existat.
Îmi amintesc şi-acum, săracul prof de geografie,
Rău ne-a părut când a murit şi nu ştiam ce-o să mai fie.
A venit altul în loc, ţin minte ce mai copiam,
Cum făceam toţi copiuţe, să nu ne prindă cât doream…
Mi-o amintesc şi pe diriga, ţipa la noi că ne machiam,
Stăteam pe holuri cu băieţii şi la ore tot vorbeam
Şi pe profu’ de chimie mi-l amintesc zâmbind,
Cum ne dădea el nouă puncte şi cum ne prindea copiind,
Chiar şi pe profa de franceză cu drag mi-o amintesc
Căci stând în ultima bancă, nu vedea că vorbesc.
Pe profa de engleză, cea mai specială,
O vedeam în orice zi când veneam la şcoală
Şi era materia la care la concursuri mă duceam,
Dădeam tot ce-aveam mai bun, făceam cumva şi tot le luam
Profa de muzică zicea că am vocea frumoasă.
Ştiu testele ce le dădea şi copia întreaga clasă,
Orele de sport la care toţi chiuleam
Şi cum mergeam în curtea şcolii şi pe-ascuns fumam,
Cum am minţit-o pe diriga că-n excursie cuminţi am fost…
Cred că s-a prins că am minţit-o şi nimic n-avea vreun rost
Cum pentru nicio teză nu am învăţat,
Dar nouă şi zece nu ştiu cum am luat
Îmi amintesc pauzele pe calorifer sau bară,
Cum, înainte de teste, nu veneaţi niciunu-afară,
Cum în pauze fumaţi că de bere bani n-aveaţi
Şi cum uşor ameţiţi, pe la ore întârziaţi.
Profa de română, frumoasă amintire
Îmi amintesc cum m-ascundeam de a ei privire
În clasă nu ziceam nimic, la teste zece luam,
Nu învăţam nimic, toţi mă-ntrebau cum puteam.
Şi anul a trecut, pe doi iar am ieşit
Atunci când mi-au zis fetele, în sus am sărit
Îmi amintesc ultima zi şi cât am plâns cu voi,
Dar mereu mă voi întoarce şi sufletul mi-l las la voi
Şi revenind la amintiri, cea mai dulce profesoară
Profa de fizică va fi, amintirea-i n-o să moară.
Profa de desen, cea care ne-a luat cărţile de joc,
Cum ne rugam eu şi Bogdan de ea să ni le dea la loc…
Mi le amintesc pe toate şi să le uit nu am să pot
Pentru că de amintirile-astea are să se lege tot.

miercuri, 1 decembrie 2010

Ploaie îngheţată, nene!

Frate, vin acasă, îmi dă bunică-mea bip, o sun pe fix şi se chinuie juma' de oră să îmi zică că a plouat în Bucureşti nu ştiu cum dracu şi a îngheţat tot, sunt zboruri anulate, 41 nu merge, maşinile sunt blocate în trafic, oraşul este patinuar, iar fenomenul meteorologic atât de neobişnuit nu a mai fost observat în spaţiul carpato-danubiano-pontic de unsprezece ani (gen, vă vine să credeţi?!).
Cum să vă spun, poate pentru voi e nasol să staţi acolo şi să nu aveţi cu ce să ajungeţi la şcoli, licee, facultăţi, locuri de muncă etc. Pentru mine, ce să zic? Mă lasă rece. Cu ce mă ajută pe mine să ştiu că nu merge 41 de unşpe ore? Cu ce mă ajută să ştiu că s-a răsturnat o cisternă pe calea Giuleşti? Cu ce mă ajută să ştiu că drumurile naţionale sunt blocate? Nu cred că mă ajută cu ceva şi nu cred că, acum că ştiu, pot face ceva în privinţa asta. Ea nu, frate! Nu manifest interes pentru chestiile cu adevărat importante, nu îmi mai pasă de nimic de când am plecat, sunt rece, obraznică, am uitat de unde am plecat şi nu vreau să învăţ nimic. Şi are dreptate. Sunteţi de aceeaşi părere cu ea, nu?
Am fost rece pentru că am ascultat-o ca apoi să îi zic că mă doare fix în pix de tramvaiul 41. Am fost obraznică pentru că am ţipat să mă lase să vorbesc când ea mă întrerupea din trei în trei secunde doar din cauză că instinctul ei feminin îi spunea că am terminat ideea. Terminasem argumentul, nu şi explicaţia. Am uitat de unde am plecat pentru că nu mă interesează că a plouat nu ştiu cum dracu de a îngheţat tot. Nu mă mai interesează nimic pentru că nu m-a interesat asta şi nu vreau să învăţ nimic pentru că nu consider că pot învăţa ceva din acest fenomen de-a dreptul straniu.
Frate, nu mă prind. Înţeleg că Bucureştiul e patinuar şi înţeleg că se circulă naşpa (oricum aşa se circula în fiecare iarnă), dar nu înţeleg ce pot să rezolv eu de aici acum că ştiu.