Sâmbătă

După o săptămână obositoare şi ciudată, o altă dimineaţă ploioasă nu mă lasă să ies. Muzică bună, ţigări puţine, nimic de mâncare şi haine strâmte. Casa e goală. Îmi fac o cafea.
Plouă.

Zile reci

După o noapte lungă în care mi-a curs mai mult alcool prin vene decât sânge şi în care am plâns din toate prostiile ca mai apoi să râd de chestii cu adevărat triste, m-am trezit cu o ploaie rece şi ursuză bătându-mi insistent în geam.
M-am trezit a mia oară singură în casa nimănui, obosită ca dracu şi fără chef de nimic. Obişnuita cafea mi-a făcut mai mult rău decât bine. Pastilele nu îmi mai calmează durerea. Fumez şi îmi vine să arunc ţigările pe geam direct. Nu mă mai satisface gustul de tutun.
Vreau să ies afară. Şi unde aş merge? Şi cu ce m-aş îmbrăca? Şi corpul mă doare tot, fără să se gândească la faptul că mă obligă să rămân singură în casa asta mare şi goală fumând ţigările pe care nu vroiam să le fumez în secunda aia, dar nu aveam altă opţiune. Nimic altceva nu ar fi fost mai bun, dar în acelaşi timp, nimic nu putea să facă situaţia mai neplăcută. Şi minutele trec greu pe lângă mine.
Noaptea asta nu e cu nimic mai diferită de cea care a trecut. Termin încă un pahar din ce am băut aseară şi mă gândesc la cai verzi pe pereţi. Aberez şi devin incoerentă. Mă opresc.
Mâine cu ce va fi diferit de azi?

Crăciun

Crăciun. Şi totuşi, Crăciun de unde? De la televizor poate. Ăla e singurul loc în care lumea chiar se bucură, deşi fals, şi vrea să transmită o emoţie pozitivă în "sfânta zi de astăzi". Nu ştiu cât de sfântă e când mai mult de jumătate din populaţia globului va ajunge la spital în comă alcoolică azi. Nu înţeleg mentalitatea asta. Eu am motiv să beau. Beau să uit, ca de obicei, şi tot ca de obicei, îmi amintesc mai tare.
Mă uit înapoi, deşi nu ar trebui să o fac. Nu încă, dar ce mi-e că o fac acum, ce mi-e că o fac pe 31? E acelaşi lucru. Prefer să nu mă apuce 12 noaptea gândindu-mă la ce prostii am mai făcut şi la ce prostii regret. Mă rog. Mă uit înapoi, cum spuneam, şi ce văd? Mă văd împlinită şi apoi, mă văd mai jos decât converşii ăştia în care păşesc apăsat şi sigură pe mine, sfidând cu neruşinare viaţa şi problemele. Văd că, la mai puţin de zece zile până la terminarea anului ce se putea declara bun în viaţa mea, a trebuit să învăţ cum să îmi dezrădăcinez toate sentimentele, cum să îmi omor sufletul cu sânge rece, cum să îl înec în alcool şi cum să îl asfixiez cu fum de ţigară, cum să înfig în el lama uitării şi a nepăsării. Iar ironia este că a trebuit să fac asta din cauză că îmi pasă de cei din jurul meu şi pentru că nu vreau să îi fac să sufere făcându-i să mă vadă pe mine suferind. Răceala mea i-a făcut să sufere mai tare.
Ce fac? Unde mi-e locul în lume? Doamne, în sfânta zi de azi, îmi întorc faţa spre tine şi te întreb unde mi-e locul? Ce am făcut eu bine pentru cei din jurul meu în viaţa asta? Şi n-ai să-mi răspunzi, nu-i aşa, Doamne?  N-ai să-mi răspunzi pentru că nu am fost cuminte şi de-aia nu mi-a adus nici Moş Crăciun nimic, nu-i aşa?
Nu ştiu ce zici tu, mamă, că te uiţi la mine de-acolo de sus, dar eu ştiu că nu o să ne mai revedem niciodată, pentru că Raiul este închis pentru mine. (Înainte să întrebaţi, mi-a murit bunica, nu mama, dar eu mama îi ziceam când trăia.)
Şi uite aşa trece şi Crăciunul, o altă zi rece în care beau şi fumez fără să îmi pese de nimic din ce mă înconjoară. Sunt la pământ. 2011 şi-a bătut joc, la fel ca mulţi alţii, dar mă rog. Viaţa merge mai departe. Trăiesc cu speranţa că 2012 va schimba ceva, deşi ştiu că sper degeaba.

Doar atât

Sentimente puse pe o hârtie mototolită şi mai apoi arsă, sentimente făcute scrum, tăiate adânc cu o lamă ce nu mai văzuse până atunci un suflet. Dar l-a văzut pe al meu. Şi apoi a început să ardă.
Începuturile sunt frumoase, sfârşiturile sunt fără remuşcări, dar amintirile sunt urmele a ce s-a întâmplat, cicatricile ce îţi brăzdează mintea, chipul şi sufletul. Şi te ard. Azi ard odată cu ţigara. În acelaşi timp şi ritm şi ploaia mă fumează încet. Şi mă doare.
Azi nu mai sunt eu. Tot ce vreau e o sticlă de votcă şi un pahar fără fund din care să o beau şi să nu se mai termine de parcă nu îmi arde gâtul deloc şi de parcă nimic nu e greşit, de parcă nimic nu merge prost, dar merge. Şi nu pot să mă mint. Excelez când vine vorba de a-i minţi pe alţii, dar pe fata din oglindă nu o pot minţi. Ea ştie ce e-n capul meu şi mă dezarmează încet şi dureros, fără cuvinte. Şi mă arde cu privirea, deşi şi eu o privesc la fel, iar ea nu simte nimic.
Azi nu mai e nimic din ceea ce a fost ieri. Totul a ars în jurul meu peste noapte, iar acum şi eu ard încet. Şi mă sting în scrum şi praf. Ce sfârşit mizerabil! Şi azi, la asta se rezumă tot, la nişte simple cuvinte ce odată au însemnat ceva şi care acum sunt doar cenuşa unei hârtii mototolite ce a ars. Şi o doare. Doar atât, nimic mai mult.
Ce sfârşit mizerabil!

Vine o vreme

Se trezeşte dimineaţa fără niciun chef. Priveşte tavanul cu ochii goi şi oftează. Ştie că e o altă zi la fel ca celelalte. O altă zi în care va muri puţin câte puţin pe dinăuntru fără a putea face ceva în legătură cu asta. Ea e doar o simplă ea ca toate celelalte şi, deşi uneori pare că are lumea la picioare, alteori, tot ce ar vrea ar fi să dea timpul înapoi şi să nu mai facă nimic din ce a făcut.
Azi se mai termină un capitol din viaţa ei. Iarăşi plânge şi iarăşi are aceleaşi stări. Ar vrea să fumeze, dar nici asta nu poate face. În weekend, se fumează numai noaptea, când părinţii nu văd şi când nu e în niciun pericol.
Tot ce poate să facă e să aştepte, nu? Să aştepte până când? Toată viaţa ei a aşteptat. S-a plictisit de aşteptare, dar oare poate face altceva?
Vine o vreme în care îţi dai seama că tot ce ai făcut a fost inutil şi că nu ai făcut nimic care să îţi placă şi ţie. Vremea aia a venit şi pentru ea. Şi o doare ca dracu, dar trebuie să fie tare şi să suporte. Uşor de zis, greu de făcut. Ce ne pasă, nu? Pentru faptul că uneori ni se pare că are lumea la picioare înseamnă că e în stare să se descurce. E ea şi e puternică. Pentru lumea de afară, ea nu e doar o simplă ea. Ei nu văd ce văd eu. Ei nu îşi dau seama cât o doare şi cât se chinuie, dar o face şi e greu. Atâta doar că pe ei nu îi interesează.
E o lume rece în care toţi merg pe interes şi trag pentru ei cât pot de tare. Atâta timp cât lor le e bine, nu îi interesează de ea. Şi ea o ştie. Oftează din nou şi îşi pune un zâmbet fals pe faţă. Are un scop de atins şi până atunci, nu poate face nimic. Are o viaţă de trăit. Şi are de gând s-o trăiască.

*Raluca şi Ami, vă mulţumesc pentru tot.

**şapte săptămâni!

Avem ţigări!

După ce am stat fără ţigări în casă câteva zile (noroc că aveam eu altele de mult), astăzi, în sfârşit, s-a întâmplat minunea şi au apărut câteva cartuşe de ţigări în bibliotecă.
În sfârşit, nu mai trebuie să am grijă să arunc chiştoacele mele în altă parte din cauză că ar fi altă culoare. În sfârşit, nu mai am nicio treabă, în sfârşit, mă relaxez, în sfârşit, fumez lejer!
Vă mulţumesc, minunaţii mei părinţi, că mă aprovizionaţi constant.

Hai să ne batem joc din nou

Păi haide. Până acum, vă iese perfect. Să vă explic, poate nu înţelegeţi.
Vin de afară. Mă duc să îmi las cizmele în camera aia mică şi înghesuită de la capătul scărilor. Cum intru, mă izbeşte un miros puternic de acetonă amestecat cu un uşor iz de parfum. Stau ce stau, ai mei încep iar să se certe. Şi asta au făcut de la şapte-opt, când am intrat în casă. Păi nu? Păi da. Hai să ne băgăm picioarele în fericirea copilului. Hai să o facem iar cum am mai făcut-o şi atunci. Hai să o aducem din nou la disperare pe fata asta. Cum pana mea (aş zice altfel, dar nu înjur pe blog) am ajuns eu în situaţia asta? Cum de am fost atât de idioată încât m-am băgat în aşa ceva? Cum?!
Când am fost de acord atunci să rămân, când am zis ok cu strângere de inimă, când am acceptat situaţia şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, atunci am zis că nu se va mai repeta niciodată, dar s-a repetat! Şi asta mă omoară! Alt weekend negru. La fel ca atunci. La fel. Identic. O copie fidelă. Am un deja-vu. Este oribil!
Am fumat în cameră. N-am mai făcut asta de mult. Mi se rupe dacă va simţi cineva mirosul. Prefer să miroasă a ţigări decât a acetonă. Şi oricum, chiar dacă va simţi, nu îmi pasă. Cine îl va simţi nu mă va trage la răspundere niciodată. Sunt prea ocupaţi acum cu cearta lor stupidă pe un motiv tâmpit.
Am aflat chestii despre mine pe care nu le ştiam. Am aflat că sunt needucată şi că nu dau doi bani pe nimeni, că nu am respect pentru nimeni şi nimic, că sunt pe interes, că am venit din România cu meserie în cap, că îmi controlează bunică-mea viaţa, chestii de-astea, ştiţi? Cei care mă cunosc, vor înţelege de ce nu pot să stau şi să ascult toate astea. Nu îmi mai pasă de nimeni, nu îmi mai pasă de nimic. Vreau doar să se termine toată nebunia asta odată şi pentru totdeauna. Dacă o las pe mama aici, voi fi catalogată drept egoistă. Nu îmi pasă. Tot ce vreau e să scap, să fug, să plec şi să nu mă mai întorc. Să nu îmi mai pese de nimeni şi de nimic. Vreau să mă salvez pe mine în primul rând şi apoi pe ceilalţi dacă oi mai putea. Spre deosebire de mama, eu ştiu ce înseamnă salvarea mea la ora asta. Ea nu ar lua ce vreau eu ca pe o soluţie, ci ca pe un moft, ca pe o chestie pe care o vreau fără motiv, bătaie de joc, lipsă de respect şi lipsă de iubire. Nu îmi pasă. Atâta timp cât scap, atâta timp cât mă salvez, nu îmi mai pasă de nimic şi de nimeni. Nu aştept să mi se ridice statuie la Universitate pentru că mi-am iubit enorm părinţii şi pentru că mi-am respectat şansele de a mă "ridica din mizerie" (unde mizeria este ţărişoara noastră mică şi iubită). Tot ce aştept e să mă respecte pentru că am călcat pe cadavre ca să îmi fac o viaţă. Pentru că o să mi-o fac. Cu sau fără părinţi.
Mi-am omorât inocenţa cu sânge rece din cauza lor. Mi-am omorât sufletul şi sentimentele. Am o mare gaură în suflet, idioţilor! L-aţi împuşcat în cap şi l-aţi lăsat să moară încet, chinuit şi în dureri. M-aţi lăsat să mor pe dinăuntru puţin câte puţin în fiecare seară. Şi acum mai am pe gât gustul berii de ieri. Toate sunt din cauza voastră. Dar vă pasă oare? Nu vă pasă. Nici nu vedeţi măcar. Mă pierdeţi din ce în ce mai mult şi pentru ce? Pentru nimic. Tot ce fac este în van. Nu o să înţelegeţi niciodată. Iar dacă o să înţelegeţi, va fi prea târziu. Mult prea târziu şi eu voi fi plecat departe de mult timp pe atunci.
Sunteţi nişte proşti cu toţii. Vă bateţi joc zâmbind. Nu vă pasă. Dar e bine. Nu aştept mila voastră. Atât vă rog totuşi. Nici voi să nu o aşteptaţi pe-a mea.

Câteva zile

"Şi parcă de o săptămână totul merge prost."
Zic strângând din dinţi amintindu-mi cine-am fost.
Eram o copilă fără niciun stres,
Dar acum, fără ţigări, parcă nimic nu are sens.
Mă gândesc pentru o secundă la ce e-n jurul meu
Mă întreb dacă asta e ce mi-am dorit mereu.
Mama habar n-are prin ce trec acum,
Iar din ţigara asta încă iese fum.
Desfac berea în grabă, văd un mesaj, "ce să mai fie?"
Îmi poate muri o prietenă de anorexie
La doişpe ani şi nici jumate ce să le mai ceri?
Ni le ia Cel de sus între două beri.
Mă zbat mult pentru ce iubesc, dar cum să vă explic
Că eu din chestia asta nu m-aleg cu nimic?
Pentru cine-l ştie, ca Nate las berea lângă pat.
Mă schimb şi-mi amintesc, am o ţigară de fumat.
Şi-aşa cum fumul pleacă trec şi eu mai departe,
În nu foarte mult timp, se va face noapte.
Eu beau, fumez şi plâng, versuri încă scriu,
Vorbesc cu un perete, în cameră-i pustiu.
Mi se face frig, cine să mă încălzească,
Când dacă mi-ai citi gândurile, ai rămâne mască?
Seara mi se-neacă într-o aromă de mere
În timp ce eu uşor termin doza de bere.
Ascult o muzică ce voi nu o prea-nţelegeţi,
Dar nu o să pun stop şi nici să nu îmi cereţi.
Mă-nec în tot ce am şi cu prea multe grade-n sânge
Nu mai ascult de nimeni căci sufletul îmi plânge.
Mă doare să renunţ, dar trebuie căci eu
Nu-s nici pe departe ce ţi-ai dorit mereu.
Ai greşit persoana cu care să vorbeşti
Pentru că de la mine nu cred să primeşti
Ceea ce-ai nevoie şi ce vrei să auzi.
Eu ies din toată asta. Te rog să mă scuzi.
Mă cunoşti prea bine şi nu mă pot schimba
Nu-i doar că nu vreau. Nu pot. Nu încerca.
Nu-mi cere să-nţeleg, nu am să reuşesc
Şi cred că şi cu scrisul tre' să mă potolesc.
Îi pun punct aici şi sper, dacă citeşti,
Pentru toate astea să nu mă-nvinuieşti.

În spatele unui viciu

Mă dau jos din pat. În cameră e semi-întuneric, dar nu văd mai nimic. Mergând, ating fără să vreau corzile de la chitară. Aud un uşor sunet al corzilor deschise. Merg mai departe până în celălalt capăt al camerei. Deschid sertarul şi îmi caut ţigările. Nu reuşesc să îmi dau seama prea bine care e pachetul desfăcut şi nu îmi găsesc bricheta, dar până la urmă, îl nimeresc şi îmi amintesc că îmi pusesem bricheta în el. Mă întorc în pat, deschid geamul şi fumez pe fereastră. Fac un pas mai nu ştiu cum şi aud suspinul stins al noului meu deşteptător. Nu mă prea interesează nimic în afară de ţigara mea. 

E altă seară în care mă ascund în spatele unui viciu. Astea patru zile libere au fost toate la fel. Perfecte până am intrat în casă. Extraordinare şi apoi ruinate epic de către ai mei seara. Ştiu că o zic a mia oară, dar m-am săturat. Ei şi ce dacă? O spun de parcă aş putea face ceva în privinţa asta. Bine, pot, dar nu pot acum. O să pot la vară. Sau mă rog, la sfârşitul lui iulie. Atunci o să pot. Când o să mă întorc şi eu în sfârşit acasă şi când am să pot jura că nu mai fac niciodată prostia de a pleca. Dar până atunci mai e, iar a spune acum că m-am săturat şi că nu mai suport este egal cu zero, din moment ce nu pot schimba nimic încă.

Totuşi, mă enervează situaţia. Fumez, dar nu prea ştiu de ce. Ştiu că dacă nu aş fuma, aş face cine ştie ce altă tâmpenie ca să mă descarc. Ce tâmpenie, nu ştiu, dar mai bine aşa, nu? Nu ştiu ce m-ar ajuta să mă descarc mai bine decât o ţigară, da, am înţeles, dar de ce e nevoie de asta? De ce nu poate fi totul normal şi ok si perfect în regulă? De ce nu îmi poate fi şi mie uşor, cum le e altora? Sau bine, nu tocmai uşor. Poate că nu am folosit cuvântul potrivit, dar de ce nu pot avea alte probleme? Probleme care să nu implice descărcatul nervilor în vicii. Urăsc să fac asta (nu să fumez, ci să mă calmez pe calea asta) şi totuşi o fac. De ce, de ce, de ce, de ce? De ce trebuie tot în jurul meu să fie în halul în care este?

Zile de-astea să tot ai

Frate, foarte tare azi! Lăsând la o parte faptul că m-am trezit la nouă şi într-o jumătate de oră am ieşit pe uşă, iar dimineaţă nu m-am distrat aşa de mult, am făcut azi lucruri pe care nu le-am făcut o viaţă-ntreagă!
O să încep cu banalităţi. M-a luat controlorul! Ştiu, e o tâmpenie şi da, aveam bilet, dar nu m-a mai luat controlorul în viaţa mea.
Apoi, am ieşit cu Moni. În viaţa mea n-am mai ieşit cu Moni. Şi nu doar cu Moni. Am ieşit cu Alexa, cu Geo şi cu Moni (nu contează ordinea!). În viaţa mea n-am mai ieşit cu ele trei. Adică am mai ieşit (în afară de Moni), dar niciodată cu ele trei împreună. Pe urmă ce-am mai făcut? Am băut ciocolată caldă în Plaza (nu sufăr de locaţieee!), am fumat trei ţigări într-o oră jumate (nici de asta nu sufăr), am fumat în ghenă la Geo (ştiu, sună a fugiţi de-acasă) şi pe urmă m-am plimbat cu el prin ninsoare. Şi îmi cer scuze pentru palma aia.
Pe urmă, plictiseală. Alergat prin magazine o oră, venit acasă, mâncare, schimbare, telefoane (că altfel nu se poate) şi acum, altă plictiseală.
Am terminat. Poate că vi se par aberaţii sinistre, dar pentru mine contează tâmpeniile astea. Pentru că lucrurile mici îţi fac viaţa un rai (la fel cum lucruri şi mai mici îţi fac viaţa un iad). Şi pentru că azi chiar am experimentat chestii. Nu ştiu, dar pe bune, zile de-astea să tot ai!

*Edit: Mi s-a zis că nu am menţionat faptul că în viaţa mea n-am mai dat în el pe bune (asta era faza cu palma). Şi am mai uitat să menţionez ceva. În viaţa mea n-am mai văzut un copil care să înceapă să ţipe când vede doi oameni stând unul în braţele celuilalt. Şi în viaţa mea nu am mai auzit tipul ăsta de copil zicându-i maică-sii "dar erau o fată şi un băiat" cu o voce speriată. Şi, mai mult decât atât, în viaţa mea n-am mai fost eu fata!
Acum, sper că n-am mai uitat nimic.

Zi de doi lei

Imaginează-ţi că vii de la şcoală fericit gândindu-te că ai luat 8.50 la mate, când iniţial, profa îţi zisese că luaseşi 8.49. Vii acasă, o suni pe maică-ta şi îi zici cât de aproape erai de a nu lua nota pe care ai luat-o şi, în loc să îţi laude norocul chior, ea începe să ţipe că nu ai luat nouă.
Tu, săracul de tine, ai luat 8.50 nu din cauza ta. Ai luat cât ai luat pentru că profa de mate a lipsit o săptămână şi nu a avut cine să vă predea nişte chestii care v-au picat la test. Tu nu ai cartea sau caietul acasă, nu ai de la cine sau de pe ce să înveţi, ai luat 8.50, da? Maică-ta ţipă la tine şi tot pe tine te găseşte vinovat pentru că, în loc să vii acasă obosit după o zi de şcoală cretină, nu ai mers două ore cu trei autobuze până în centru să te întâlneşti cu ea şi să îţi cumpere cartea. Tot tu eşti de vină pentru că profa ta de mate ţi-a zis că vei da testul în ziua următoare (gen, de azi pe mâine), iar tu în seara aia ai avut treabă şi ai ajuns acasă la zece jumate.
Şi cum te simţi, bine? Eu nu prea cred. Nu prea cred că o să-i spui "ai dreptate, mamă. În loc să vin acasă mort de foame şi transpirat ca naiba de la ora de sport ca să fac un duş şi să mănânc şi eu ca omul, trebuia să mă văd cu tine şi să iau cartea de mate de care recunosc că nu mi-a păsat. Bine, asta însemna să vin acasă la şase jumate, dar cui îi pasă? Măcar aşa, aveam după ce să învăţ pentru test, nu?" Nu cred că există vreun om normal la cap care ar fi făcut asta.
Am fost în situaţia de mai sus azi. În loc de A, am luat B şi mama a început să ţipe la mine că asta s-a întâmplat din cauză că nu am mers cu ea în oraş să îmi cumpere cartea în loc să mă duc acasă şi să mă odihnesc şi eu ca un om normal după o zi în care ea nu ştie ce colegi tâmpiţi mi s-au urcat în cap sau ce profi aiurea ne-au venit la oră. Nu ştie ce am făcut la sport, nu ştie ce mult am scris la fizică, nu ştie cât am alergat prin şcoală, nu ştie cum e să urci 72 de scări până la etajul trei, nu ştie nimic din toate astea. Şi nici nu va şti vreodată. Pentru că, aşa cum nu mă interesează pe mine de cartea de mate, aşa nu o înteresează nici pe ea cât mă zbat şi cât alerg sau cât de simplu, dar totuşi complicat e să stai de la opt jumate la trei într-o şcoală.
Bine, toate cele de mai sus au avut loc în timpul unei convorbiri telefonice care nu s-a încheiat în niciun punct favorabil pentru vreuna dintre părţi. Eu am zis că nu e vina mea, ea a zis că trebuia să fi cumpărat cartea. Şi ne-am certat în continuare. După ce am reuşit să scap de ea, am închis telefonul, l-am trântit pe masă şi mi-am aprins o ţigară. Aici vroiam să ajung.
Deşi nu sunt dependentă de fumat, da, fumez la nervi. Mă calmează oarecum, deşi aş fi avut nevoie de încă o ţigară la cât de întoarsă pe dos eram. Dacă am ajuns să fumez din cauză că mă cert cu mama, şi atenţie! cu mama!, unde ajungem? Care e ideea? Lumea mă întreba de ce fumam la treişpe ani. Le-am zis că fumez pentru că pot. Dar acum, deşi urăsc întrebarea asta şi niciodată nu am fabricat un răspuns cât de cât mai logic şi mai normal pentru ea, uite de ce fumez. Din cauza nervilor cauzaţi de părinţi. Şi vreau să ştiu cui i se pare normal. Mie nu mi se pare. Mi se pare că ar trebui să fumez din n alte motive, nu din cauza certurilor stupide cu mama!
În orice caz, a fost o zi de doi lei minus câteva chestii mici care au mers cât de cât mai ok. Iar ăştia se ştiu ei ăia care au contribuit la un pic mai bunul mers al zilei mele tâmpite. Le mulţumesc celor care mi-au făcut zâmbetul să încerce a se contura încet. Vă iubesc!