Hai să ne batem joc din nou

Păi haide. Până acum, vă iese perfect. Să vă explic, poate nu înţelegeţi.
Vin de afară. Mă duc să îmi las cizmele în camera aia mică şi înghesuită de la capătul scărilor. Cum intru, mă izbeşte un miros puternic de acetonă amestecat cu un uşor iz de parfum. Stau ce stau, ai mei încep iar să se certe. Şi asta au făcut de la şapte-opt, când am intrat în casă. Păi nu? Păi da. Hai să ne băgăm picioarele în fericirea copilului. Hai să o facem iar cum am mai făcut-o şi atunci. Hai să o aducem din nou la disperare pe fata asta. Cum pana mea (aş zice altfel, dar nu înjur pe blog) am ajuns eu în situaţia asta? Cum de am fost atât de idioată încât m-am băgat în aşa ceva? Cum?!
Când am fost de acord atunci să rămân, când am zis ok cu strângere de inimă, când am acceptat situaţia şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, atunci am zis că nu se va mai repeta niciodată, dar s-a repetat! Şi asta mă omoară! Alt weekend negru. La fel ca atunci. La fel. Identic. O copie fidelă. Am un deja-vu. Este oribil!
Am fumat în cameră. N-am mai făcut asta de mult. Mi se rupe dacă va simţi cineva mirosul. Prefer să miroasă a ţigări decât a acetonă. Şi oricum, chiar dacă va simţi, nu îmi pasă. Cine îl va simţi nu mă va trage la răspundere niciodată. Sunt prea ocupaţi acum cu cearta lor stupidă pe un motiv tâmpit.
Am aflat chestii despre mine pe care nu le ştiam. Am aflat că sunt needucată şi că nu dau doi bani pe nimeni, că nu am respect pentru nimeni şi nimic, că sunt pe interes, că am venit din România cu meserie în cap, că îmi controlează bunică-mea viaţa, chestii de-astea, ştiţi? Cei care mă cunosc, vor înţelege de ce nu pot să stau şi să ascult toate astea. Nu îmi mai pasă de nimeni, nu îmi mai pasă de nimic. Vreau doar să se termine toată nebunia asta odată şi pentru totdeauna. Dacă o las pe mama aici, voi fi catalogată drept egoistă. Nu îmi pasă. Tot ce vreau e să scap, să fug, să plec şi să nu mă mai întorc. Să nu îmi mai pese de nimeni şi de nimic. Vreau să mă salvez pe mine în primul rând şi apoi pe ceilalţi dacă oi mai putea. Spre deosebire de mama, eu ştiu ce înseamnă salvarea mea la ora asta. Ea nu ar lua ce vreau eu ca pe o soluţie, ci ca pe un moft, ca pe o chestie pe care o vreau fără motiv, bătaie de joc, lipsă de respect şi lipsă de iubire. Nu îmi pasă. Atâta timp cât scap, atâta timp cât mă salvez, nu îmi mai pasă de nimic şi de nimeni. Nu aştept să mi se ridice statuie la Universitate pentru că mi-am iubit enorm părinţii şi pentru că mi-am respectat şansele de a mă "ridica din mizerie" (unde mizeria este ţărişoara noastră mică şi iubită). Tot ce aştept e să mă respecte pentru că am călcat pe cadavre ca să îmi fac o viaţă. Pentru că o să mi-o fac. Cu sau fără părinţi.
Mi-am omorât inocenţa cu sânge rece din cauza lor. Mi-am omorât sufletul şi sentimentele. Am o mare gaură în suflet, idioţilor! L-aţi împuşcat în cap şi l-aţi lăsat să moară încet, chinuit şi în dureri. M-aţi lăsat să mor pe dinăuntru puţin câte puţin în fiecare seară. Şi acum mai am pe gât gustul berii de ieri. Toate sunt din cauza voastră. Dar vă pasă oare? Nu vă pasă. Nici nu vedeţi măcar. Mă pierdeţi din ce în ce mai mult şi pentru ce? Pentru nimic. Tot ce fac este în van. Nu o să înţelegeţi niciodată. Iar dacă o să înţelegeţi, va fi prea târziu. Mult prea târziu şi eu voi fi plecat departe de mult timp pe atunci.
Sunteţi nişte proşti cu toţii. Vă bateţi joc zâmbind. Nu vă pasă. Dar e bine. Nu aştept mila voastră. Atât vă rog totuşi. Nici voi să nu o aşteptaţi pe-a mea.