Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

marți, 28 februarie 2012

Degeaba

Nu-i mai vedeai ochii de lacrimi şi privea în podea.
Scopul ei în lume? Nici ea nu mai ştia.

luni, 27 februarie 2012

Atât


O imagine face cât o mie de cuvinte. Şi ştii, uneori cuvintele sunt cel mai prost mijloc de exprimare, dar am nevoie doar de două ca să îţi explic ce simt acum.
Te iubesc! <3

*mulţumim, Laura :)

duminică, 26 februarie 2012

Cocktail

După un weekend plin de plimbări, ieşiri, haine şi stil, mă întorc şi eu acasă.
Am constatat cât de mult ne schimbă oamenii cu care intrăm în contact, lucrurile pe care le facem, locurile în care ne aflăm şi situaţiile în care suntem puşi.

Merg sigură pe mine şi păşesc apăsat în al patrulea schimb de pantofi pe astea două zile. Mă gândesc la un milion de chestii. Muzică, mentalităţi, oameni, cuvinte, el, timp, vise, la blogul ăsta pe care toată lumea mă roagă să mai scriu, la voi, cei care ctiţi şi, într-o oarecare măsură, îmi apreciaţi munca.
Marţi trebuie să susţin un discurs. Şi m-am hotărât să vorbesc despre faptul că tot ce ai nevoie pentru a reuşi este undeva înăuntrul tău. Faza cu blogul meu cel care creşte de la o zi la alta este doar un exemplu. Am pornit de la o idee. Am crezut în mine, am ştiut că pot. Şi mi-a ieşit.
Dar revenind, mă pierd în tot ce mă înconjoară. Totul se topeşte în jurul meu, iar eu mă înec într-o mare colorată de un nimic sonor care mă inspiră continuu. Asta sunt şi aşa îmi place să fiu. Mereu diferită, mereu în schimbare, dar totuşi mereu eu şi mereu boemă în gândire şi în gesturi. Ameţită de artă şi beată de viaţă. Obosită de plimbare şi totuşi, cu mintea pierdută prin vreo cafenea uitată sau prin vreun magazin de pantofi pe care nu îl frecventez. Şi cu toate astea, numele tău îmi va fi mereu tatuat pe suflet, un lucru pe care puţini îl pot înţelege, cu atât mai puţin, aprecia.
Lumea este un mecanism complex şi ceasul încă merge. Mă uit la el şi râd. De azi, merg în sens invers.

luni, 6 februarie 2012

Am început să mă prind

Cum ieri am învăţat despre ACTA, azi m-am gândit să învăţ despre Illuminati. Da, ştiu, sunt în urmă, dar hei! Chiar m-a ajutat la ceva.
Cum mă plimbam eu frumos pe Wikipedia şi citeam, am aflat că asta este o organizaţie antică şi de demult care rulează aşa palmat din secolul al XVIII-lea şi a avut ca scop dintoteauna adunarea intelectualilor bogaţi şi puternici în societate în această grupare secretă a iniţiatorilor de noi idei şi a creatorilor noii specii. Totul le-a mers bine până într-o zi când lumea a aflat de unul dintre ei şi de atunci capii organizaţiei au început să se sinucidă, să dea foc la dovezi, iar cei rămaşi au început să înfigă cuţite unul în spatele celuilalt. După asta, un Papă al momentului s-a trezit să le spună că lucrurile în care cred ei sunt puţin cam dubioase şi că nu prea se potrivesc cu învăţăturile bisericii, chestie care, la ora aia, era cam nasoală.
Citesc frumos mai departe şi aflu că această organizaţie de intelectuali frumoşi şi cinstiţi ar fi strâns legată de New World Order (NWO), adică Odinul Noii Lumi. Dau frumos click pe el şi aflu că este o aberaţie politică (nu ştiu cum doar de chestii politice dau în ultimul timp) care ar vrea ca, în viitor să controleze tot globul ca pe un singur stat. Bine, recunosc, am evoluat. De la legi cu tente comuniste, am ajuns la ideologii şi iniţiative totalitariste; regim care, recunosc, mă depăşeşte.
Aflu mai apoi că acest concept este stâns legat de religie. Se presupune că, atunci când va veni sfârşitul lumii, ăştia care au semnat acum un Pact cu Diavolul vor fi cei ce vor conduce lumea şi vor fi cei care ne vor împinge pe noi sau, mă rog, pe urmaşii noştrii într-o religie ciudată unde ne vom ruga la Satana, Anticrist si Profetul cel Fals, ca rezultat al infinitei lor dorinţă de putere.
Nu înţeleg eu faza asta cu vânzarea sufletului pentru bani, putere, intelect sau talent, dar înţeleg altceva. Lumea asta este un amestec nebun de utopii false, organizaţii ascunse, religii şi doctrine şi alte de-astea care ne vor încătuşa minţile şi creierii pe zi ce trece din ce în ce mai mult.
Acum totul are sens. Mai marii ne bagă în pământ. E lupta pentru supravieţuire, selecţie naturală în jungla de beton, iar eu, tu, restul nu reprezentăm nimic. Am fost trimişi aici cu un scop, să le dăm lor şansa de a ne călca în picioare în drumul către culmea cea mai înaltă.
Pe scurt, copii, ne ducem dracului.

duminică, 5 februarie 2012

ACTA


RObotziSpActa from CreativeMonkeyz on Vimeo.

Pentru cei care nu ştiu ce este ACTA, vă rog frumos şi insistent să urmăriţi video-ul de mai sus. Nici eu n-am ştiut ce e până azi, dar apoi m-am uitat la materialul pe care vi-l prezint şi vouă.
Nu cred că mai e necesar să spun că sunt total împotriva acestei aberaţii socialiste, că altfel n-am cum s-o numesc. Dacă aţi urmărit filmuleţul cu atenţie, SUA este una dintre ţările care au semnat această cacealma binevoitoare. Ei bine, eu, ca un om normal ce mă declar şi mă consider, stau şi mă gândesc. SUA = democraţie. Democraţie = libertate. ACTA = ? Din cele prezentate de material, sunt sigură că libertate în niciun caz.
Hai să facem o excursie înapoi în timp şă vedem cine îşi aminteşte primul ce regim cenzura presa, televiziunea şi internetul (inexistent, ce-i drept, pe vremea aia). Răspuns corect, copii - comunismul. De ce semnează SUA o lege cu tente comuniste când ei s-au războit toată viaţa lor cu regimul ăsta inegal şi prefăcut?
Ce mai e drept în politica asta idioată care îi face pe toţi să tragă numai pentru ei într-un infinit joc de şah unde pionii sunt sacrificaţi ca animalele la abator? Şi pionii lor cine credeţi că sunt? Noi. Eu, tu, care îmi citeşti blogul acum şi care poate când termini ai să zbori pe facebook de care nu ştiu cât te vei mai putea bucura mulţumită ACTA.

Prieteni, dacă iubiţi internetul aşa cum e, semnaţi petiţia. Share-uiţi tot ce puteţi pe unde puteţi. Daţi mesajul mai departe. Haideţi să ne unim. Haideţi să salvăm ce alţii au construit pentru noi şi noi luăm de-a gata. Vă promit că fără el n-o să vă placă.
Susţine-ţi mişcarea anti-ACTA! Salvaţi internetul!

sâmbătă, 4 februarie 2012

Oare o fi bine?

Joi dimineaţă. Cobor din autobuz pe o stradă rece şi pustie. Magazinele sunt închise toate. Afară încă e întuneric, iar mie îmi e frig. Tipul cu care mereu mă întâlnesc accidental dimineaţa se uită la mine cum cobor şi urcă. Nu mă obosesc. Plec. În cinci minute mă vedeam cu cineva. Îl văd de departe cum stă pe gardul de piatră şi mă aşteaptă, cum face în fiecare dimineaţă.
Mă vede venind spre el şi se ridică. Eu îi zic un "bună" somnoros, iar el mă ia în braţe şi mă sărută. Şi doamne, cât de bine o face! Îmi aminteşte de motivul pentru care nu e bine ce fac. Nu îmi place. Mă dau un pas mai în spate şi plec cu el spre şcoală. Vorbim tot felul de non-sensuri cărora nu le dau atenţie oricum. Ziua continuă normal.

Prima pauză. Cobor de la engleză şi mă duc la ai mei. Încă nu veniseră toţi. M-am aşezat cu două fete şi cu fostul meu prieten la masă. El, un irlandez blond cu ochi mari şi albaştri, se uita la mine insistent. Ma ridic şi mă duc lângă el. Mă ia în braţe fără să se ridice de pe scaun, cum face mereu. Nu mă plâng. Mă aşez şi eu şi începem să vorbim. Nu mai ştiu cum am deviat de la toate lucrurile normale pe care le-am fi putut discuta. M-am trezit când l-am auzit zicând "ştim amândoi cât de mult ne-ar plăcea rujul tău la mine pe buze." Şi aşa era. Amândurora ne-ar fi plăcut. S-a apropiat de mine mai mult decât de obicei şi ştia unde vroia să ajungă. Am uitat de prietena lui de care oricum nu îmi păsa şi de tipul cu care am venit dimineaţă. I-am dat ce a vrut. Un sărut scurt, dar unul pe care de mult îl aşteptam amândoi, unul pe care eu îl vedeam venind de o săptămână.
I-am şters rujul de pe buze. El m-a mai îmbrăţişat o dată şi am plecat. Aveam examen. Bineînţeles că nu s-a putit să nu-mi fi zburat mintea la el după ce am terminat ce aveam de făcut (pentru că am terminat înainte să-mi expire timpul). Nu mai conta.

Din nou, totul normal până la ultima oră. Lângă mine se aşează un tip cu care am făcut eu nişte chestii astă-vară, dar uite-l. E acelaşi el care îmi zâmbeşte frumos după ce i-am dat ce-a vrut şi am plecat cu altul chiar de sub nasul lui. Bine, poate o face din cauză că ştie că şi el m-a distrus când s-a combinat cu aia cu care nu mai e acum. Şi e bine. Se plânge că nu are cu cine să meargă până acasă. Am înţeles apropoul. Mi-a zis că mă aşteaptă până la patru. Ies.
La patru îl văd pe teren. Îl strig. Nu îmi răspunde. Îmi pun ochelarii de soare la ochi şi plec. Poarta era închisă. Trebuie să ocolesc. Cum o iau eu la stânga, îl văd venind spre mine. Mă ia în braţe când mă vede şi plecăm. Pe drum vorbim de tot felul de prostii pe care nu mi le mai pot aduce aminte. Mă intreabă dacă vreau să o luăm prin parc. Accept. Am un deja-vu. El e al doilea tip care m-a adus în locul ăsta şi e a doua oară când vin aici.
Se apucă să îmi facă complimente. Îi mulţumesc frumos. Se opreşte şi mă ia în braţe. Apoi îşi cere scuze. Îmi explică care e situaţia şi de ce a făcut-o. Îi spun că nu-i nimic, chestie care nu e deloc o minciună. Nu mă deranja cu nimic. Îmi fusese dor de el.
Mi-a dat numărul lui şi am plecat.

Pe drum am început să mă gândesc. Îmi place ce fac, e felul meu de a mă distra şi de a mă juca cu ei, dar oare o fi bine?