Artistă

Mă hotărâsem asupra unor haine. Apoi, nu am fost în stare să-mi găsesc maieul și toată ținuta a picat. Am sfârșit într-o fustă scurtă, neagră și mulată peste niște dresuri negre, cu un maieu roșu și o cămașă neagră pe deasupra, părul prins, cercei cu ași de cupă și o bandană roșie. Fondul de ten, rimelul și rujul roșu s-au bucurat nespus să fie scoase de la naftalină. Nu m-am machiat de o grămadă de timp. M-am încălțat în teneși, cum am vrut, iar imensul Converse Player m-a ajutat să car după mine o geacă, umbrela, caietul, cartea, foile pe care aveam poeziile scrise, portofelul, un pix, abonamentul, o oglindă, ochelari de soare și rujul, el fiind singura piesă din machiajul impecabil cu care plecam de-acasă care putea să se deterioreze în cele patru ore jumate pe care aveam să le petrec la repetiții și mâncând pizza care ni se promisese.
Odată ajunsă, am fost bombardată de tot felul de oameni care vroiau să mă salute, să știe ce fac, cum mă simt, dacă am tot ce am nevoie și care, mai apoi, mi-au pus corzile vocale la lucru în cele douăzeci de minute (care mie mi s-au părut vreo două ore) de vocalize. După ce am fost cu toții de acord că eu sunt ok, pregătirea s-a extins asupra celeilalte tipe care avea să cânte cu mine, timp în care eu am dat gata vreo două sticluțe de apă. Repetiția a fost un succes. Ne-am chinuit cu toții să ne ajutăm unii pe alții, mai ales eu, fiind singura care nu avea emoții.
După probele de microfon, în timpul cărora s-a strâns un public generos, am început și noi. A fost genial. Muzică, poezie, dans, muzică, poezie, mai multă muzică, dans... Și le-a plăcut la nebunie! Ei ne-au aplaudat și noi le-am mulțumit că au fost un public excelent și că au venit să ne vadă.
Pe drumul spre casă am vorbit cu mama și i-am explicat că mă îmbrăcasem așa din cauză că asta era imaginea pe care mi-o făcusem într-una dintre poeziile pe care le scrisesem și citisem aseară. Am văzut-o pe una la un moment dat uitându-se la teneșii mei și zicându-i alteia ceva. Cred că se prinsese că poezia era despre mine. Mi-a părut bine. Apoi, am început să vorbim despre cât de ciudat arătam la ora unșpe noaptea într-un autobuz. I-am povestit că a fi artist scuză orice. Nu conta că eram ciudat îmbrăcată. Sunt artistă și am voie. Nu sufăr de chestia asta, dar așa e. Dacă nu ești artist, ești doar ciudat, nu?
Am ajuns acasă, am mâncat și am rugat pe toată lumea să nu mă trezească toată ziua, înainte de a mă cufunda în așternuturi și perne.
Azi stau și citesc. Încă mai sunt obosită după săptămâna asta de muncă intensivă pentru spectacolul de aseară, dar nu regret nimic.
Am terminat The Silver Linings Playbook. Merită citită!

Floarea

Am lipsit mult. Prea mult. Nu am nicio scuză. Urmează o poezie.

Camera e mare și aud ecou
Alisa povestește de Marilyn Monroe
Și o ascult, că de! Ea mă întreține.
Fără fata asta, ce era de mine?
Ea mi-a dat și nume, Floarea mă semnez.
Bine, m-aș semna, dar nu mă deplasez.
Nu mă mișc nicicum, de fapt. Stau cuminte sus,
Pe raftul ăsta-nalt, unde am fost pus.

Alisa e înaltă, slabă și frumoasă,
Este vorbăreață și prietenoasă
Și parcă, uneori, mi-aș dori capac
Pentru guri ca a Alisei, care nu mai tac.
Îmi povestește tot: de-ai ei, de mă-sa mare,
De mătușa Clara, cea cicălitoare,
De Marius, actorul, de-l vrea de bărbat,
Despre ce mănâncă și de cum doarme-n pat.
De telenovele, de muzică și țoale,
Despre cum nu știe să facă sarmale,
De culori și rufe, și de cum spală vase,
De prietenele ei, nu foarte sănătoase,
De cum Andrei, colegul, e puțin sărit
Și iarăși alte treburi despre ce-a gătit!

Bineînțeles, nu-mi pasă chiar de toate,
Dar ea mi le tot spune pe motiv că poate.
Nu știu cum face însă făptura minunată
De mă captivează de fiecare dată.
Să-mi zică într-o oră de drumul ei spre casă
Sau de-alte bazaconii și mă trezesc că-mi pasă.
Nu știu ce dracu are, parcă-i blestemată.
De când sunt nu știu de așa o fată.

Ai ei cred că-i nebună, comunică cu flori.
Nici ei nu-s mai întregi: sunt ambii scriitori.
Nu sunt din București. Stau ambii la Constanța,
Acolo unde fata își face vacanța.
Și asta-n fiecare an și eu rămân acasă.
E una la parter la care mă lasă.
Laura o cheamă și ea nu vorbește.
Eu mă odihnesc, ea stă și citește.
Pe urmă vine Alisa și stă până-n zori
Să îmi povestească de haine și culori.

Blestemată-i vorba! N-o fi mai bine oare
De mine, o necuvântătoare?

Na că m-am întors!

– Atenție! Urmează un post lung! – 

M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.

Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.

Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.

Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.

Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.

Sfârşitul e aproape

Nu caut să spun că aş vrea să mă scuz
Cum nu încerc acum nici să te acuz.
Vreau să spun atât: a fost frumos ce-a fost
Să mai stau aici, mă-ntreb, chiar mai are rost?

Şi-acum că ţi-am atras atenţia, spune-mi dacă ştii,
După ce ies şi nu mai vin, cine va veni?
Ai să rămâi singur cu muzica din căşti?
Nu vreau să mă ierţi. Poţi şi să mă urăşti.

Mă vei căuta? Sau, de fapt, nu-mi spune.
Nu-mi spune de mine şi nici de altă lume.
Nu-mi spune de tine, e prea tărziu acum
Şi eu am să mă şterg în nori de praf şi scrum.

Eu am să trăiesc, cum am făcut mereu.
E de vină el, sunt de vină eu?
Nu caut vinovat şi nu caut nici vină.
N-are rost când totul văd cum se termină.

Marţi 13

E noapte şi e frig
Şi-afară este noapte
În capul meu rulează
Vise vechi şi şoapte.

E marţi şi e ciudat,
Nimic nu funcţionează
La sfârşit de tot
Logica cedează.

E cald în casa asta,
Dar bine nu mă simt
Totul mă apasă
Şi pereţii mint.

Tot ce mă-nconjoară
E monoton şi gol
Înec amaru-n lacrimi
Şi sufletu-n alcool.

7:30

Şapte jumate dimineaţa şi totul este gri,
Mă uit în jur la oameni şi aştept să vii.
Aştept să vii ca o lumină şi să mă trezeşti,
Să-mi spui că nu asta e viaţa pe care ţi-o doreşti.

Şapte jumate dimineaţa şi afară-i frig,
Aud o voce joasă şi-n linişte te strig.
Te strig şi vreau să-mi spui atunci când vii
Că e un loc mai bun unde-aş putea fi.

Şapte jumate dimineaţa şi plouă-ngrozitor,
Oraşul ţipă mut de spaimă şi de dor.
De dor mă chemi acasă, mă chemi sub cer senin
Să vin în locu-n care am uitat să vin.

Într-o zi gri, devreme, merg singură pe jos
Frigul intră-n mine prin piele şi prin os,
Dar aşa-i mereu. Asta este viaţa
Ceasul meu şopteşte: şapte jumate dimineaţa.

A venit

A venit şi vremea-n care
Cuvinte zboară-n mii de părţi,
Afară plouă mut
Şi eu pierd la cărţi.

A venit şi vremea-n care
Nu ştiu ce mi-a mai rămas,
Nu-mi pasă de miză
Şi pierd ultimul as.

A venit şi vremea-n care
Amintirile mă dor,
Cărţile îmi zâmbesc trist
Şi eu mă sting uşor.

A venit din nou momentul
Să reconsider tot ce am,
Să văd ce mi-a mai rămas
Din tot ce ştiu c-aveam.

Plouă stupid

Aud doar stropi reci bătând.
Confuza ploaie
Îmi scrie azi pe geam
Rândurile curg şiroaie,
Pomii de la vânt se-ndoaie.
Ţin minte vara cum eram.

Totul e rece şi e gri.
Nimic nu se mai înţelege,
Cuvintele se roagă în tăcere
Şi nu vor să se lege,
Ceasul înainte merge.
Aş vrea să-mi daţi, vă rog, o bere.

Anotimpul se termină.
Fantezia nu-i greşită,
Ploaia tace fin,
Iar dorinţa ne-mplinită
Stă pe masa prăfuită.
Închei strofa cu-n suspin.

Azi

Azi natura tace şi vântul negru plânge
Frunzele-l urmează şi ploaia nu-l ajunge.
Azi privesc pe geam şi mă gândesc la el,
Azi n-am nici gheaţă-n suflet, nici bani în portofel.

Azi mă simt pierdută şi tot mă oboseşte,
Nimic nu-mi mai convine şi tensiunea creşte.
Azi uit de toţi şi toate, m-ascund în dormitor
Unde nimic nu mişcă şi vorbele nu dor.

Azi nu aud cuvinte, ci şoapte estompate,
Ceasul din perete şi inima cum bate.
Azi nu mai sunt eu. Vreau totul sau nimic,
Azi nimeni nu-nţelege ce vreau să le zic.

Azi muzica vorbeşte, serveşte drept cuvânt,
Chitara ţine ritmul şi eu lângă ea cânt.
Azi nu mai e ca ieri, nimic nu e la fel,
Azi n-am nici gheaţă-n suflet, nici bani în portofel.

Realitate

Frumuseţea-i trecătoare,

Niciun scop nu-i permanent.

Astăzi, viaţa pare-o floare,

Viciul e medicament.

Idealuri avem multe,

Luptăm pentru ce iubim,

Ne credem crai cu stele-n frunte...

Ne-am născut ca să murim.

Alţii ca noi ne omoară,

Sistemul ne îndoctrinează,

Banii sunt puţini în ţară.

Artistul meu mă desenează.

Religia nu mai răzbate,

Viaţa filmul l-a bătut,

Prea multe şanse au fost date.

Am uitat ce n-am făcut.

Odată

Odată era lumea, acum nu mai este.
Realitatea nu îi face din viaţă o poveste
El nu mai e el, aşa cum el a fost
Şi ea nu se mai chinuie. Nu mai are rost.

Odată îl avea, acum nu-l mai doreşte.
Cât l-a iubit de mult, acum nu-l mai iubeşte
Situaţia le-a spus că nu a fost să fie
Din romanţă, filmul s-a făcut tragedie.

Odată plângea nopţile, acum nu îi mai pasă
De gesturile false sau de drumul spre casă,
De vorbe goale spuse alături de-o ţigară,
De gheaţa ei din vene sau de frigul de-afară.

Odată dădea totul doar să-l srângă-n braţe.
Acum a înţeles că-n lumea de paiaţe
Ce dansează-ntr-una şi nu se mai opresc
Adevăru-i scump şi nu mai e firesc.

A fost cândva a lui, dar s-a obişnuit
Cu faptul că el pleacă aşa cum a venit.
Odată erau ei, acum e numai ea
Într-o lume-n care el nu ştie ce vrea.

Degeaba

Nu-i mai vedeai ochii de lacrimi şi privea în podea.

Scopul ei în lume? Nici ea nu mai ştia.

Resemnare

Mi-e frică să mă uit la mine, mi-e frică de urmări,
Mi-e frică de imagini şi de întrebări.
Nu mai sunt ce-am fost, m-am pierdut uşor
Şi totul a rămas într-un vechi şi fals decor.

Dacă te întrebi de ce nu mai sunt ce eram,
Răspunsul este simplu: nu mai eşti ce ştiam
Şi iarăşi ţi-ai călcat cuvântul şi din nou mă doare
Fără să gândeşti, din nou ai zis "care pe care?"

Şi uite-mă, sunt încă aici, dar sufletul meu nu e,
Aşa cum sentimentele nu sunt bătute în cuie.
Şi viaţa mea continuă indiferent de ce urmează,
Nu-mi mai pasă de tine, nimic nu mă stresează.

*o poezie pe care am găsit-o între postările nefinalizate şi mi s-a părut că merită postată.

Tiny motherfucking thing

Tiny motherfucking thing
Which I cannot even see
When I'll be done with you, you will
Wish you've never been in me.

Tiny motherfucking thing
Causing me harm and endless pain
I am gonna make you want
To put a bullet through your brain.

Tiny motherfucking thing
That kills me each and every day
I'm gonna pull you out of me
And after that, throw you away.

Tiny motherfucking thing
Living in my index finger
I just want you, to hear this:
Your weak point is what I trigger.

And if you ever think
Of coming back again
Tiny motherfucking thing,
You will feel only pain!

Povestea poeziei? Simplu: am o aşchie în arătător. Şi e aşa băgată, că nu o pot vedea. 

Câteva zile

"Şi parcă de o săptămână totul merge prost."
Zic strângând din dinţi amintindu-mi cine-am fost.
Eram o copilă fără niciun stres,
Dar acum, fără ţigări, parcă nimic nu are sens.
Mă gândesc pentru o secundă la ce e-n jurul meu
Mă întreb dacă asta e ce mi-am dorit mereu.
Mama habar n-are prin ce trec acum,
Iar din ţigara asta încă iese fum.
Desfac berea în grabă, văd un mesaj, "ce să mai fie?"
Îmi poate muri o prietenă de anorexie
La doişpe ani şi nici jumate ce să le mai ceri?
Ni le ia Cel de sus între două beri.
Mă zbat mult pentru ce iubesc, dar cum să vă explic
Că eu din chestia asta nu m-aleg cu nimic?
Pentru cine-l ştie, ca Nate las berea lângă pat.
Mă schimb şi-mi amintesc, am o ţigară de fumat.
Şi-aşa cum fumul pleacă trec şi eu mai departe,
În nu foarte mult timp, se va face noapte.
Eu beau, fumez şi plâng, versuri încă scriu,
Vorbesc cu un perete, în cameră-i pustiu.
Mi se face frig, cine să mă încălzească,
Când dacă mi-ai citi gândurile, ai rămâne mască?
Seara mi se-neacă într-o aromă de mere
În timp ce eu uşor termin doza de bere.
Ascult o muzică ce voi nu o prea-nţelegeţi,
Dar nu o să pun stop şi nici să nu îmi cereţi.
Mă-nec în tot ce am şi cu prea multe grade-n sânge
Nu mai ascult de nimeni căci sufletul îmi plânge.
Mă doare să renunţ, dar trebuie căci eu
Nu-s nici pe departe ce ţi-ai dorit mereu.
Ai greşit persoana cu care să vorbeşti
Pentru că de la mine nu cred să primeşti
Ceea ce-ai nevoie şi ce vrei să auzi.
Eu ies din toată asta. Te rog să mă scuzi.
Mă cunoşti prea bine şi nu mă pot schimba
Nu-i doar că nu vreau. Nu pot. Nu încerca.
Nu-mi cere să-nţeleg, nu am să reuşesc
Şi cred că şi cu scrisul tre' să mă potolesc.
Îi pun punct aici şi sper, dacă citeşti,
Pentru toate astea să nu mă-nvinuieşti.

El şi ea cei simpli

Ea, o simplă ea, care vroia cam multe.
El, un simplu el ce mereu avea să o asculte.
Ei doi, de nedespărţit vreodată.
Povestea lor, una mult prea complicată.

Ţi-aş scrie

Ţi-aş scrie un bilet despre tot ce simt
Şi nu ţi-aş putea spune cât de des mă mint
Că totul va fi bine.

Ţi-aş scrie o scrisoare despre tot ce vreau
Şi nu ţi-aş putea spune, când singură eu stau,
Cât mă gândesc la tine.

Ţi-aş scrie o poveste despre ce trăim
Şi nu ţi-aş putea spune că vreau să fugim
Noi doi împreună.

Ţi-aş scrie o schiţă despre o zi fericită
Şi nu ţi-aş putea spune că nu sunt împlinită,
Nu te ţin de mână.

Ţi-aş scrie o nuvelă despre-o săptămână
Şi nu ţi-aş putea spune că ne vreau împreună
Aici unde sunt eu.

Ţi-aş scrie un capitol despre ce-am avut
Şi nu ţi-aş putea spune câte am pierdut
Şi pierde-vom mereu.

Ţi-aş scrie un roman despre ce trăim
Şi nu ţi-aş putea spune ceea ce simţim
Când suntem departe.

Ţi-aş scrie-o bibliotecă mai despre orice
Şi nu ţi-aş putea spune cât de greu îmi e
Să las totul de-o parte.

Ţi-aş scrie orice vrei tu şi despre ce vei vrea
Şi nu ţi-aş putea spune că nu e vina mea
Că n-auzi ce gândesc.

Ţi-aş scrie înc-o dată despre orice vrei
Şi nu ţi-aş putea spune cum te văd ochii mei
Şi nici cât te iubesc.

Final

Şi dacă pe faţa mea curg lacrimi în nopţile târzii,
Îţi jur că pân' la urmă, tu mi le vei plăti,
Iar dacă atunci o să te doară şi ai să mă implori să stau,
Eu o să îţi zic "mamă, îmi pare rău. Nu vreau".
De ce-am ajuns aici, de ce nu simt nimic,
De ce nu o să-mi pese de ce am să îţi zic?
De ce nu îmi mai place ce văd şi nici ce simt,
De ce atunci când zic că plec ştiu că nu mai mint?
Nu e ok nimic din ce se-ntâmplă-n jur,
Dar asta-i ce primiţi dacă vă doare-n cur
De ce simt, ce vreau, de mine
Şi dacă e aşa, nu o să fie bine.
Pentru că n-are să vă placă ce am să vă fac
Şi când o să m-ascultaţi, promit că nu am să mai tac.
Am să vă zic tot ce vreau, şi mai ales ţie
Pentru că nimeni nu îmi face aşa ceva mie!
Nu-mi pasă cine eşti, tot ai să m-asculţi
Pentru că oameni ca tine n-am cunoscut mulţi
Şi poate că tu eşti chiar prima,
Iar aici nu-mi iese rima,
Dar tot am să spun ce am de spus.
Mult prea mult m-am ascuns.
Cine crezi că eşti să-mi zici viaţa cum să îmi trăiesc,
Cum, când şi chiar pe cine să iubesc,
Cum să-mi petrec nopţile, când tu habar nu ai
Că alţii mă întreabă "aseară de ce plângeai?".
Nu ai niciun drept să-mi spui ce să fac cu viaţa mea
Şi îţi promit că treaba asta nu se va schimba.
Recunosc că, în trecut, când m-am luat după tine,
Deşi la-nceput m-am opus, mereu mi-a mers bine,
Dar acum nu se mai poate căci prea mult regret
Şi-ţi promit, greşeala asta n-am s-o mai repet.
Totul a mers cum ai vrut şi nu ţi-a mai păsat.
Când am vrut să-ţi spun "nu-i bine", nu m-ai ascultat.
Ok, nu am nicio problemă, dar să ştii că într-o zi
Te vei trezi singură-n casă, iar eu nu voi mai veni
Şi asta-ţi spun c-o să te doară. O să simţi şi tu-n sfârşit
Ce, de când am venit aici, eu într-una am simţit.
Nopţi prea multe nedormite, lacrimi multe şi uitate,
Pentru astea toate-acum, tu ai să mă pierzi în noapte.
Prea multe am greşit şi eu, dar mereu le-am reparat,
Dar tu, când ţi-ai văzut visul cu ochii, de ce simt eu chiar ai uitat
Şi asta îmi este problema, că cam mergi pe interes
Nu credeam că, pentru tine, asta-i calea spre succes.

Plictisită de tristeţe

Mă uit în jur, în gol privesc,
N-are rost să mă gândesc.
Orice-aş face n-are rost
Pentru că totul merge prost.
Iau o ţigară, o aprind
Şi trag în piept uşor clipind.
Mă gândesc aiurea iar
Şi tot îmi lasă-un gust amar.
De parcă aş putea să schimb ceva,
Îmi amintesc din nou greşeala
Ce am făcut-o când am zis
Că plec şi atunci am promis
Că nu o să mă opriţi nicicum.
Din ţigară iese fum
Şi ştiu ce fac, din nou regret.
Speranţa mi se stinge-ncet
Pentru că nu pot să fac nimic sa fie cum a fost
Şi chiar nimic nu are rost.

Dar ţigara mi-o termin
Mă uit pe geam, privesc spre soare
Totul de culoare-i plin,
Iar eu visez să plec la mare.
Vreau să plec şi să uit tot
Să zâmbesc uşor spre cer,
Să simt că mă bucur, că iar pot
Să simt grijile uşor cum pier.

Amintiri din generală

Din clipa-n care ne-am văzut, multe s-au schimbat

De atunci am început să ne bucurăm cu-adevărat,

Dar primii ani s-au dus rapid, lăsându-ne în urmă,

Vicii şi-altele-au venit ce copilăria-ţi curmă

Ne ştim de când eram mici şi ne-am acceptat

Şi peste toate am trecut de parcă n-ar fi existat.

Îmi amintesc şi-acum, săracul prof de geografie,

Rău ne-a părut când a murit şi nu ştiam ce-o să mai fie.

A venit altul în loc, ţin minte ce mai copiam,

Cum făceam toţi copiuţe, să nu ne prindă cât doream…

Mi-o amintesc şi pe diriga, ţipa la noi că ne machiam,

Stăteam pe holuri cu băieţii şi la ore tot vorbeam

Şi pe profu’ de chimie mi-l amintesc zâmbind,

Cum ne dădea el nouă puncte şi cum ne prindea copiind,

Chiar şi pe profa de franceză cu drag mi-o amintesc

Căci stând în ultima bancă, nu vedea că vorbesc.

Pe profa de engleză, cea mai specială,

O vedeam în orice zi când veneam la şcoală

Şi era materia la care la concursuri mă duceam,

Dădeam tot ce-aveam mai bun, făceam cumva şi tot le luam

Profa de muzică zicea că am vocea frumoasă.

Ştiu testele ce le dădea şi copia întreaga clasă,

Orele de sport la care toţi chiuleam

Şi cum mergeam în curtea şcolii şi pe-ascuns fumam,

Cum am minţit-o pe diriga că-n excursie cuminţi am fost…

Cred că s-a prins că am minţit-o şi nimic n-avea vreun rost

Cum pentru nicio teză nu am învăţat,

Dar nouă şi zece nu ştiu cum am luat

Îmi amintesc pauzele pe calorifer sau bară,

Cum, înainte de teste, nu veneaţi niciunu-afară,

Cum în pauze fumaţi că de bere bani n-aveaţi

Şi cum uşor ameţiţi, pe la ore întârziaţi.

Profa de română, frumoasă amintire

Îmi amintesc cum m-ascundeam de a ei privire

În clasă nu ziceam nimic, la teste zece luam,

Nu învăţam nimic, toţi mă-ntrebau cum puteam.

Şi anul a trecut, pe doi iar am ieşit

Atunci când mi-au zis fetele, în sus am sărit

Îmi amintesc ultima zi şi cât am plâns cu voi,

Dar mereu mă voi întoarce şi sufletul mi-l las la voi

Şi revenind la amintiri, cea mai dulce profesoară

Profa de fizică va fi, amintirea-i n-o să moară.

Profa de desen, cea care ne-a luat cărţile de joc,

Cum ne rugam eu şi Bogdan de ea să ni le dea la loc…

Mi le amintesc pe toate şi să le uit nu am să pot

Pentru că de amintirile-astea are să se lege tot.