Televizor

Nu mă uit la televizor. De ce? Nu ştiu. Nu îi dau drumul niciodată, dar mă trezesc în fiecare sâmbătă şi duminică şi îl găsesc deschis, aşa că mă zgâiesc şi eu la el, ca restul familiei. Îndobitocirea în masă e o artă.
Televizorul, săracul, e deschis mereu pe unul din trei canale: b1 pe emisiunea aia tâmpită unde o prezentatoare blondă, cu o voce enervantă discută cu invitaţii ei horoscopul, liniile din palmă sau cine ştie ce cifre se mai găsesc pe pământ, pe Digi24 care va da ori ştiri, ori emisiuni informative sau pe unul din canalele Digi Sport care, evident, vor pune pe sticlă un sport sau altul. Ieri (că despre azi încă nu pot să vorbesc, televizorul fiind stins), îl găsi-i pe b1 care dădea emisiunea tâmpită, că altfel nu se poate. Totuşi, n-am fost nevoită să asist la palavrele care fac materia cenuşie să vrea să-ţi părăsească craniul prea mult întrucât cred că nu sunt singura care şi-a dat seama că neuronii scădeau în număr de la o secundă la alta şi programul fu repede schimbat cu Digi24 pe care se difuza Digicultural. Invitatul lor de ieri fiind Horaţiu Mălăele, actor foarte drag mie şi maică-mii, asta ne lipi de televizor pe mine, cu super glue şi pe ea, cu aracet. Eu n-am putut să mă dezlipesc după ce s-a terminat interviul cu Mălăele şi am stat în continuare să mă uit la cum povesteau ei acolo de Bookfest, festival de carte din Bucureşti, care se ţine, dacă nu mă înşel, la Cărtureşti care cred că nu are nevoie de nicio descriere. Pentru cei care nu au păşit vreodată în Cărtureşti, e ca un fel de casă a artei de orice fel. E un loc cald şi teribil de primitor de unde poţi face rost de tot felul de cărţi, tot felul de CD-uri, tot felul de ceaiuri, căni, ceşti şi ceainice.
Mi-a părut îngrozitor de rău că nu pot merge la festival, dar am rămas cu ceva mai profund după ce mi-a fost injectată în sistem doza asta de cultură. Iubesc arta de orice fel şi mi-aş dori incredibil de mult să pot s-o practic. Sunt conştientă că sunt varză la desen, că n-aş putea sculpta ca să-mi salvez viaţa şi nici ce actriţă aş face nu ştiu. M-am concentrat mereu pe muzică, dar mă aflu printre cei mai mari critici ai mei şi nu mă pot compara cu nimeni. Şi totuşi, e ceva ce pot să fac. Am să citesc mai mult! Am două cărţi de terminat, dacă nu chiar trei sau patru, vreau să citesc The perks of being a wall flower care nu ştiu de cine e, dar e numai una, vreau să citesc Hamlet şi tot ce a scris Rachel Caine. Niciodată nu am vrut să citesc Twilight sau Harry Potter şi în continuare nu vreau, indiferent de cât de mult aş vrea să citesc.

Arta rămâne când restul mor.

Floarea

Am lipsit mult. Prea mult. Nu am nicio scuză. Urmează o poezie.

Camera e mare și aud ecou
Alisa povestește de Marilyn Monroe
Și o ascult, că de! Ea mă întreține.
Fără fata asta, ce era de mine?
Ea mi-a dat și nume, Floarea mă semnez.
Bine, m-aș semna, dar nu mă deplasez.
Nu mă mișc nicicum, de fapt. Stau cuminte sus,
Pe raftul ăsta-nalt, unde am fost pus.

Alisa e înaltă, slabă și frumoasă,
Este vorbăreață și prietenoasă
Și parcă, uneori, mi-aș dori capac
Pentru guri ca a Alisei, care nu mai tac.
Îmi povestește tot: de-ai ei, de mă-sa mare,
De mătușa Clara, cea cicălitoare,
De Marius, actorul, de-l vrea de bărbat,
Despre ce mănâncă și de cum doarme-n pat.
De telenovele, de muzică și țoale,
Despre cum nu știe să facă sarmale,
De culori și rufe, și de cum spală vase,
De prietenele ei, nu foarte sănătoase,
De cum Andrei, colegul, e puțin sărit
Și iarăși alte treburi despre ce-a gătit!

Bineînțeles, nu-mi pasă chiar de toate,
Dar ea mi le tot spune pe motiv că poate.
Nu știu cum face însă făptura minunată
De mă captivează de fiecare dată.
Să-mi zică într-o oră de drumul ei spre casă
Sau de-alte bazaconii și mă trezesc că-mi pasă.
Nu știu ce dracu are, parcă-i blestemată.
De când sunt nu știu de așa o fată.

Ai ei cred că-i nebună, comunică cu flori.
Nici ei nu-s mai întregi: sunt ambii scriitori.
Nu sunt din București. Stau ambii la Constanța,
Acolo unde fata își face vacanța.
Și asta-n fiecare an și eu rămân acasă.
E una la parter la care mă lasă.
Laura o cheamă și ea nu vorbește.
Eu mă odihnesc, ea stă și citește.
Pe urmă vine Alisa și stă până-n zori
Să îmi povestească de haine și culori.

Blestemată-i vorba! N-o fi mai bine oare
De mine, o necuvântătoare?

Auto-promovare

După cum v-am obișnuit, sunt o persoană destul de activă pe aproape orice fel de platformă de socializare dezvoltată de Google (în afară de Google+, mi-am dezactivat contul ieri, când chiar am avut opțiunea în față, cu o plăcere greu de imaginat). Blogger și YouTube sunt cele principale. Și, după cum știți sau măcar după cum eu aș fi sperat să vă dați seama până acum, am două mari hobby-uri: vorbesc despre chestii și cânt despre chestii. Dacă e ceva care m-a inspirat, voi răspunde la stimul într-un fel sau altul. Dar! A răspunde la chestii presupune a avea mijloacele necesare sau măcar a avea posibilitatea de a le creea/procura după caz. Până acum, am scris mult fără să spun nimic. Asta e partea în care vă veți opri din citit în mod inconștient și vă veți întreba în căpșoarele voastre "ok, înțelegem, dar ideea care e?".
Ideea, dragii mei, este că mi-am creeat un mijloc de exprimare nou și cu potențial sporit (cred eu). Mi-am făcut canal nou de YouTube. Asta nu înseamnă că nu îl păstrez și pe cel vechi. Simțiți-vă cât de liberi se poate în a da click pe subscribe, a da click pe share, a da click pe like și a lăsa comment-uri. Pentru canalul nou, știu că poate fi puțin prea devreme, dar dacă sunt lucruri despre care vreți să vorbesc, spuneți-mi în comment-uri aici, pe canal sau unde-o fi. Îmi puteți scrie pe facebook fără să trebuiască ca eu să vă fi adăugat la prieteni în prealabil. Pe parcurs, dacă merge faza cu "Ioana vorbește" (proiectul pentru care am deschis canalul nou), presupun că voi fi pe jumătate forțată să îmi fac o pagină de facebook de sine statătoare unde îmi veți putea explica ce vreți să vedeți la mine și unde vom putea vorbi de parcă ne cunoaștem de-o viață, cum fac cu toată lumea oricum. Așa, dacă mai aveți sugestii sau pur și simplu vreți să vorbim, îmi puteți scrie pe mail pe care îl găsiți pe profilul meu de blogger.
Cred că n-am ratat nimic. Recapitulând: îmi fac reclamă la YouTube pe blog și facebook, îmi fac reclamă la blog pe YouTube și la facebook nu am de ce să îmi fac reclamă pentru că nu am pagină cu buton de like în dreapta sus, ci profil de utilizator normal, ca toată lumea. Da. Vă mulțumesc din suflet pentru susținere și ne vedem pe rețele!

Ieri

Fiecare postare începe cu o poză. Apoi vine textul și titlul la sfârșit.
Am să vă povestesc despre ziua de ieri, dar am să încep prin a vă mulțumi. Mai știți când am spus, acum vreo trei ani, că am blog pentru că mă ajută, că mi-au zis alții că ar trebui să-mi fac pentru că aș avea multe lucruri de spus? Și pe urmă ați venit voi, ăștia care mă citiți, dacă mă mai citiți, chiar dacă nu lăsați comment-uri. Vreau să vă mulțumesc tuturor, tuturor oamenilor care m-au susținut din prima clipă și celor care au apărut pe parcurs. Așa, acum pot să încep fericită.
Ieri. Ieri v-am spus că nu cred că am să îmi găsesc un ritm, dar am să vă spun totuși că vreau să fac asta și poate așa am să fiu mai motivată. M-am simțit mult mai bine după ce am spus lumii că vreau să fac ceva bun cu viața mea. Pe urmă, am început să caut tutoriale de făcut unghiile altfel decât o singură culoare și mi-a ieșit superb. (Unghiile mele sunt aici, pentru amatoare.) Și bine, în continuare a urmat o grămadă de timp petrecut jucând conQUIZtador, vorbind cu lume și alte de-astea. Am intrat pe YouTube și am găsit niște tipi care fac niște cover-uri geniale (vedeți Sam Tsui!), mi-am pus vreo două piese pe repeat și alte de-astea, dar ziua de ieri a ajuns la punctul culminant de-abia seara. Am vorbit cu Mihai. Pe urmă, s-a luat prietena lui de mine mai mult sau mai puțin. Nu mi-a păsat.
Și tot stând pe măreața invenție a lui Zuckerberg (a.k.a. facebook), dau de o poză cu fostul și cu actuala lui. M-a bufnit râsul. Din momentul respectiv, am intrat în starea mea idioată în care fac mișto de tot ce respiră pe pământ și nu s-a mai putut înțelege nimeni cu mine. S-a întors prietena lu' Mihai să îmi explice de ce tot ea e mai cu moț, eu am făcut caterincă de fiecare cuvânt pe care l-a zis și tot așa nu am ajuns la nicio înțelegere până când s-a făcut doișpe noaptea și bunul simț s-a întors în corpul meu. Am realizat cât de mult îmi seamănă tipa și de-acolo am început o conversație civilizată în care amândouă ne-am cerut scuze și am înțeles amândouă de fapt ce vroia cealaltă să zică.
Azi? Azi pierd timpul din nou. Am de făcut curat și de călcat rufe. Eu stau și scriu pe blog. Cred că am făcut peste două sute de greșeli până să scriu postul ăsta, dar nu contează. Mă simt mai bine, mă simt mai eu. Nu știu cum să vă explic. Cred că mi-am reintrat în ritm.

Ritm

Salut, salut. Imprăștiata de mine s-a gândit să scrie. Am ajuns la concluzia că am nevoie de un ritm în care să îmi intru. Știu că n-o să meargă, dar măcar pot să vă spun și vouă despre ce vreau să fac și poate așa o să fiu mai motivată. Așa arăt eu acum.
Stau în pijama toată ziua, dacă nu ies. Mănânc prostii. Fac mâncare. Joc conQUIZtador, mult, mult conQUIZtador. Pierd timpul. Sunt pe net cam până pe la doișpe noaptea în fiecare zi. Sunt în vacanță. Am teme și am de învățat. Vreau să merg la cumpărături. N-am bani. Vreau să fac muzică. N-am inspirație. Îmi caut curs de make-up. Toate sunt scumpe. Îmi caut de muncă. N-am succes deloc. Îmi vreau muzica îmapoi. De când mi-au furat laptopul și nu mai am fișierele toate, sunt un pește pe uscat. Nu am ojă pe unghii de marți. Ascult Smiley. (Poftim?!!) Mă trezesc târziu. În toată lumea văd persoane pe care cândva le știam bine. Vreau să ies. Am training marți, miercuri și joi. Aștept până atunci. Îmi caut vopsea de păr. Nu am găsit decât tâmpenii care nu acoperă cum trebuie. Mă bate gândul să îmi schimb culoarea părului, dacă tot am fire albe deja. Aștept să îmi vină placa nouă. Sunt ca un pește pe uscat de când mi-au furat placa. Aștept să îmi vină o carte pe care am comandat-o acum vreo două săptămâni. (Ce e greșit la tine, Amazon?) Scriu pe blog. N-am mai făcut asta de vreo săprămână și ceva. M-aș apuca să scriu o carte, dar am mai încercat să fac asta de o mie de ori și nu mi-a ieșit. M-aș apuca să fac video-uri pe YouTube, să le dau sfaturi tuturor oamenilor care au probleme în relații și în viață în general, cum mi-a sugerat un amic că ar trebui să fac. În română sau engleză?!
Amestec în mâncare. Iese abur din lingura de lemn. Sting focul. Mă concentrez pe faptul că mă enervează tot ce face el de fiecare dată când mă surprind gândindu-mă la orice are de-a face cu persoana lui. Îmi iese. În sfârșit pot să mă uit și eu în jurul meu. Sunt singură acasă. Mă simt ca un maldăr de gânduri care așteaptă să fie separate în colorate, albe și negre și băgate într-o mare mașină de spălat care să meargă fără oprire până când s-au curățat de tot de orice fel de mizerie primită de la alții.
Lumea m-a distrus de tot. Mi-a luat ritmul natural și mi l-a scăpat pe jos. Caut altul.

Cocktail

După un weekend plin de plimbări, ieşiri, haine şi stil, mă întorc şi eu acasă.
Am constatat cât de mult ne schimbă oamenii cu care intrăm în contact, lucrurile pe care le facem, locurile în care ne aflăm şi situaţiile în care suntem puşi.

Merg sigură pe mine şi păşesc apăsat în al patrulea schimb de pantofi pe astea două zile. Mă gândesc la un milion de chestii. Muzică, mentalităţi, oameni, cuvinte, el, timp, vise, la blogul ăsta pe care toată lumea mă roagă să mai scriu, la voi, cei care ctiţi şi, într-o oarecare măsură, îmi apreciaţi munca.
Marţi trebuie să susţin un discurs. Şi m-am hotărât să vorbesc despre faptul că tot ce ai nevoie pentru a reuşi este undeva înăuntrul tău. Faza cu blogul meu cel care creşte de la o zi la alta este doar un exemplu. Am pornit de la o idee. Am crezut în mine, am ştiut că pot. Şi mi-a ieşit.
Dar revenind, mă pierd în tot ce mă înconjoară. Totul se topeşte în jurul meu, iar eu mă înec într-o mare colorată de un nimic sonor care mă inspiră continuu. Asta sunt şi aşa îmi place să fiu. Mereu diferită, mereu în schimbare, dar totuşi mereu eu şi mereu boemă în gândire şi în gesturi. Ameţită de artă şi beată de viaţă. Obosită de plimbare şi totuşi, cu mintea pierdută prin vreo cafenea uitată sau prin vreun magazin de pantofi pe care nu îl frecventez. Şi cu toate astea, numele tău îmi va fi mereu tatuat pe suflet, un lucru pe care puţini îl pot înţelege, cu atât mai puţin, aprecia.
Lumea este un mecanism complex şi ceasul încă merge. Mă uit la el şi râd. De azi, merg în sens invers.

Şi dacă mă iubiţi...

Lăsa-ţi-mă să plec. Cer mult? N-aţi zice, nu? Dar dacă aş zice-o pe bune nu m-aţi lăsa. Vă zic.
De ce? De ce, pentru că alţii se pot gândi doar la fericirea lor. Pot trece peste toţi şi toate doar de dragul de a avea ceva cu care şi aşa nu fac nimic. Şi fac asta total cu zâmbetul pe buze şi fără să le pese că alţii nu sunt la fel de fericiţi ca ei.
Asta îmi fac ei mie. De ce să mă ai lângă tine dacă nu mă foloseşti la nimic? Mă irosiţi aiurea, dar sunteţi fericiţi. Asta contează. Amuzant, nu? Amuzant cum cred unii că, atâta timp cât lor le e bine, tuturor le e la fel. Pe mine m-a întrebat cineva dacă nu cumva oi vrea altceva? Nu. Amuzant, nu? Amuzant cum cred unii că, dacă cineva nu îţi zice că ceva nu e ok, înseamnă că totul este absolut ok.
Dar dacă m-ar fi întrebat, le-aş fi spus? Nu. Amuzant, nu? Amuzant cum cred alţii că, deşi nu e totul perfect, nu are rost să strice fericirea meschină a celor din jur. Fericirea altora ce are ca preţ propria lor fericire. Şi apoi ce se întâmplă? Mor pe mine şi pe faptul că nu le-am zis de la început. Pentru că, acum, tot eu sunt proasta care are regrete şi păreri de rău.
Aş da timpul înapoi dintr-un milion de motive. Şi poate l-aş da înapoi până şi de dragul de a mai fi copil o dată. De dragul verilor pe-afară, de dragul prietenilor pe care nu-i mai am, de dragul a tot ce am făcut.
Dar oare pot să dau timpul înapoi? Nu. Oare îmi pot repara greşelile? Nu. Dar ei vor înţelege vreodată că, dacă mă iubesc, trebuie să mă lase să plec? Da! Da, pentru că o să le bag pe gât chestia asta dacă nu am încotro şi până la urmă, nu vor avea de ales. Decizia e a mea de data asta. Şi, măcar o dată-n viaţă, am de gând să aleg corect.

Vise neterminate

Vise. Ce cuvânt alambicat! Patru litere cu atât de multe legături. De ce scriu despre asta acum? Pentru că, deşi ştiu că am zis de un milion de ori că iarna este un anotimp mort, se pare că oraşul ăsta are şi părţi bune. Mă simt ca în octombrie!
Şi visez. Azi vreau asta, mâine vreau ailaltă, poimâine mai găsesc una şi răspoimâine găsesc altceva. Şi trece săptămâna. Dar ce e frumos e că săptămâna viitoare o să vreau alte chestii. De ce astea? Pentru că sunt o împrăştiată. Ies pe-afară şi uit un vis la cafenea, altul pe o bancă-n parc, altul în sala de cinema, mai e unul pe care l-am lăsat accidental la patinuar şi mai era unul, dar n-am fost în stare nici până acum să-mi dau seama pe ăla unde l-am uitat.
Şi totuşi, ce m-a făcut să bat câmpii pe tema asta? Uitându-mă prin computer, am găsit ceva ce am scris eu acum foarte mult timp. Mă uit când am început a treia parte. Doi februarie 2010. Nici acum n-am terminat-o. Are 22 de pagini. E chiar de plâns. Caut partea întâi şi mă uit când am început-o. 21 aprilie 2009. Şi aşa îmi aduc aminte cum a început totul. În locul în care nu mă aşteptam să-mi fac atâţia prieteni, să am atâta succes şi să devin dependentă de scris. Îmi amintesc ce speranţe aveam eu cu chestia asta de care m-am apucat acum aproape doi ani de zile. Şi aşa am ajuns la concluzia că mereu mă apuc de chestii pe care niciodată nu le termin. Inexplicabil, îmi place aşa. Îmi place pentru că, de fiecare dată când îmi amintesc sau când găsesc vreun proiect de-ăsta neterminat, mă apuc de el din nou, iar el trezeşte în mine amintiri. Amintiri frumoase din perioada în care m-am apucat de el.
Şi ăsta e un zâmbet. E o zi mai bună şi mai fără nori.

Idei

Fraţilor, da, vreau să vorbesc despre idei.  Vreau să vorbesc despre ele pentru că, în ultimul timp, cred că am mult prea multe şi pentru că nu ştiu ce aş fi fără ele.
Am idei egal scriu. Scriu poezii, posturi pe blog, cântece, poveşti etc. Am idei egal gândesc. Gândesc departe. Undeva în afara pereţilor ăstora, undeva unde să fiu fericită. Doar eu, câţiva şi ideile mele tâmpite. Am idei egal visez. Visez la cum ar fi dacă ar fi, la ce aş face dacă, la ce bine ar fi dacă ar fi altfel, la ce s-ar întâmpla dacă şi la cum aş fi dacă s-ar întâmpla să. Am idei egal se întâmplă. Se întâmplă chestiile la care mă gândesc pentru că sunt genul de om care nu se gândeşte de două ori înainte să facă ceva. Şi nu îmi regret deciziile mai niciodată.
Am idei egal ambiţii. Ambiţia de a  reuşi, de a  pune ideea în aplicare, de a face ce am zis că vreau. Am idei egal consum. Consum bani, timp, nervi, ţigări, mină de creion etc. Am idei egal vorbesc. Vorbesc despre ele. Întreb, cer păreri, ajutor şi de-astea. Am idei egal mă plimb. Mă plimb şi caut altele pentru că niciodată nu-i de-ajuns. Am idei egal mă ascund. Mă ascund de mama pentru că nu îmi place să găsească ce scriu.
În concluzie, am idei egal trăiesc!