Praf de stele

Nu, nu am de ce să mă plâng de data asta. Nu, nu îmi pare rău că n-am mai scris de un car de ani. Nu, nu știu de ce nu am făcut-o. Nu, nu îmi voi cere scuze pentru nimic.
Nu am să spun că m-am schimbat pentru că nu am făcut-o. Doar am altă stare de spirit în majoritatea cazurilor. Nu știu, mă simt altfel: mai întreagă, mai om, mai eu.
Am avut niște luni ciudate în care am schimbat multe la mediul meu inconjurător, cum ar fi cercul de prieteni, sau pe el, sau hainele pe care le port, sau pantofii pe care îi încalț, sau părul, sau culoarea pielii (m-am bronzat în octombrie, am fost în Portugalia), sau drumul spre casă. Și multe altele. Și mă simt mai bine.
A fost o iarnă ciudată, una în care am stat acasă pentru că așa am vrut, una fără zăpadă, una în care am citit mai mult și am purtat șosete pufoase și cizme cu toc. Una în care mi-am cumpărat și mi-au fost cumpărate multe lucruri, una în care m-am îmbrăcat gros. A fost o iarnă ciudată. N-am mai avut așa ceva până acum.
Seara asta? În seara asta nu vorbesc cu nimeni. În seara asta am făcut duș și nu m-am băgat direct în pat. Am făcut curățenie toată ziua. Mâine e luni și eu am școală. Trebuie să mă tund.

Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

Artistă

Mă hotărâsem asupra unor haine. Apoi, nu am fost în stare să-mi găsesc maieul și toată ținuta a picat. Am sfârșit într-o fustă scurtă, neagră și mulată peste niște dresuri negre, cu un maieu roșu și o cămașă neagră pe deasupra, părul prins, cercei cu ași de cupă și o bandană roșie. Fondul de ten, rimelul și rujul roșu s-au bucurat nespus să fie scoase de la naftalină. Nu m-am machiat de o grămadă de timp. M-am încălțat în teneși, cum am vrut, iar imensul Converse Player m-a ajutat să car după mine o geacă, umbrela, caietul, cartea, foile pe care aveam poeziile scrise, portofelul, un pix, abonamentul, o oglindă, ochelari de soare și rujul, el fiind singura piesă din machiajul impecabil cu care plecam de-acasă care putea să se deterioreze în cele patru ore jumate pe care aveam să le petrec la repetiții și mâncând pizza care ni se promisese.
Odată ajunsă, am fost bombardată de tot felul de oameni care vroiau să mă salute, să știe ce fac, cum mă simt, dacă am tot ce am nevoie și care, mai apoi, mi-au pus corzile vocale la lucru în cele douăzeci de minute (care mie mi s-au părut vreo două ore) de vocalize. După ce am fost cu toții de acord că eu sunt ok, pregătirea s-a extins asupra celeilalte tipe care avea să cânte cu mine, timp în care eu am dat gata vreo două sticluțe de apă. Repetiția a fost un succes. Ne-am chinuit cu toții să ne ajutăm unii pe alții, mai ales eu, fiind singura care nu avea emoții.
După probele de microfon, în timpul cărora s-a strâns un public generos, am început și noi. A fost genial. Muzică, poezie, dans, muzică, poezie, mai multă muzică, dans... Și le-a plăcut la nebunie! Ei ne-au aplaudat și noi le-am mulțumit că au fost un public excelent și că au venit să ne vadă.
Pe drumul spre casă am vorbit cu mama și i-am explicat că mă îmbrăcasem așa din cauză că asta era imaginea pe care mi-o făcusem într-una dintre poeziile pe care le scrisesem și citisem aseară. Am văzut-o pe una la un moment dat uitându-se la teneșii mei și zicându-i alteia ceva. Cred că se prinsese că poezia era despre mine. Mi-a părut bine. Apoi, am început să vorbim despre cât de ciudat arătam la ora unșpe noaptea într-un autobuz. I-am povestit că a fi artist scuză orice. Nu conta că eram ciudat îmbrăcată. Sunt artistă și am voie. Nu sufăr de chestia asta, dar așa e. Dacă nu ești artist, ești doar ciudat, nu?
Am ajuns acasă, am mâncat și am rugat pe toată lumea să nu mă trezească toată ziua, înainte de a mă cufunda în așternuturi și perne.
Azi stau și citesc. Încă mai sunt obosită după săptămâna asta de muncă intensivă pentru spectacolul de aseară, dar nu regret nimic.
Am terminat The Silver Linings Playbook. Merită citită!

Impas

Am pierdut. Am jucat și am pierdut. V-am zis că am să pierd, nu? Știam. M-am complăcut. De la început știam că am să pierd, dar niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult de-atât. Am pierdut și mai că n-am plâns de fericire. N-am regrete și nu am remușcări, deși știu că ce-am făcut n-a fost bine. Nu mă prea interesează, în secunda asta, decât lucrurile care mă ajută. Asta m-a ajutat.
Am zis că, dacă nu rănesc pe nimeni, mă voi răni pe mine. N-am vrut să fac asta. Știam de la început pe cine aș fi rănit. M-am împăcat cu ideea și am trecut la fapte. Nu îmi pare rău.
Cu toate astea, mă omoară gândurile. De azi-noapte nu pot să dorm. Mă trezesc din oră în oră și văd lângă mine același om. Undeva, creierul meu știe că patul este gol, dar amintirea rămâne. O simt, o văd și o trăiesc. Nu doare, încă nu.
Știu ce ar trebui să fac, dar nu pot. Mereu apare întrebarea: ce faci când îl iubești pe primul mai mult decât l-ai putea vreodată iubi pe al doilea, dar al doilea te iubește mai mult decât ar putea vreodată să o facă primul?
Nu știu. Și nu cred că voi avea curajul să aflu prea curând.

Analiză

De ce nu mai scrii așa de mult ca înainte?
Nu știu, parcă nu mai am despre ce.

De ce spui asta?
Nu mai e ca înainte. Înainte mergeam pe stradă și vedeam o frunză despre care vroiam să scriu pe blog și o făceam. Acum nu mai e așa. Parcă nimic nu îmi mai atrage atenția.

Ai găsit vreo cauză?
O să sune extrem de stupid. Cred că e din cauză că sunt fericită. M-am obișnuit ca blogul să fie un fel de refugiu. Era o chestie la modul ”ah, stai, mi s-a întâmplat ceva, hai să scriu!”. Doar așa scriam. Nu erau experiențe, amintiri, sentimente... Erau chestii care mi se întâmplau. Acum mi se întâmplă din ce în ce mai multe de la zi la zi, dar parcă nu-mi mai vine să scriu despre ele. Pe cine ar interesa de frunza mea? Nu știu dacă are vreun sens ce spun.

Are. Ai zis că ești fericită. Cum afectează asta ce și cum scrii?
Afectează, în mare măsură, prin a diminua. Scriu la fel, zic eu. Poate nu mai sunt așa de coerentă, deși nu-mi dau seama de ce. Parcă nu mai sunt în stare să fac nimic. Orice ar fi, parcă ceva nu e bine și știu că pare, dar nu mă critic exagerat de mult. Pur și simplu știu când să mă opresc din a face ceva, dacă nu fac cum trebuie. Nu zic că nu-mi place ce scriu, dar e diferit și cred că era o idee mai bine înainte. Scriu mult mai puțin, e clar! Cât despre fericire în sine, parcă îmi ocupă tot timpul. Cred că asta se întâmplă de fapt. Sunt așa de plină de viață și de energie încât am uitat să mă mai și calmez și să realizez că sunt în jurul meu niște chestii care chiar trebuiesc spuse, întâmplări care merită împărțite și cu alții.

Cum te simți?
Cam aiurea, sinceră să fiu. Mă chinui de aproape trei ani să țin un blog în picioare, am acumulat niște cititori care nu știu sigur că mă citesc și am scris o grămadă! E o muncă titanică să nu abandonezi un blog timp de trei ani, părerea mea. Plus că m-am și ocupat de el. Doar în ultima vreme m-am lenevit. Mă simt aiurea față de mine, în primul rând, pentru că am pus osul la o treabă și acum că nu mă mai motivează nimic, mi se pare că pot să renunț și nu vreau să am impresii de genul ăsta. Vreau să îmi revin. Apoi, mai sunt și cei care citesc despre frunza mea aici și mă simt aiurea și față de ei, deși pe majoritatea nu-i cunosc. Respect oamenii care mă apreciază. De ce să mă lenevesc? N-am nicio scuză!

Crezi că va ajunge vreodată discuția asta la tine pe blog? 
Hahaha, probabil.

Hai să terminăm frumos. Ce le-ai transmite cititorilor?

Asta:

Ai plecat

Am scris despre el prea mult. Mă uitam acum câteva zile la postările mai vechi. Am realizat că, de fapt, o mare parte din blogul meu este ocupată de el. Nu sunt sigură dacă merită sau dacă asta e ce vreți să citiți (spre exemplu, eu nu suport să citesc bloguri ale căror autori nu scriu decât despre persoana fără de care nu își văd viața), dar nu am ce face.
Azi a fost ciudat. De fapt, e ciudat de ceva timp. Ești peste tot. Tot ce faci e în fața mea și, cu cât te apropii mai mult, cu atât mai aproape te vreau și cu atât mai mult. Nu mă meriți. Știu asta. Nu mă meriți, dar te vreau. Te vrea corpul și sufletul din mine. Nu ești cel de care am nevoie, dar ești cel pe care îl vreau. Mereu ai fost așa. Așa vei rămâne.
Ai plecat ca un fraier. Ai plecat fără să înțelegi ce erai tu pentru mine în secunda aia. Eu sunt și mai fraieră pentru că, deși a trecut atâta timp și, deși s-au întâmplat toate lucrurile care s-au întâmplat, încă te mai iubesc ca o copilă. Inima mea încă mai e la tine în buzunar, dar tu nu știi asta și o să treacă mult timp până când îți vei da seama.
Nimeni nu te va putea înlocui perfect. Involuntar, mai devreme sau mai târziu, îi voi compara pe toți cu tine. Te vei întoarce. Încă am o datorie de plătit. Încă am niște favoruri de întors.
Nu te întoarce acum! Nu ai fi în stare să mă vezi plângând fără să știi de ce și totuși, să mă iei în brațe fără să spui un cuvânt.

La orizont

Sunt peste tot. M-am împrăștiat ca niciodată. Sunt și aici, și acolo, sunt pe tavan și pe covor, sunt în stânga și în dreapta, sunt peste tot și niciunde. Mă caut și nu mă găsesc. Încerc să îmi găsesc un rost, o ocupație, ceva să mă distragă. Nu sunt în stare. Nu pot.
M-am săturat. M-am plictisit. Nu pot să mă rup de trecut, nu pot să trec peste mine, nu pot să mă uit la lucrurile din jurul meu și să mă gândesc că trebuie să tac și să îi las pe restul să vorbească pentru mine. Asta nu sunt eu!
Îmi vine să plâng. Mă uit la mine și nu mă recunosc. Ce fac cu viața mea?! Mă irosesc aiurea și mă consum din nimic. Știu! Știu... Nu mă pot schimba în secunda de față. Și am obosit de tot. Am obosit să-i aud pe alții cum îmi povestesc de relațiile lor idioate. Am obosit să văd cum pierd tot ce aveam. Am obosit să văd cum totul se schimbă, cum totul se răstoarnă. Și eu? Eu sunt undeva la mijloc. Când totul se va prăbuși, eu voi fi prinsă între dărâmături. Am obosit să trăiesc știind că aștept să se mai distrugă ceva.
În ultimul timp, am tot felul de vise ciudate. Știu că nu o să rămân așa pentru totdeauna, dar totuși... M-am plictisit să aștept. Februarie m-a plictisit oribil. Frigul m-a strâns de fiecare încheietură. Mediul ăsta mă ține pe loc. Nu mai știu nici în cine pot avea încredere măcar. Iar nu mă mai înțelege nimeni și eu iar nu știu cum să le explic mai simplu. Nu am fost făcută ca să dau explicații. Nici nu sunt necesare, dar simt nevoia de a vorbi cu cineva. Ah... Nu mai contează.
Nu caut să mulțumesc pe nimeni. Nu caut să mă schimb cu nimic. E o pasă proastă. Am să cred în ce-am zis.

Absentă

M-am trezit azi-dimineaţă cu ochii umflaţi. Mi-a amintit de aseară şi de tot ce s-a întâmplat. M-am văzut cu ochii minţii cum stăteam întinsă pe pat privind pereţii şi tavanul, rugându-mă de ei să se transforme în el şi să mă ia în braţe fără să îmi pună întrebări. Mă vedeam acolo, cu rimelul curs, cu palmele ude şi cu sufletul făcut bucăţi, vrând să pot arăta imaginea asta zdrobită cuiva care va înţelege de ce sunt în halul în care sunt. Aveam nevoie de un umăr pe care să fi plâns, dar am aflat acum mult timp că ăsta este un lux pe care eu, de cele mai multe ori, nu mi-l permit. Aveam nevoie de el, într-un mod inexplicabil. Nu am înţeles de ce până azi.
Azi, m-a lovit realitatea cu uşa de la lift. Am realizat ce viaţă mişto am. Sunt înconjurată de zeci de lucruri pozitive şi niciunul nu mă atinge. Nu îmi mai pasă de nimic. Săptămâna asta a fost foarte lungă. M-a învăţat ce înseamnă durerea fizică de fapt (măsea proastă!), m-a pus să aştept în timp ce ştiam că nu pot face nimic, dar m-a ţinut ocupată. Mi-a dat rezultate bune şi s-a terminat bine. Nu a fost degeaba. N-am avut timp să mă gândesc la el deloc. A fost mai bine. Apoi, a venit ziua de ieri şi mi-a explicat de ce am atâta nevoie de omul ăsta.
Am nevoie de el pentru că în capul meu e o varză universală. Este ca şi cum fiecare bucăţică din lucrurile care îmi ocupă mintea sunt scrise pe foiţe de hârtie şi cineva a dat drumul la ventilator. Când sunt cu el, e ca şi cum ventilatorul se opreşte, pentru puţin timp. El e în stare să facă ordine în vraiştea mea din cap. Mă relaxează. Este unul dintre puţinii oameni cu care pot să fiu eu. Îi datorez multe pentru asta.
Eu? Eu sunt un dezastru. Nimic nu mă mai impresionează şi nimic nu mă mai atinge. Totul e perfect, însă nimic nu contează.

Antiteză

Asta sunt eu care a avut o zi perfectă. Am întâlnit o grămadă de oameni, sunt parte dintr-un proiect genial şi eram, în general, foarte mulţumită de mine şi de viaţa mea.
Am venit acasă şi totul a fost ok. Şi pe urmă, mi s-a demonstrat că nu contează ce vreau, în casa asta, ci de ce şi cum, şi de unde, şi de când, şi tot felul de nimicuri din astea. Şi de ce?!! Nu e ca şi cum am cerut ceva. Vorbeam despre ce vroiam. Nu am spus că trebuie să mi se ia nimic, nu am fost absurdă, nu am spus nimic în niciun sens. Doar vorbeam... Şi vorbăria mea a fost interpretată greşit.
Mă ustură ochii. Nu îmi amintesc ultima oară când am plâns aşa. Azi nu sunt în stare să zâmbesc şi să ţin în mine tot. Azi, nu! Nu pot, nu vreau, n-o fac. Sunt plină de nervi. Îmi vine să arunc cu tot ce prind şi nu vreau să văd pe nimeni. Azi sunt mai rău ca niciodată. Îmi pare atât de rău pentru ce am să le spun oamenilor cărora chiar le pasă de mine, în seara asta, dar nu pot să fiu drăguţă cu nimeni şi nu pot să ascult ce nu mă interesează. Azi, nu stau să-mi pierd timpul cu nimeni. Nu am energia necesară.
Uneori, vreau atât de mult să dispar, dar de fapt, tot ce vreau e să fiu găsită.

Povestea lor

Ora patru după-amiaza. A ieşit din duş cu părul ud şi a tras pe ea nişte haine curate. Imediat după, a primit un mesaj de la el, care aştepta să i se deschidă uşa. Au intrat amândoi şi s-au aşezat la ea în sufragerie; el, pe canapea, ea, pe covor, câutând nişte băuturi decente. 
Au vorbit mult, dar atât de fără sens. Ea nu era atentă, dar îi plăcea să-l asculte. Avea talentul de a o face să râdă ca nimeni altul. Asta şi ochii lui albaştri. Erau singurele două lucruri pe care le avea şi a reuşit să o facă să se îndrăgostească de el până peste cap doar cu astea două lucruri.
Au rămas aşa vorbind ceva timp până când el a întins-o pe covor şi a început să o sărute cum doar el era în stare. Ea tremura, pe jumătate de frig şi pe jumătate de emoţie. Ştia clar ce vroia el, dar ea nu avea să îi dea aşa ceva. Nu în ziua aia, cel puţin, deşi trebuia să se lupte cu propriul ei corp pentru a-l refuza. 
Şi s-au întâmplat lucruri până la urmă. A făcut-o să nu mai ştie de ea, să nu mai realizeze unde-i e capul şi unde-i sunt picioarele. Singura certitudine pe care o avea era el, undeva deasupra ei, ţinând-o strâns în braţe şi oferindu-i lucruri la care avea să se gândească mult după ce el va fi plecat. A făcut-o să-şi amintească de ce îl iubea. Şi pe urmă, nu l-a mai înţeles.
- Te iubesc! i-a spus încercând să îşi găsească suflul.
- Şi eu te iubesc, veni răspunsul lui.
- Şi atunci de ce?
- De ce nu împreună? o întrebă el.
- Da.
- Ştii, uneori chiar îmi e dor de tine.
- Uneori! izbucni ea.
- Majoritatea timpului.
- Uneori! zise ea din nou.
- Nu, ascultă-mă. Sunt momente în care, când stau noaptea treaz (şi crede-mă că n-am mai dormit de cinci zile), tu eşti singurul lucru care îmi vine în cap şi îmi pare atât de rău că te-am pierdut. Când am cu ce să mă menţin ocupat, sunt bine, dar în restul timpului, doar la tine mă gândesc. Şi nu suport ideea că te-am avut şi nu te mai am.
- Bun. îi zise ea cu superioritate.
Adevărul era că şi ea era la fel, iar el ştia asta. Aveau nevoie unul de altul ca pământul de apă, dar ei sunt ca soarele şi luna şi nu pot fi împreună niciodată deşi se iubesc îngrozitor. E o iubire bolnavă, care nu îi lasă să se uite şi îi consumă cum consumă focul lemnele. 
Ăştia erau ei: doi copii visători. Doi copii care ştiau că nu pot fi fericiţi altfel decât împreună, care ştiau că soarta va face primul pas în locul lor şi care, în acelaşi timp, nu puteau trăi unul lângă celălalt pentru mult.

Vechi şi nou

Acum am să fac ce vroiam să fac aseară şi n-am mai putut.
2012 a fost un an genial! A fost anul în care am luat câte puţin din fiecare şi le-am reţinut gusturile. Am râs, am plâns, am cunoscut oameni noi şi au fost alţii care au plecat de lângă mine. Nu a fost totul perfect, dar tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat cu un motiv şi sunt perfect conştientă de asta. Am pierdut şi am câştigat, am căzut şi m-am ridicat.
Sunt chestii pe care, dacă aş putea să mă întorc în timp, le-aş face altfel, dar per total, nu regret nimic. A fost un an reuşit şi un an care m-a învăţat multe.
Aseară a fost mai mişto decât mă aşteptam eu să fie, nu neg. Nu am multe de spus. Am venit acasă la opt dimineaţa, m-am schimbat şi am dormit până la două. Când m-am trezit, muream de foame şi îmi era rău. Nu am să înţeleg niciodată de ce, când beau până cad, nu am nici pe dracu şi când beau subţire, mă trezesc cu răuri.
Nu ştiu la ce mă gândeam când am intrat în 2013. Tot ce ştiu e că se pare că nu prea am să dorm nopţile acasă, nu prea o să am baterie la telefon, am să beau mult şi prost şi o să îmi bag picioarele în tot dimineaţa, când mă va lovi mahmureala cu uşa în cap. Sună bine.
M-am trezit azi şi mă gândeam la el. Am să mă îmbăt şi am să mă gândesc la toţi foştii prieteni şi fostele iubiri. După ce îmi revin, o să râd de mine. Sună bine.
Vreau ca anul ăsta să mă concentrez pe ce vreau eu mai mult decât pe ce vor alţii. Şi exact asta am să fac. M-am întors cu forţe noi. Dă tot ce ai mai bun din tine, 2013. O să ai nevoie de multă energie dacă încerci să mă dobori!

Iarna în oraşul mare

A venit şi decembrie cu frigul lui sec şi rigid. Am ieşit azi-dimineaţă din casă şi m-a izbit un vânt puternic şi aspru ca şi cum ar fi vrut să mă trimită înapoi în casă, să îmi zică că e prea devreme să ies, că n-am ce să caut afară.
Când am ajuns în staţie, deja ningea. Fulgii mari au acoperit asfaltul gri în nici zece minute. Era ca în poveşti minus faptul că urăsc zăpada cu o pasiune greu de imaginat. Cu toate astea, era frumos. M-a captivat peisajul. Semafoare, faruri şi felinare, un răsărit timid şi fulgii de zăpadă, toate combinate cu stresul meu de prins autobuzul la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie. E de nedescris! Ce aş putea cere mai mult de la viaţă?
Mi-am petrecut ziua gândindu-mă la noi şi la cum asta e prima zăpadă pe care am prins-o împreună. E magic!
Ştiţi, niciodată nu mi-a plăcut iarna. M-am schimbat enorm. Nu mi-am dat seama de asta până azi. Sunt total altfel. Văd frumosul în toate lucrurile pe care le-am ignorat cu atâta uşurinţă până acum, văd tot ce până acum, nu vedeam. Trăiesc mai intens, iubesc mai intens şi visez mai intens. Îmi place de noua eu. Era şi cazul să-mi revin!
Tot ce vreau e să ningă şi mâine.

Aminteşte-ţi de noi

Hei. Ce faci, cum mai eşti? N-am mai vorbit de un timp. Eu am aşteptat. Am vrut să văd cât poţi sta fără mine. Mi-am dat seama cât de importantă sunt pentru tine. Şşt! Nu mă întrerupe.
Am vrut să îmi spun că asta a fost, că până aici ne-a fost, că nu-mi mai pasă de tine, că a venit ea şi mi te-a suflat fix de sub nas, că e vina mea, că e vina ei, nu ştiu... Am vrut să mă fac să mă simt mai bine chiar dacă însemna să mă mint singură. Mi-a ieşit. Am fost în stare să ştiu aseară că erai la nenorocirea aia de computer şi să nu îţi scriu de dragul de-a vedea cât de departe mergi. Dar azi ceva s-a schimbat. Azi nu mai e ca ieri. Azi am nevoie de tine şi doare. Doare ca dracu. Azi mi-am amintit de toate prostiile pe care le-am făcut împreună.
M-am aşezat în pat şi mi-am amintit de ziua în care te-am luat de la gară, de sentimentul ăla de căldură interioară şi de bine general care mă cuprinsese. Mi-am amintit de iarna trecută, de frigul de-afară, de zăpada din jur, de noi! Mi-am amintit de noi şi nu m-a interesat ce făceam. Eram noi, am avut ceva ce nu vreau să pierd. E atât de frumos şi atât de trist în acelaşi timp.
Ia-mă în braţe şi lasă-mă să plâng. Te iubesc, fraiere!

Răscruce

Aş avea atâtea să îţi spun acum, dar sincer habar n-am unde să încep. Nu ştiu încotro să mai alerg. Nu îmi găsesc cuvintele sau sentimentele, sau capul.
E furtună în rai. Luna îmi zâmbeşte pe jumătate, în colţul gurii. Eu mă uit la ea pierdută şi o întreb ce face. Şi aşa vorbesc singură ore în şir despre nimic, pentru că ştiu că restul de oameni implicaţi în situaţiile care mă frământă nu se gândesc niciodată la ele. La ei, viaţa merge. Ceasul meu a stat.
Sunt prinsă la mijloc. Sunt undeva între vechi şi nou şi trebuie să aleg o parte. Cu cât stau mai mult pe gânduri, cu atât se adânceşte prăpastia. Mă văd căzând deja. Nu mai e nicio surpriză. Ce am să fac?
Fiecare are relele lui şi fiecare are bunele lui. Care e mai bun ca celălalt? Care e alegerea corectă? Bine, nu există corect sau greşit la întrebarea asta, atâta timp cât îmi pot justifica alegerea.
Sunt confuză. Mă culc. E a mia oară când mi-am spus că nu mai fac asta după ce beau.

Noapte

E noapte. Eu sunt singură acasă. Nici frigul nu-l mai simt. Sunt beată de parfum. Parcă noaptea trecută nu e aşa de departe.
Azi-dimineaţă, la şapte, mergeam la şcoală. Am văzut luna plină şi stelele la care ne uitam amândoi cu o seară înainte. Au ieşit pentru tine, mi-ai spus. Şi mă uit la lună şi mă gândesc la cât de frumoasă e, dar pe urmă îmi amintesc de fata asta pe care o ţin în braţe şi e mai frumoasă ca ea. Mersi, de mult nu mi-a mai spus cineva cât de frumoasă sunt. Mi-am promis că nu mai aştept asta de la nimeni, că am să mi-o spun singură, că am să îmi amintesc singură că merit şi că sunt mai mult decât lumea vede în mine, dar când o spui tu e altfel.
Te-ai schimbat enorm. Îmi place schimbarea. M-au avertizat prietenii tăi să nu mă joc cu sentimentele tale. Ştiu toţi ce fel de fată sunt. Atâta doar că şi eu m-am schimbat. Nu mai sunt de mult ce eram, iar acum am un motiv în plus să las trecutul în urmă şi să încep altfel.
Sunt o nouă eu. O eu care ştie să iubească, să aprecieze şi să fie fericită. Am spus-o şi am să o mai spun: fericirea este cel mai important lucru.
Te iubesc şi e tot ce contează.

Parfumul trecutului

E noapte şi plouă. Eu mă gândesc la el. Stau în vârful patului cu hanoracul lui pe mine fără să mă intereseze că e cu trei mărimi mai mare decât am eu nevoie. Încă îi mai simt parfumul, chiar şi după ce am purtat acelaşi hanorac în ploaie aseară.
Stau şi mă gândesc la ieri, la pub-ul maică-sii în care m-a dus, la muzica veche şi la piesele lente, la atmosfera relaxată de duminică seara. Stau şi mă gândesc că, deşi am făcut atâtea împreună, asta a fost prima noastră întâlnire. Şi nu puteam să cer mai mult de la nimeni.
Viaţa mi-a arătat că, atunci lucrurile merg prost într-o parte, vor deveni mai bune în cealaltă. Karma există şi m-a lovit urât de data asta, dar nu contează preţul. Câştigul este infinit mai mare.
El, fărâma mea preferată din trecut, s-a întors după mine. S-a întors să-mi întindă o mână şi să-mi spună că s-a schimbat, ca a redevenit omul de care m-am îndrăgostit acum un an de zile. Nu regret nimic. S-a întors pentru că are încredere în mine, pentru că a realizat unde îmi e locul şi nu vrea să mă ştie pierdută. L-am primit înapoi din aceleaşi motive.
Eşti omul pentru care am lăsat lumina aprinsă pe hol de când te-am pierdut prima oară! Povestea continuă.

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Cotidian

Sunt un specimen pe cale de dispariţie! După mult timp, am realizat de ce sunt aşa de diferită de restul, care mi-e carisma şi care mi-e parfumul. Mă înţeleg. Mi-a luat şaişpe ani să fac asta.
De curând, vorbeam cu cineva despre români şi despre problemele lor idioate. Da, recunosc, vă privesc din afară pe toţi şi îmi permit să văd unde greşiţi şi care vă sunt defectele pentru că m-am distanţat de problemă. Una dintre chestiile pe care le-am spus în ziua aia a fost faptul că se pune preţ pe lucruri fără valoare. Mai mult ne impresionează maşina vecinului decât tablourile pe care le are în casă. Mai mult ne impresionează casa în care stă şi caşcavalul pe care îl mănâncă (când am aflat că până şi caşcavalul a ajuns un lux, mi-a fost clar în ce hal am ajuns) decât cărţile pe care le-a citit sau felul în care vorbeşte. Sunt singura de-aici care moare când vede un peisaj frumos, un desen, un chip, un caracter, o scupltură, un oraş? Sunt singura? Câţi dintre voi v-aţi aşezat pe o bancă sau pe o bordură într-un loc oarecare şi aţi văzut frumosul din strada aglomerată de vizavi? Sunt singura care stă la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie de autobuz şi se uită fascinată la faruri, la semafoare şi la lumini?
Mulţi mă consideră prea încrezătoare şi chestia asta mă face să par nesimţită şi înţepată de fel. Nu sunt prea încrezătoare, dar am încredere în mine pentru că ştiu unde mi-e locul. Orice femeie ar trebui să ştie unde îi e locul şi să nu accepte mai puţin decât merită. Nu mi se pare îngrozitor faptul că nu mă vând ieftin. Mi se pare chiar de apreciat. Poate sunt obiectivă când vine vorba de lucrurile în care cred. Poate.
Dar totuşi, câţi s-au întrebat vreodată ce valorează şi apoi au evaluat în detaliu cum sunt trataţi de fapt? Câţi chiar au făcut ceva ca să se ajute când şi-au dat seama că nu le mai convine situaţia? Mi-e greu să cred că sunt singura.
Sunt pe cale de dispariţie!

Copile

E dimineaţă şi eu sunt singură acasă. Stau în bucătărie, în pijama, botoşei şi halat. Da, îmi ador dimineţile.
Din nu ştiu ce motiv, îmi amintesc de seara trecută. Vorbeam cu un amic. Şi am vorbit mult. Mi-a povestit despre prietena lui (care e mai mică decât el cu patru ani, ca fapt divers) şi despre problemele din relaţia lor pe care nu am să le exemplific strict pentru că nu este treaba mea să vorbesc despre aşa ceva. Acum, stând şi gândindu-mă la tot ce mi-a zis el despre ea, ajung să mă înţeleg şi eu pe mine.
Când eram de vârsta ei, (sau bine, mai mică ca ea, că la vârsta ei, deja eram într-o relaţie stabilă) şi eu eram la fel. Şi pentru mine, actualul era mai bun ca fostul, mi se părea cel mai bun de până atunci şi îl iubeam ca o proastă, fără să înţeleg ce e iubirea de fapt.
Acum, înţeleg de ce nu mi-a mers nici mie nimic până când nu am învăţat să fiu altfel. Am învăţat că nimic nu e un capăt de ţară şi nimic nu e un motiv de despărţire, dacă discuţi deschis despre problemă. Mereu am tins, în anii mei de copilă proastă şi cu orizonturi înguste, să mă despart din plictiseală sau din orice altă tâmpenie. Când am avut nevoie de spaţiu, am plecat, n-am stat să mă complic în discuţii inutile. N-am încercat să schimb pe nimeni. De-aia aveam pe altcineva la fiecare sfârşit de săptămână.
Acum, toate iubesc după două săptămâni de relaţie. Ce ştiţi voi despre iubire, copilelor?!

Noiembrie tăcut

M-am întors. A fost frumos şi cald pe insulă. M-am bronzat. Nu am multe de zis despre vacanţa asta, deşi ar trebui să am.
M-am întors ca să văd totul dat peste cap. Parcă nimic nu mai e la fel. Ieri, mi-am luat chitara în spate şi am mers la o prietenă să lucrăm la ceva. M-am înbrăcat subţirel. Vântul m-a întâmpinat de cum am ieşit din casă. Nu l-am băgat în seamă. Mi-am continuat drumul şi, la un moment dat, oprindu-mă să mă asigur la o intersecţie, am observat cât de goi sunt copacii, şi frunzele de pe jos, şi cerul senin alături de soarele sleit de puteri pe care îl ţinea în braţe.
Merg mai departe. Am început să văd o grâmadă de lucruri. Văd cât de grăbită sunt de fapt şi cât de mult pierd nedând atenţie lucrurilor care, mai demult, erau atât de evidente. Am impresia că am intrat într-un gen de cotidian prost. Oraşul ăsta mare şi faptul că sunt mereu pe fugă m-au făcut să fiu aşa. Nu îmi place.
Vreau timp. Vreau timp ca să văd, să învăţ să privesc şi să apreciez, să înţeleg ce văd şi ceea ce exprimă lucrurile din jurul meu. Trăiesc parcă într-un glob de cristal. Nimic nu mă mai atinge şi nimic nu mă mai impresionează. Asta nu sunt eu. Eu nu sunt aşa. Am nevoie de timp şi de spaţiu, şi de iubire. Am nevoie de o cană de vin fiert, de o prietenă bună şi de multă multă muzică. Ziua de ieri a fost genială. Mi-ar trebui mai multe aşa.
Salut, noiembrie! Ai grijă de sufletul meu.