La orizont

Sunt peste tot. M-am împrăștiat ca niciodată. Sunt și aici, și acolo, sunt pe tavan și pe covor, sunt în stânga și în dreapta, sunt peste tot și niciunde. Mă caut și nu mă găsesc. Încerc să îmi găsesc un rost, o ocupație, ceva să mă distragă. Nu sunt în stare. Nu pot.
M-am săturat. M-am plictisit. Nu pot să mă rup de trecut, nu pot să trec peste mine, nu pot să mă uit la lucrurile din jurul meu și să mă gândesc că trebuie să tac și să îi las pe restul să vorbească pentru mine. Asta nu sunt eu!
Îmi vine să plâng. Mă uit la mine și nu mă recunosc. Ce fac cu viața mea?! Mă irosesc aiurea și mă consum din nimic. Știu! Știu... Nu mă pot schimba în secunda de față. Și am obosit de tot. Am obosit să-i aud pe alții cum îmi povestesc de relațiile lor idioate. Am obosit să văd cum pierd tot ce aveam. Am obosit să văd cum totul se schimbă, cum totul se răstoarnă. Și eu? Eu sunt undeva la mijloc. Când totul se va prăbuși, eu voi fi prinsă între dărâmături. Am obosit să trăiesc știind că aștept să se mai distrugă ceva.
În ultimul timp, am tot felul de vise ciudate. Știu că nu o să rămân așa pentru totdeauna, dar totuși... M-am plictisit să aștept. Februarie m-a plictisit oribil. Frigul m-a strâns de fiecare încheietură. Mediul ăsta mă ține pe loc. Nu mai știu nici în cine pot avea încredere măcar. Iar nu mă mai înțelege nimeni și eu iar nu știu cum să le explic mai simplu. Nu am fost făcută ca să dau explicații. Nici nu sunt necesare, dar simt nevoia de a vorbi cu cineva. Ah... Nu mai contează.
Nu caut să mulțumesc pe nimeni. Nu caut să mă schimb cu nimic. E o pasă proastă. Am să cred în ce-am zis.