Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

duminică, 30 septembrie 2012

Sunt bine!

Toată lumea m-a întrebat dacă e totul ok. Le-am zis tuturor că da. Şi pe urmă a venit ea. S-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat dacă sunt bine. Plângeam. Sunt bine.
M-a luat de mână şi m-a scos afară din clasă. Uşa s-a închis în urma noastră. M-a strâns în braţe şi n-am mai putut să mă opresc. Ne-am aşezat pe scări şi i-am povestit tot printre lacrimi. I-am povestit jumătate din viaţa mea în douăzeci de minute. M-a înţeles perfect. Mi-a spus-o în faţă: ştii, nu mi-ai plăcut niciodată, dar niciodată până acum nu mi-am dat seama cât de puţine ştiam despre tine. Practic, nu ştiam nimic. Nu cred că eşti o persoană rea. Cred că eşti o persoană curajoasă. Mi-a şters lacrimile şi i-am lăsat pe cămaşă urme de rimel şi de ruj.
Problema era că nu ea trebuia să asculte, ci altcineva. Dacă toţi s-ar obosi să-mi asculte povestea şi să se uite în sufletul meu înainte de a mă eticheta de parcă chiar aia sunt, ce bine aş trăi. Eu ştiu cine sunt şi ştiu că, dacă toţi ar şti să vadă ce se ascunde dincolo de machiaj şi de felul în care merg de parcă lumea e a mea şi nimeni nu poate să mi-o ia, ar înţelege de ce sunt aşa. Nu sunt cine par, dar să pui o etichetă e mai uşor dect să te întrebi de ce. Etichetele sunt pentru conserve, nu pentru oameni.
Viaţa e o scorpie. O să le vină rândul tuturor.

joi, 27 septembrie 2012

7:30

Şapte jumate dimineaţa şi totul este gri,
Mă uit în jur la oameni şi aştept să vii.
Aştept să vii ca o lumină şi să mă trezeşti,
Să-mi spui că nu asta e viaţa pe care ţi-o doreşti.

Şapte jumate dimineaţa şi afară-i frig,
Aud o voce joasă şi-n linişte te strig.
Te strig şi vreau să-mi spui atunci când vii
Că e un loc mai bun unde-aş putea fi.

Şapte jumate dimineaţa şi plouă-ngrozitor,
Oraşul ţipă mut de spaimă şi de dor.
De dor mă chemi acasă, mă chemi sub cer senin
Să vin în locu-n care am uitat să vin.

Într-o zi gri, devreme, merg singură pe jos
Frigul intră-n mine prin piele şi prin os,
Dar aşa-i mereu. Asta este viaţa
Ceasul meu şopteşte: şapte jumate dimineaţa.

duminică, 23 septembrie 2012

Prematur

Dimineaţa devreme. M-am trezit prea devreme şi nu mai pot să dorm. Mi-e frică să cobor din pat. E prea frig în casă. Afară e frig şi plouă. Eu mă gândesc la noi, mă gândesc la tine şi la cum n-am fost împreună în niciun septembrie.
Am un virus în sânge. Se ţine de mine de două săptămâni şi nu mai scap de el. Am răcit ca dracu şi e oribil.
Parcă totul e pe dos. Nimic nu mai e bine. Îmi e dor de tine. Afară plouă şi e frig.

marți, 18 septembrie 2012

Vreau şi pot

Am învăţat că nu poţi mulţumi niciodată pe toată lumea. Am învăţat că mereu oamenii te vor răni, dar trebuie mereu să îi cauţi pe cei pentru care merită să suferi. Am învăţat că nu merită să plângi după laptele vărsat şi că trebuie mereu să apreciezi ce ai înainte să te gândeşti la ce-ai pierdut.
Schimbarea e vitală şi, de data asta, e posibilă. Am realizat că sunt exact ce vreau să fiu. Nu sunt perfectă şi nici nu vreau să fiu, dar sunt mulţumită de ce sunt. Sunt omul potrivit pentru cine vreau să fiu. Sunt prietena bună a cui vreau să fiu. Sunt modelul de viaţă al cui vrea să mă urmeze. Sunt un întreg din mii de bucăţi pe care le şlefuiesc într-una.
De azi, am hotărât să las trecutul la locul lui. Unii oameni nu au fost făcuţi să stea, unora nu le e locul la noi în viaţă. M-am plictisit de proşti care îmi invadează existenţa fără motiv. Am nevoie de oameni care să lase ceva în urma lor, când pleacă. Am avut parte de câţiva. A venit timpul să învăţ să accept faptul că majoritatea oamenilor au comportament de curvă, după ce şi-au făcut treaba, pleacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În mod normal, aş condamna chestia asta, dar aici, exact aşa trebuie să fie. Trebuie să accept că a plecat ca o curvă şi nu trebuie să se mai întoarcă. Nu mai are ce să facă aici.
Pot şi vreau să mă schimb. Am s-o fac. Am încredere. Asta m-a salvat mereu.

joi, 13 septembrie 2012

Copil

O iubeşte pe alta, dar mă vrea pe mine. Poate e adevărat că cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciunul. În mod normal, nu mi-ar păsa, dar acum îmi pasă. Îmi pasă pentru că nu e doar un copil, e un copil care a fost acolo pentru mine de fiecare dată. Care m-a văzut râzând şi plângând, care m-a ţinut de mână în momentele grele, care mi-a adus zâmbetul pe faţă când eu nu am putut, e un altfel de copil. Nu pot să rănesc ceva atât de inocent. Poate nu "inocent" e cuvântul, dar nu are nicio vină. Nu vreau să-l las să umble după una ca mine pentru că mă cunosc prea bine.
Nu are ce să facă cu ce am eu să-i ofer. Nu e tipul. E prea copil. Am să-l trag după mine în groapa în care îmi place să mă joc. Atâta doar că jucăriile sunt sentimente, iar miza este sufletul. Cine reuşeşte să ajungă la sufletul celuilalt şi ştie să iasă de la masă când trebuie, câştigă. Nu vreau să ajung acolo cu el. E prea copil şi n-o să ştie să joace. Nu vreau să înveţe de la mine. Nu merită aşa ceva.
E prea copil. Ăsta-i e norocul.

miercuri, 12 septembrie 2012

Trecutul prinde glas

Azi s-a apucat un puşti să-mi povestească despre cum vrea să se împace cu fosta lui prietenă. Fata cu care eram s-a apucat să-i explice nişte chestii. Una singură mi-a rămas în cap: ca fată, o să aibă sentimentul ăla de "l-am avut şi nu-l mai vroiam, dar îl vreau acum pentru că el nu mă ma vrea pe mine". Şi exact aşa e. Nu mi-am dat seama în secunda aia, dar pe urmă, după ore, pe drum spre casă, am văzut pe stradă un puşti blond. De la spate, arăta la fel ca el. Indiferent de cât timp trece, tot irlandezul meu blond va rămâne şi indiferent de câţi oameni se bucură de titlul de "fost", tot voi găsi un colţ pentru el, care a fost şi nu mai este.
Se face un an. Suntem din ce în ce mai aproape de sfârşitul lui noiembrie, când a început totul. Sigur el nu mai ştie, dar eu nu pot să uit. Îl vreau fără motiv, doar pentru simplul fapt că l-am avut şi nu-l mai pot avea. Timpul şi-a spus cuvântul şi ne-a despărţit drumurile. Şi sunt puţine şanse să audă chestia asta, dar aş vrea să-i mulţumesc. I-aş mulţumi pentru că a văzut adevărul în mine. S-a uitat în ochii mei de copil şi mi-a văzut sufletul. A văzut că era făcut bucăţi şi n-a vrut să participe la distrugere.
Dacă m-aş putea întoarce în timp, să mai trăiesc o dată tot ce am trăit cu omul ăsta, poate aş face totul altfel. Poate aş merge pe mâna lui şi poate n-aş mai pleca din viaţa lui fără niciun cuvânt şi fără nicio mulţumire. Momentan însă, nu regret nimic.

marți, 11 septembrie 2012

Obscur

În ultimul timp, cu un picior urc şi cu celălalt cobor. Cu un ochi văd lumină şi cu celălalt, întuneric. Mă simt de parcă toată lumea vrea o bucăţică din mine. Fiecare trage sperând să mai apuce ceva. M-aş face ţăndări toată. Poate aşa ar fi mai linişte. Toţi vor ceva de la mine. De ce? Eu nu le-am cerut nimic.
A venit toamna şi am început să simt o nostalgie generală în care mă scald în fiecare secundă. Îmi amintesc de toate chestiile pe care le făceam anul trecut pe vremea asta. Îmi amintesc de cum eram. Acum e altfel. Nu ştiu de ce, nu ştiu dacă e bine sau rău, dar în mod sigur, e diferit. Nu mă deranjază diferenţa. Sunt gata s-o accept şi să profit de ea, dar totuşi, trecutul m-a ancorat în locul în care sunt. Încă tatonez terenul. Nu sunt sigură dacă e de bine sau de rău.
Mi-e dor. Mi-e dor de copilărie. Ţin minte, acum vreo trei-patru ani, nu vroiam decât să cresc, să pot să fac totul singură, să pot să decid pentru mine, să fiu văzută altfel. Sunt cine vreau să fiu, am crescut. Dar ştiu sigur că acel copil care am fost nu şi-a dorit să se trezească în fiecare zi la realitatea asta rigidă şi rece.
Mi-e dor de casă. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de noaptea aia în care am venit să te iau de la gară. Mi-e dor de tot ce am făcut. Mi-e dor de certitudini. M-am plictisit de ipoteze.

duminică, 9 septembrie 2012

Minţi greşite

Am început şcoala de miercuri. Prima săptămână... Eh, nu prea se fac multe. Fiecare prof ne spune despre cât de bine îi pare de ce am făcut per total la examene, despre cum nu trebuie sa ne panicăm dacă vrem să le mai dăm o dată, despre cât de greu ne va fi anul ăsta, despre ce se va schimba, despre ce responsabilităţi noi o să avem şi tot felul de de-astea.
Mi-a părut bine să mă întorc. Prieteni, colegi, profi, avem o colegă nouă... Chiar mi-a fost dor de toate astea. Plus că, e ultimul an şi chiar vreau să fie cel mai bun, sincer.
Pe lângă toate chestiile bune, săptămâna asta m-a învăţat mai mult ca orice altceva un lucru: deştepţii nu au nevoie de alţi deştepţi. Deştepţii care vor să profite de proşti nu au nevoie de alţi deştepţi cu care proştii să interacţioneze. Deştepţii au opinii. Dacă le ascultă, proştii s-ar putea să se prindă că se profită de situaţia şi de naivitatea lor. Prin urmare, cum află deşteptul că proştii lui au deştepţi prin preajmă, deştepţii vor trebui eliminaţi pentru ca scopul deşteptului să poată fi atins.
În situaţia asta sunt eu. Mi-am dat cu părerea şi n-a fost bine. Am fost forţată să plec sau, mai bine zis, să rămân. Am fost lăsată la locul meu, iar proştii au fost mutaţi. Nu mă mai priveşte. Am fost redusă la tăcere prin marginalizarea proştilor, o prostie, de altfel.
Tot apropo de proşti, am învăţat că nu e bine să te pui cu un prost beat. Un prost treaz, mai e cum mai e, dar unul beat, dacă nu începe să filozofeze şi să se enerveze pentru ceva care nici măcar nu e problema lui şi dacă, prin absurd, ajungeţi la o discuţie contradictorie, prostul va încerca disperat să te convingă că are dreptate şi că aşa cum zice el că e, chiar este. Se va enerva dacă îi zici că nu. Am fost pusă şi în situaţia asta. M-au ridicat în slăvi aseară două femei de 35 de ani bete criţă din cauza faptului că, în opinia lor, am o gândire foarte matură. Da, mi se pare normal. Comparativ cu copiii lor reduşi şi mai ales bete fiind, eu eram un gen de Einstein in varianta feminină. M-a lăsat oarecum rece.
A fost o săptămână ciudată. Voi da zilei de mâine o şansă.

duminică, 2 septembrie 2012

Rebuturi

Da, ştii ca te ador cand vii acasă după două zile şi te apuci să-mi povesteşti despre ce ai făcut în zilele astea cu una pe care eu din curvă ordinară nu o scot, da, chiar te ador maxim. Cât despre ea, îmi face şi mai mare plăcere când îi aud numele pe lângă istorisiri şi fraze care îmi dau clar de înţeles cât de bună de nimic este.
Ce să-i faci? Nu s-au născut toţi cu talent, cum nu s-au născut toţi cu aspect plăcut. Acum, mă înţelegi de ce am spus mereu că sunt produsul care a spart tiparele? Mersi pentru că m-ai învăţat să am încredere în mine.
În spatele fiecărei femei puternice, este un bărbat puternic.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Cine sunt?

Ştiţi, e ciudat. E ciudat felul în care mă simt şi e şi mai ciudat să explic chestia asta. Am avut o zi mişto. M-am văzut cu Steph, pe care n-o mai văzusem de doi ani, am venit acasă, am ieşit cu nişte oameni geniali şi am cunoscut nişte oameni şi mai şi, am venit acasă...
Ce lipseşte? Mi-au venit blugii pe care i-am comandat şi îmi vin perfect, nici lui nu-i simt lipsa pentru că ştiu de el, nici altceva nu mă deranjază. Ai mei sunt bine, eu sunt bine, totul e perfect. Şi atunci? Ce e cu mine?!
Am văzut un film prost. După ce am venit acasă arătând ca la 26 de ani, nu ca la 16, mă simt mai murdară decât orice trotuar din Bucureşti, deşi nu am motive. Nu am făcut nimic greşit, nu am făcut nimic anormal, n-am furat sistemul. N-am făcut niciun pas în afara regulilor, promit! Şi atunci? Atunci ce-i cu mine? Ce am? Rimelul îmi apasă greu pe gene, încă nu m-am demachiat. Ce mă leagă de ceea ce creierul meu îmi spune că sunt?
Nu pot să dorm. E prea cald. E o străină în corpul meu, eu nu mai ştiu ce sunt.