Obscur

În ultimul timp, cu un picior urc şi cu celălalt cobor. Cu un ochi văd lumină şi cu celălalt, întuneric. Mă simt de parcă toată lumea vrea o bucăţică din mine. Fiecare trage sperând să mai apuce ceva. M-aş face ţăndări toată. Poate aşa ar fi mai linişte. Toţi vor ceva de la mine. De ce? Eu nu le-am cerut nimic.
A venit toamna şi am început să simt o nostalgie generală în care mă scald în fiecare secundă. Îmi amintesc de toate chestiile pe care le făceam anul trecut pe vremea asta. Îmi amintesc de cum eram. Acum e altfel. Nu ştiu de ce, nu ştiu dacă e bine sau rău, dar în mod sigur, e diferit. Nu mă deranjază diferenţa. Sunt gata s-o accept şi să profit de ea, dar totuşi, trecutul m-a ancorat în locul în care sunt. Încă tatonez terenul. Nu sunt sigură dacă e de bine sau de rău.
Mi-e dor. Mi-e dor de copilărie. Ţin minte, acum vreo trei-patru ani, nu vroiam decât să cresc, să pot să fac totul singură, să pot să decid pentru mine, să fiu văzută altfel. Sunt cine vreau să fiu, am crescut. Dar ştiu sigur că acel copil care am fost nu şi-a dorit să se trezească în fiecare zi la realitatea asta rigidă şi rece.
Mi-e dor de casă. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de noaptea aia în care am venit să te iau de la gară. Mi-e dor de tot ce am făcut. Mi-e dor de certitudini. M-am plictisit de ipoteze.