Sunt bine!

Toată lumea m-a întrebat dacă e totul ok. Le-am zis tuturor că da. Şi pe urmă a venit ea. S-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat dacă sunt bine. Plângeam. Sunt bine.
M-a luat de mână şi m-a scos afară din clasă. Uşa s-a închis în urma noastră. M-a strâns în braţe şi n-am mai putut să mă opresc. Ne-am aşezat pe scări şi i-am povestit tot printre lacrimi. I-am povestit jumătate din viaţa mea în douăzeci de minute. M-a înţeles perfect. Mi-a spus-o în faţă: ştii, nu mi-ai plăcut niciodată, dar niciodată până acum nu mi-am dat seama cât de puţine ştiam despre tine. Practic, nu ştiam nimic. Nu cred că eşti o persoană rea. Cred că eşti o persoană curajoasă. Mi-a şters lacrimile şi i-am lăsat pe cămaşă urme de rimel şi de ruj.
Problema era că nu ea trebuia să asculte, ci altcineva. Dacă toţi s-ar obosi să-mi asculte povestea şi să se uite în sufletul meu înainte de a mă eticheta de parcă chiar aia sunt, ce bine aş trăi. Eu ştiu cine sunt şi ştiu că, dacă toţi ar şti să vadă ce se ascunde dincolo de machiaj şi de felul în care merg de parcă lumea e a mea şi nimeni nu poate să mi-o ia, ar înţelege de ce sunt aşa. Nu sunt cine par, dar să pui o etichetă e mai uşor dect să te întrebi de ce. Etichetele sunt pentru conserve, nu pentru oameni.
Viaţa e o scorpie. O să le vină rândul tuturor.