Concentrat

Dimineață. Alarma mă trezește. Mă spăl pe dinți și trebuie să mă întorc în dormitor unde îmbrățișez încercând să strâng de gât întrebarea „ce îmi iau pe mine azi?!”. Mă asigur că am tot ce îmi trebuie în geantă, îmi iau de mâncare și plec.
Afară, mă izbește ploaia sau vântul, de cele mai multe ori. În funcție de ora la care plec, trebuie ori să mă obișnuiesc cu străzile goale și cu ocazionalul funcționar care trece pe lângă mine ca un glonț, disperat să ajungă la birou, ori sunt forțată să fac slalom printre copiii de la școala primară și părinții lor, care se uită la mine ca la un specimen care ar trebui murat într-un borcan.
Mă urc în autobuz și, cumva, se găsește o problemă. Înjur transportul în comun. Mă dau jos și schimb autobuzul. Celălalt mă duce la colegiu unde se petrec acțiunile cele mai interesante.
Atunci când nu aștept să intru la cursui, când nu vorbesc cu lume, când nu mă plâng de frig sau de cald, când nu urc un milion de scări, când nu sunt aplatizată în încercarea de a traversa un coridor, când nu mănânc, când nu sunt afară și când nu am un grup de fete vorbind tare despre vreo tâmpenie în urechea mea, da, doar în afara cazurilor ăstora, sunt la cursuri sau singură. În materie de cursuri, fac psihologie, istorie, franceză și literatură. Literatura e cea mai genială! Dacă sunt singură, ori citesc lectura obligatorie pe care trebuie să o studiem, ori mă orientez. Azi, spre exemplu, am realizat că o anumită podea scârțâie. Prin urmare, e parchet sub mocheta care îl acoperă.
În funcție de zile și, implicit, de ora la care ies, drumul spre casă este foarte... Diferit. 60% din cazuri, durează enorm și autobuzul e plin de colegi de-ai mei. 10%, nu mă plâng excesiv de durată, dar e plin de copii de liceu în uniforme, pe care deja nu îi mai suport! Restul de 10% este foarte rapid, iar autobuzul e, dacă nu gol, măcar nu e plin de oameni cu care nu mă bucur să împart același mijloc de transport în comun.
Acasă mănânc. Și vorbesc cu mama, iar mama vorbește la telefon. Și apoi adorm. Adorm făcând orice. Săptămâna asta cred că am adormit oricum, mai puțin în picioare, sincer. Voi da vina pe faptul că seara plouă mai mereu, ca acum.
Am început colegiul de o săptămână.

Liceu

Ieri mi-am luat rezultatele de la examene. Le-am luat pe toate. Merg la colegiu! Marți mă înscriu.
Ieri am avut o zi genială. Toată casa a sărbătorit. Mi-am văzut prietenii, am mers la cumpărături și am mâncat tot ce am avut chef. Ieri am avut o zi pentru mine, una a mea. Numai a mea. Fericirea de ieri m-a lăsat cu un gen de mahmureală. Azi e doar o zi normală.
Mi-am terminat liceul. Viața mea de-acum începe!

Rezumat

Se face o lună de când n-am mai scris. Scuze. Am fost prinsă cu multe chestii.
Pe scurt: am făcut voluntariat la unul dintre cele mai minunate festivaluri de pe planetă, am cunoscut o grămadă de oameni și am învățat o grămadă de chestii. Mi-au venit rezultatele de la examene și nu sunt dezamăgită de ele deloc. Nu le mai dau pe niciunul. A fost ziua a doi dintre cei mai buni prieteni ai mei (un tip și o tipă). Sunt născuți în aceeași zi. Cu el m-am combinat. M-am ocupat de canalele de YouTube pe care le administrez. Amândouă au conținut nou. Peste o săptămână am vacanță și plec în Madeira până pe cinci. Pe unșpe vine Laura.
Da, mi-am găsit pe altul și știu că cineva se va gândi că sar dintr-unul în altul prea repede. Poate că așa e, dar cui pe cui se scoate. Mă bucur că s-a întâmplat așa. Până la urmă, cred că aveam nevoie de așa ceva. Nu e cel mai frumos, cel mai deștept sau cel mai popular, dar îmi e cel mai bun prieten de doi ani de zile. Aveam nevoie de un om normal, care să nu aibă nimic special, la prima vedere, dar cu care să pot să fiu eu și care să mă ia așa cum sunt.

În ziua aia în care te-am văzut umblând prin casă în pantaloni scurți și dresuri și în tricoul ăla albastru, larg, demachiată și fără parfum, cu părul desfăcut și dezordonat, atât de simplă și atât de tu... Niciodată nu te-am văzut așa de frumoasă!

Vroiam să plec la colegiu și să caut iubirea acolo. Știa. Vroia să își încerce norocul în prima zi din septembrie.

Cunoştinţe

A fost o zi lungă. Vin acasă şi mă gândesc. Azi am văzut un om pe care nu plănuiam să-l mai văd vreodată. Am fost pusă la cinci centimentri distanţă de omul care m-a făcut bucăţi pe dinăuntru de parcă era perfect normal şi acceptabil.
Mă duc frumos la ora mea şi îl văd cum urcă scările şi îmi trece prin faţă fără să mă vadă. Îngerul! Ce caută aici?! Repede, distrageţi-mi atenţia! Şi aşa am fost toată ziua, dar nu asta mi-a fost problema. Problema a fost faptul că ştiam! Ştiam, în capul meu, că va sta cu noi la repetiţie. Era clar! Băieţii din trupă sunt cei mai buni prieteni ai lui. Şi a naibii să fiu că am avut dreptate!
Mă întorc acasă şi mi-e frig. E noapte deja, cinci jumate. Îmi stă capul numai la săptămâna asta şi la cum totul a mers din rău în mai rău. M-am certat mai cu toată lumea. Mi-am sunat un vechi prieten să mă descarc. A început să mă certe. Ştiam că o va face. Aveam nevoie de asta. Şi pe urmă a început să-mi bată tot felul de apropouri. Nu mă deranjază, dar nu e ce căutam.
Sunt întoarsă pe dos din toate punctele de vedere. Nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt împrăştiată şi nu mai am nicio legătură cu universul ăsta. Un lucru este sigur: dacă el rămâne, eu plec! Copilul din mine l-ar vrea înapoi. După atâta timp, încă înţeleg ce mi-a plăcut la el, dar eu ce de-acum realizează că el nu vrea să facă situaţia mai bună. Şi atunci, eu de ce aş vrea? Nu, mulţumesc! M-am săturat de eforturi inutile depuse pentru oameni proşti care nu apreciază şi nici nu au nevoie de eforturile mele. De ce să mă obosesc, pentru cine? Pentru cineva care m-a călcat în picioare cu prima ocazie? Nu cred că mă interesează aşa ceva.
Eu zic că mi-e bine. Viaţa îmi râde în nas şi spune "dă-mi o secundă" în gând.

Sunt bine!

Toată lumea m-a întrebat dacă e totul ok. Le-am zis tuturor că da. Şi pe urmă a venit ea. S-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat dacă sunt bine. Plângeam. Sunt bine.
M-a luat de mână şi m-a scos afară din clasă. Uşa s-a închis în urma noastră. M-a strâns în braţe şi n-am mai putut să mă opresc. Ne-am aşezat pe scări şi i-am povestit tot printre lacrimi. I-am povestit jumătate din viaţa mea în douăzeci de minute. M-a înţeles perfect. Mi-a spus-o în faţă: ştii, nu mi-ai plăcut niciodată, dar niciodată până acum nu mi-am dat seama cât de puţine ştiam despre tine. Practic, nu ştiam nimic. Nu cred că eşti o persoană rea. Cred că eşti o persoană curajoasă. Mi-a şters lacrimile şi i-am lăsat pe cămaşă urme de rimel şi de ruj.
Problema era că nu ea trebuia să asculte, ci altcineva. Dacă toţi s-ar obosi să-mi asculte povestea şi să se uite în sufletul meu înainte de a mă eticheta de parcă chiar aia sunt, ce bine aş trăi. Eu ştiu cine sunt şi ştiu că, dacă toţi ar şti să vadă ce se ascunde dincolo de machiaj şi de felul în care merg de parcă lumea e a mea şi nimeni nu poate să mi-o ia, ar înţelege de ce sunt aşa. Nu sunt cine par, dar să pui o etichetă e mai uşor dect să te întrebi de ce. Etichetele sunt pentru conserve, nu pentru oameni.
Viaţa e o scorpie. O să le vină rândul tuturor.

Minţi greşite

Am început şcoala de miercuri. Prima săptămână... Eh, nu prea se fac multe. Fiecare prof ne spune despre cât de bine îi pare de ce am făcut per total la examene, despre cum nu trebuie sa ne panicăm dacă vrem să le mai dăm o dată, despre cât de greu ne va fi anul ăsta, despre ce se va schimba, despre ce responsabilităţi noi o să avem şi tot felul de de-astea.
Mi-a părut bine să mă întorc. Prieteni, colegi, profi, avem o colegă nouă... Chiar mi-a fost dor de toate astea. Plus că, e ultimul an şi chiar vreau să fie cel mai bun, sincer.
Pe lângă toate chestiile bune, săptămâna asta m-a învăţat mai mult ca orice altceva un lucru: deştepţii nu au nevoie de alţi deştepţi. Deştepţii care vor să profite de proşti nu au nevoie de alţi deştepţi cu care proştii să interacţioneze. Deştepţii au opinii. Dacă le ascultă, proştii s-ar putea să se prindă că se profită de situaţia şi de naivitatea lor. Prin urmare, cum află deşteptul că proştii lui au deştepţi prin preajmă, deştepţii vor trebui eliminaţi pentru ca scopul deşteptului să poată fi atins.
În situaţia asta sunt eu. Mi-am dat cu părerea şi n-a fost bine. Am fost forţată să plec sau, mai bine zis, să rămân. Am fost lăsată la locul meu, iar proştii au fost mutaţi. Nu mă mai priveşte. Am fost redusă la tăcere prin marginalizarea proştilor, o prostie, de altfel.
Tot apropo de proşti, am învăţat că nu e bine să te pui cu un prost beat. Un prost treaz, mai e cum mai e, dar unul beat, dacă nu începe să filozofeze şi să se enerveze pentru ceva care nici măcar nu e problema lui şi dacă, prin absurd, ajungeţi la o discuţie contradictorie, prostul va încerca disperat să te convingă că are dreptate şi că aşa cum zice el că e, chiar este. Se va enerva dacă îi zici că nu. Am fost pusă şi în situaţia asta. M-au ridicat în slăvi aseară două femei de 35 de ani bete criţă din cauza faptului că, în opinia lor, am o gândire foarte matură. Da, mi se pare normal. Comparativ cu copiii lor reduşi şi mai ales bete fiind, eu eram un gen de Einstein in varianta feminină. M-a lăsat oarecum rece.
A fost o săptămână ciudată. Voi da zilei de mâine o şansă.

Vară oficială

Să recapitulăm.
Concertul a fost genial! Am avut din nou o sală plină care a dat tot ce-a avut mai bun pe piesele mele originale, am avut o seară minunată în care am văzut mulţi oameni talentaţi, am plâns pentru că am văzut-o pe profa de muzică plecând şi chestia asta nu o să-mi treacă mult timp de-acum înainte. Jur că la anu' merg s-o vizitez la şcoala la care pleacă!
Îngerul n-a venit. Nu-mi pasă. Supărată nu sunt, fericită nu sunt. Sunt pasivă pur şi simplu. Nu ştiu dacă e laşitate, sau lipsă de respect, sau o de-aia gen "hai să vedem cât de departe merge" şi sincer nu îmi pasă. A crezut că poate face din mine ce vrea. A fost invers. De-abia acum îşi dă seama. Dacă are nevoie de mine, să mă sune. Eu promit că nu îl mai caut.
Azi? Azi mi-am terminat lucrarea la istorie. Am scris nouă pagini! Diriga ne-a dat să mâncăm chipsuri şi jeleuri, am plecat acasă la 12. Bineînţeles că imediat ce am intrat pe uşă am început să mă gândesc cu ce mă îmbrac, m-am schimbat de trei ori cel puţin, iar ce mi-am luat pe mine de fapt nu are nicio legatură cu ce credeam că am să port. Am luat-o frumos pe mama de la muncă, am mers frumos la cumpărături, m-am ales cu un lănţişor destul de simpatic (am boală nouă: vreau să-mi iau alt ceas). Mama a plecat acasă, eu am mers să-mi cumpăr corzi pentru chitară, am venit acasă, mi-am schimbat corzile, m-am apucat de un cover şi totul este perfect.
Azi am vrut să mă simt bine în pielea mea şi mi-a ieşit. Mi s-a zis că arăt de douăzeci de ani şi am fost întrebată la ce facultate sunt. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să plâng. Mi-am petrecut jumătate de zi gândindu-mă la un binemeritat frappuccino la care am ajuns până la urmă. Ce bine e când toate curg unele din altele!
A venit vacanţa şi vremea frumoasă. Mi-am oprit alarma. Mă simt liberă. Şi sunt! De luni intru în ieşiri.

Vineri 13

Ha!
Vineri 13, ghinion, trei ceasuri rele, bla bla bla... Să muriţi voi! Am avut o zi extraordinară!
M-am dus la ce ore am vrut, am terminat materia la info, ultimele două ore jumate pe care le-am stat în şcoală s-au rezumat la o singură sală care mi-a asigurat una bucată microfon, chitară electrică, chitară acustică, una bucată amplificator pe care să mă aşez, o prietenă foarte bună cu care lucrez la piesa pentru concert şi curent electric. E vineri!
Săptămâna s-a terminat, mâine am ultima lecţie de chitară pe anul ăsta, mâine seară am programată o petrecere şi jur că de data asta nu îmi mai las şansa să treacă pe lângă mine!
Azi a fost genial, mâine va fi şi mai bine. O simt. Luni îmi termin proiectul la muzică, marţi am repetiţie pentru concert, miercuri am două ore libere, joi - concertul şi totul sau nimic, vineri e ultima zi de şcoală. Dup-aia intru în ieşiri.

*când viaţa îţi dă lămâi, cere-i şi Martini!

Oare o fi bine?

Joi dimineaţă. Cobor din autobuz pe o stradă rece şi pustie. Magazinele sunt închise toate. Afară încă e întuneric, iar mie îmi e frig. Tipul cu care mereu mă întâlnesc accidental dimineaţa se uită la mine cum cobor şi urcă. Nu mă obosesc. Plec. În cinci minute mă vedeam cu cineva. Îl văd de departe cum stă pe gardul de piatră şi mă aşteaptă, cum face în fiecare dimineaţă.
Mă vede venind spre el şi se ridică. Eu îi zic un "bună" somnoros, iar el mă ia în braţe şi mă sărută. Şi doamne, cât de bine o face! Îmi aminteşte de motivul pentru care nu e bine ce fac. Nu îmi place. Mă dau un pas mai în spate şi plec cu el spre şcoală. Vorbim tot felul de non-sensuri cărora nu le dau atenţie oricum. Ziua continuă normal.

Prima pauză. Cobor de la engleză şi mă duc la ai mei. Încă nu veniseră toţi. M-am aşezat cu două fete şi cu fostul meu prieten la masă. El, un irlandez blond cu ochi mari şi albaştri, se uita la mine insistent. Ma ridic şi mă duc lângă el. Mă ia în braţe fără să se ridice de pe scaun, cum face mereu. Nu mă plâng. Mă aşez şi eu şi începem să vorbim. Nu mai ştiu cum am deviat de la toate lucrurile normale pe care le-am fi putut discuta. M-am trezit când l-am auzit zicând "ştim amândoi cât de mult ne-ar plăcea rujul tău la mine pe buze." Şi aşa era. Amândurora ne-ar fi plăcut. S-a apropiat de mine mai mult decât de obicei şi ştia unde vroia să ajungă. Am uitat de prietena lui de care oricum nu îmi păsa şi de tipul cu care am venit dimineaţă. I-am dat ce a vrut. Un sărut scurt, dar unul pe care de mult îl aşteptam amândoi, unul pe care eu îl vedeam venind de o săptămână.
I-am şters rujul de pe buze. El m-a mai îmbrăţişat o dată şi am plecat. Aveam examen. Bineînţeles că nu s-a putit să nu-mi fi zburat mintea la el după ce am terminat ce aveam de făcut (pentru că am terminat înainte să-mi expire timpul). Nu mai conta.

Din nou, totul normal până la ultima oră. Lângă mine se aşează un tip cu care am făcut eu nişte chestii astă-vară, dar uite-l. E acelaşi el care îmi zâmbeşte frumos după ce i-am dat ce-a vrut şi am plecat cu altul chiar de sub nasul lui. Bine, poate o face din cauză că ştie că şi el m-a distrus când s-a combinat cu aia cu care nu mai e acum. Şi e bine. Se plânge că nu are cu cine să meargă până acasă. Am înţeles apropoul. Mi-a zis că mă aşteaptă până la patru. Ies.
La patru îl văd pe teren. Îl strig. Nu îmi răspunde. Îmi pun ochelarii de soare la ochi şi plec. Poarta era închisă. Trebuie să ocolesc. Cum o iau eu la stânga, îl văd venind spre mine. Mă ia în braţe când mă vede şi plecăm. Pe drum vorbim de tot felul de prostii pe care nu mi le mai pot aduce aminte. Mă intreabă dacă vreau să o luăm prin parc. Accept. Am un deja-vu. El e al doilea tip care m-a adus în locul ăsta şi e a doua oară când vin aici.
Se apucă să îmi facă complimente. Îi mulţumesc frumos. Se opreşte şi mă ia în braţe. Apoi îşi cere scuze. Îmi explică care e situaţia şi de ce a făcut-o. Îi spun că nu-i nimic, chestie care nu e deloc o minciună. Nu mă deranja cu nimic. Îmi fusese dor de el.
Mi-a dat numărul lui şi am plecat.

Pe drum am început să mă gândesc. Îmi place ce fac, e felul meu de a mă distra şi de a mă juca cu ei, dar oare o fi bine?

Nu mă cunoşti

Semi-întuneric. Doar două lumânări mai ard, iar afară e noapte. Laptop-ul mai face un pic de lumină chioară. Şi atât. Dar chiar şi pe întunericul ăsta, tot mai sunt în stare să mă gândesc la tine. Tu, cel care şi-a făcut damblaua şi apoi nu a mai vrut să audă şi care apoi m-a făcut bucăţi. Tu, cel care mi-ai sfâşiat amintirile şi sufletul şi corpul şi toată fiinţa. Tu, cel care te-ai hrănit cu durerea mea şi cu sentimentul meu de slăbiciune. Şi totuşi mă întreb cum de un nimic ca tine, faţă de care nu am simţit nimic în viaţa mea, a fost în stare să mă aducă într-un asemenea hal?

Eşti un prost. Eşti un nimic, un robot îndoctrinat de societate prea devreme. Gândeşti nu printr-un creier, ci printr-un procesor slab ce nu e în stare să vadă dincolo de imagini. Nu vezi decât ce îţi arăt, te pripeşti şi tragi concluzii greşite. Şi aşa te alimentezi cu ură dintr-o sursă înexistentă, din nişte lucruri pe care eu, de fapt, nu le fac. 

Vrei să te răzbuni pe mine pentru nişte chestii care nu se întâmplă şi nici nu se vor întâmpla. Mă vezi pe mine, dar pe tine nu te vezi. Mie nu mai ai ce rău să îmi faci. Din momentul în care mi-am depăşit depresia, tot ce faci mă enervează şi mă umple de o ură nemărginită faţă de persoana ta. Nimic mai mult. Vrei să te răzbuni? Te provoc chiar. Fă-o. N-ai tupeu. Amuzant, sincer. Nu are rost să îmi pierd timpul cu unul de teapa ta.

Mă opresc acum pentru o secundă şi mă gândesc la ce e în capul tău, la ce crezi tu despre mine. Trebuie să fiu o persoană îngrozitoare, dacă e să mă iau după portretul pe care mi-l faci tu. Hm... Eşti prost. Sincer. Nu o spun cu răutate, dar eşti. Nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate. Nu ştii nimic despre mine. Nimic. Dacă vroiam să te fac gelos, te făceam de mult şi nu aşa cum te fac acum, ci mai rău. Ai o gelozie prost înţeleasă. Eşti posesiv. Nu te înţeleg. Parcă aveai prietenă. Parcă aveai cu ce să îmi dai peste nas. Cum de tot eu îţi dau ţie, când eu nici măcar nu vreau şi când eu nici măcar nu sunt cu nimeni? 

Mă amuzi teribil, crede-mă. Eşti aşa de preocupat de a-mi face rău încât nu îţi dai seama că masca ţi se sparge. Ai vrut să îmi arăţi că nu îţi pasă de mine. La început, recunosc, te-am crezut. Acum, realizez că am fost o fraieră. Cum să nu îţi pese de mine când te-ai combinat cu una dintre cele mai bune prietene ale mele? Cum să nu îţi pese de mine când doar despre mine vorbeşti? Cum să nu îţi pese de mine când mă priveşti aşa? Eşti transparent. Şi nici măcar nu îţi dai seama.

Mă opresc. Nu mai are rost să vorbesc despre tine. Oricum nu ai să auzi. Până una-alta, aştept cu nerăbdare ziua de luni şi prima ta mişcare, sincer. De-abia aştept să văd de ce eşti în stare şi de-abia aştept să vezi în sfârşit din ce sunt făcută.

Vacanţă

Am luat şi eu în sfârşit vacanţă. Duminică seara ajung acasă, în Bucureşti, a noua s-a dus dracului, m-am schimbat o grămadă în anul ăsta care a trecut şi aşa mai departe. Sunt a zecea în mod oficial (mai multe examene, mai multe responsabilităţi, două săptămâni de muncă în martie, am să înnebunesc) şi nu ştiu sigur dacă îmi place. Am tăiat ce îmi scrisesem pe mână şi e de rău. Sunt alta şi punct.
Întrebarea este: sunt mai multe chestii rele sau mai multe chestii bune? Să mă bucur acum că am realizat toate astea sau nu?

Da, da, da!

Fără şcoală de azi până marţi! În sfârşit îmi iau şi eu o mini vacanţă. Îmi iubesc viaţa în mod oficial. Şi vă iubesc şi pe voi! Ah, ce bine e. Relaxare, ţăcăneală, prieteni, băutură, ţigări, facebook, blog, Sorin. Mihai şi Steph, unde sunteţi? Mi-e dor de voi. Mi-e dor de toată lumea! Şi când nu sunt ai mei prin preajmă fac lucruri ciudate.
Cred că mă opresc aici. Am aberat suficient. În sfârşit sunt fericită!

*primul care îmi strică zilele astea este mâncat :)

Hai să ne relaxăm

Ok, eu, bineînţeles că nu puteam să termin şcoala, ca toată lumea. Eu mai am încă cinci săptămâni (în afară de asta). Totuşi, mă relaxez. Am şapte mii de examene săptămânile astea două, iar eu sunt prinsă cu şapte mii de alte chestii prin şcoală şi nu prea dau pe la ore (ceea ce nu e foarte bine), dar mă surprind.
Mă duc la pregătire după ore, nu m-am lăsat de muzică, mai nou mi s-a pus pata să fac nişte fitness şi, nu ştiu. Ies, mănânc, cumpăr, beau, râd, mă distrez, trăiesc! Trăiesc, iubesc, sunt fericită. Azi, cel puţin, am radiat de fericire. Apropo, am părul mov! Bine, doar o şuviţă, dar m-am făcut mov!
Azi s-a făcut un an de când sunt în Londra. Culmea, am trăit ziua la maxim. După ce, dimineaţă, am fost puţin nesigură pe mine şi toată lumea ţipa în jurul meu "e aici, e aici!" de parcă era moştenitorul familiei regale, ca şi cum nu era suficient faptul că mi s-a zis azi că am de venit cu trei piese până vineri cel mai târziu, după nervii pe care i-am avut la a treia oră în care efectiv am început să înjur în stânga şi în dreapta, dup-aia mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu îmi pasă şi că mi se rupe-n paişpe, că viaţa mea nu s-a învârtit niciodată în jurul lui şi nu o să se învârtească niciodată. Am realizat că, atunci când oamenii au un scop, oricât de prieteni i-ai crede, niciodată nu se gândesc la ce te-ar face pe tine fericit, ci la ce i-ar face pe ei, iar în momentul ăla, te mint în faţă şi tu îi crezi. Şi am mai realizat o chestie. E impropriu spus că l-am pierdut. Nu poţi pierde ce nu ai avut vreodată. Şi e de bine că mi-am dat seama de toate chestiile astea.
Pe urmă, vin de la ore, ies să îmi iau căşti (Skullcandies ♥) şi ajung să le cumpăr tot de pe net. Măcar am ieşit, nu? Suc de mere şi ciocolată caldă, genial!
Sunt fericită! Sunt fericită că, în sfârşit, nu mă mai consum din cauza lui care, oricum, nu merita atenţie de la bun început. Sunt fericită că acum ştiu ce se întâmpla de fapt. Sunt fericită că te-am cunoscut mai bine. Sunt fericită că am învăţat cine îmi sunt adevăraţii prieteni. Sunt fericită că îmi iau căşti în sfârşit. Sunt fericită pentru că am examene şi nu mă stresez. Sunt fericită pentru că mai sunt 40 de zile până vin. Sunt fericită pentru că iubesc. Sunt fericită pentru că mă mut (deşi nu o să am net două săptămâni decât de pe telefon). Sunt fericită pentru tot ce fac şi pentru tot ce se întâmplă. Sincer vă spun, nu aş schimba nimic la ziua asta pentru că totul a fost perfect exact aşa cum a fost. ♥

Pentru că noi suntem 8c

Acum că a trecut banchetul la care nu vă puteţi da seama cât de rău îmi pare că n-am putut s-ajung, cred că realizez şi eu de fapt cât de mult contaţi pentru mine. Am văzut pozele, v-am văzut pe youtube, am auzit păreri, am auzit întâmplări, ştiu cine e miss şi ştiu cine e mister (felicitări, Mihai, te iubim!), nu cred că am rămas în urmă cu ceva şi de-astea. Şi acum, că a trecut toată nebunia şi au pierit toate senzaţiile, să vă spun.
De dimineaţă, am plâns aşa, mai în reprize. Pentru voi, 8c. Pentru voi. Pentru că sunteţi nişte oameni minunaţi, fiecare în parte şi pentru că vă iubesc enorm pe toţi. Pentru că au trecut opt ani şi pentru că mai e puţin până să ne despărţim. Mă doare. Mă doare al naibii. În momentul ăsta, singurul lucru pe care l-aş mai vrea ar fi să fiu cu voi acolo şi, dacă tot nu mai putem prelungi timpul rămas în generală, măcar să plângem împreună şi să ne bucurăm că s-a-ntâmplat. Mă întreb, totuşi cum deja au trecut opt ani. Parcă a trecut mai puţin. Nici nu ne-am dat seama.
Mi-au zis deja cred că vreo cinci-şase persoane că le pare rău că nu am venit. Şi mie îmi pare rău, dar mă revanşez la vară. Mă văd la vară cu toată clasa într-o zi şi vedem noi ce facem, dar o să ne simţim bine. Cu toţii. (Asta include Amir şi Zozo.)
Mulţumiri speciale către cei mai minunaţi colegi: George Alexandrescu, Raluca Andreescu, Cristina Avram, Andrei Barbu, Mihnea Bichir, Maria Boca, Simona Chirilă, Gabi Creţeanu, Mihaela Gavrilă, Adina Georgescu, Valentin Ion, Paul Lăcătuşiu, Sorin Lepădatu, Sabina Marinescu, Patricia Nae, Alexandra Oncea, Georgiana Petrescu (a.k.a. Zozo), Mihai Popescu, Camelia Şerban, Ioana Ştefan, Andrei Toroiman, Bogdan Vasile, Bogdan Vârban, Georgiana Vânătoru, Miruna Voicu, Amir Zamfiratos.
Mulţumiri speciale către unii dintre cei mai minunaţi profesori dintre care amintim doar câţiva, şi anume: Doamna Învăţătoare Niţă Jenica, Doamna Dirigintă Danielian Eliza, Doamna Profesoară Paulina Năstase, Doamna Profesoară Hubca Violeta, Doamna Profesoară Chiţă Camelia, Domnul Profesor Popescu Victor (Odihnească-se în pace!), Domnul Profesor Mircea Mihail, Doamna Profesoară Cristev Carmen, Doamna Profesoară Olingheru Emma, Doamna Profesoară Dinulescu Valentina, Doamna Profesoară Chirana Samson Ana-Maria, Doamna Profesoară Cireş Adriana şi Domnul Profesor Mihai Hornicar. 
Vă mulţumesc pentru că aţi fost nişte oameni extraordinari cu toţii în toţi anii mei de generală. Vă iubesc pe toţi!

Şi eu care credeam că ieri a fost ciudat

Frate, să mor de ştiu de ce m-am dus azi la şcoală. M-am sculat la ora nouă, a sunat mama la şcoală, am început să mă îmbrac, n-am mâncat nimic dimineaţă şi la 9:18 am ieşit pe uşă. Alerg pe străzi, aterizez la a doua oră, profa nu era în şcoală. Mă aşez undeva la nimereală, vorbesc cu tipa lângă care stăteam toată ora, plictiseală. După pauză, sport. Nu trebuia să fac, profa zice că ce am eu nu mai e scuză, mă pune să iau o pereche de pantaloni şi un tricou, fac ora. Apoi, engleză. Profa nu era în şcoală. Vine un tip, eu mă aşez lângă o tipă, ascult muzică cu ea şi citim împreună toată ora. După prânz, desen. Proful de desen în şcoală? Da' de unde? Vine acelaşi tip pe care l-am avut la engleză. Fac o poză pentru facebook, mă duc la cor. Ni se zice că profa nu mai vine. Plecăm acasă. De ce m-am mai dus, frate?
Şi eu care credeam că ieri a fost o zi ciudată.

Examene!

Da, examen la fizică şi chimie marţi (în aceeaşi foaie) şi miercuri la mate. Ce să zic? Ăia care ştiţi ce gen de "elevă model" am fost toată viaţa mea în şcoală (gen, zece în teză la română când s-a rugat o colegă de mine să învăţ şi am citit toate comentariile şi demonstraţiile o dată) aţi zice că nu am de ce să mă stresez.
Cum să mă exprim mai pe-nţeles? M-a mâncat în cur şi i-am zis minunatei mele mame că am examenele astea şi ce implicaţii au, iar ea o să mă omoare dacă iau mai puţin de A. Mai pe româneşte, mă stresez! Bine, nu chiar aşa de grav, dar totuşi, nu te simţi bine să ştii că o să te omoare maică-ta dacă nu iei maxim. Spre exemplu, azi (da, aşa mi-am ars eu sâmbăta) am recuperat jumate din săptămâna asta în care n-am avut şcoală decât marţi şi miercuri. Am stat şi am făcut exerciţii la chimie (am terminat toată unitatea de chimie din care dăm) şi prima unitate de fizică. Şi pe asta am stat toată ziua în care am făcut trei pauze de jumătate de oră fiecare. Mă rog, la mine, ziua începe la ora unu, când mă trezesc.
Ce e mai rău e că nu mai apuc să mai fac nimic. Mor cu fizica pentru că 75% din examen e fizică şi am de făcut o grămadă de pagini pe tema asta. Mai am două unităţi pe mâine şi ştiu că iar or să-mi ocupe 60% din zi. Dacă pentru examenul dinainte de examenul real mă chinui aşa, mi-e frică să ajung să aflu ce o să fac pentru examenul final.
Trecând peste, ţine-ţi-mi pumnii marţi şi miercuri!

Amintiri din generală

Din clipa-n care ne-am văzut, multe s-au schimbat

De atunci am început să ne bucurăm cu-adevărat,

Dar primii ani s-au dus rapid, lăsându-ne în urmă,

Vicii şi-altele-au venit ce copilăria-ţi curmă

Ne ştim de când eram mici şi ne-am acceptat

Şi peste toate am trecut de parcă n-ar fi existat.

Îmi amintesc şi-acum, săracul prof de geografie,

Rău ne-a părut când a murit şi nu ştiam ce-o să mai fie.

A venit altul în loc, ţin minte ce mai copiam,

Cum făceam toţi copiuţe, să nu ne prindă cât doream…

Mi-o amintesc şi pe diriga, ţipa la noi că ne machiam,

Stăteam pe holuri cu băieţii şi la ore tot vorbeam

Şi pe profu’ de chimie mi-l amintesc zâmbind,

Cum ne dădea el nouă puncte şi cum ne prindea copiind,

Chiar şi pe profa de franceză cu drag mi-o amintesc

Căci stând în ultima bancă, nu vedea că vorbesc.

Pe profa de engleză, cea mai specială,

O vedeam în orice zi când veneam la şcoală

Şi era materia la care la concursuri mă duceam,

Dădeam tot ce-aveam mai bun, făceam cumva şi tot le luam

Profa de muzică zicea că am vocea frumoasă.

Ştiu testele ce le dădea şi copia întreaga clasă,

Orele de sport la care toţi chiuleam

Şi cum mergeam în curtea şcolii şi pe-ascuns fumam,

Cum am minţit-o pe diriga că-n excursie cuminţi am fost…

Cred că s-a prins că am minţit-o şi nimic n-avea vreun rost

Cum pentru nicio teză nu am învăţat,

Dar nouă şi zece nu ştiu cum am luat

Îmi amintesc pauzele pe calorifer sau bară,

Cum, înainte de teste, nu veneaţi niciunu-afară,

Cum în pauze fumaţi că de bere bani n-aveaţi

Şi cum uşor ameţiţi, pe la ore întârziaţi.

Profa de română, frumoasă amintire

Îmi amintesc cum m-ascundeam de a ei privire

În clasă nu ziceam nimic, la teste zece luam,

Nu învăţam nimic, toţi mă-ntrebau cum puteam.

Şi anul a trecut, pe doi iar am ieşit

Atunci când mi-au zis fetele, în sus am sărit

Îmi amintesc ultima zi şi cât am plâns cu voi,

Dar mereu mă voi întoarce şi sufletul mi-l las la voi

Şi revenind la amintiri, cea mai dulce profesoară

Profa de fizică va fi, amintirea-i n-o să moară.

Profa de desen, cea care ne-a luat cărţile de joc,

Cum ne rugam eu şi Bogdan de ea să ni le dea la loc…

Mi le amintesc pe toate şi să le uit nu am să pot

Pentru că de amintirile-astea are să se lege tot.

Zi de doi lei

Imaginează-ţi că vii de la şcoală fericit gândindu-te că ai luat 8.50 la mate, când iniţial, profa îţi zisese că luaseşi 8.49. Vii acasă, o suni pe maică-ta şi îi zici cât de aproape erai de a nu lua nota pe care ai luat-o şi, în loc să îţi laude norocul chior, ea începe să ţipe că nu ai luat nouă.
Tu, săracul de tine, ai luat 8.50 nu din cauza ta. Ai luat cât ai luat pentru că profa de mate a lipsit o săptămână şi nu a avut cine să vă predea nişte chestii care v-au picat la test. Tu nu ai cartea sau caietul acasă, nu ai de la cine sau de pe ce să înveţi, ai luat 8.50, da? Maică-ta ţipă la tine şi tot pe tine te găseşte vinovat pentru că, în loc să vii acasă obosit după o zi de şcoală cretină, nu ai mers două ore cu trei autobuze până în centru să te întâlneşti cu ea şi să îţi cumpere cartea. Tot tu eşti de vină pentru că profa ta de mate ţi-a zis că vei da testul în ziua următoare (gen, de azi pe mâine), iar tu în seara aia ai avut treabă şi ai ajuns acasă la zece jumate.
Şi cum te simţi, bine? Eu nu prea cred. Nu prea cred că o să-i spui "ai dreptate, mamă. În loc să vin acasă mort de foame şi transpirat ca naiba de la ora de sport ca să fac un duş şi să mănânc şi eu ca omul, trebuia să mă văd cu tine şi să iau cartea de mate de care recunosc că nu mi-a păsat. Bine, asta însemna să vin acasă la şase jumate, dar cui îi pasă? Măcar aşa, aveam după ce să învăţ pentru test, nu?" Nu cred că există vreun om normal la cap care ar fi făcut asta.
Am fost în situaţia de mai sus azi. În loc de A, am luat B şi mama a început să ţipe la mine că asta s-a întâmplat din cauză că nu am mers cu ea în oraş să îmi cumpere cartea în loc să mă duc acasă şi să mă odihnesc şi eu ca un om normal după o zi în care ea nu ştie ce colegi tâmpiţi mi s-au urcat în cap sau ce profi aiurea ne-au venit la oră. Nu ştie ce am făcut la sport, nu ştie ce mult am scris la fizică, nu ştie cât am alergat prin şcoală, nu ştie cum e să urci 72 de scări până la etajul trei, nu ştie nimic din toate astea. Şi nici nu va şti vreodată. Pentru că, aşa cum nu mă interesează pe mine de cartea de mate, aşa nu o înteresează nici pe ea cât mă zbat şi cât alerg sau cât de simplu, dar totuşi complicat e să stai de la opt jumate la trei într-o şcoală.
Bine, toate cele de mai sus au avut loc în timpul unei convorbiri telefonice care nu s-a încheiat în niciun punct favorabil pentru vreuna dintre părţi. Eu am zis că nu e vina mea, ea a zis că trebuia să fi cumpărat cartea. Şi ne-am certat în continuare. După ce am reuşit să scap de ea, am închis telefonul, l-am trântit pe masă şi mi-am aprins o ţigară. Aici vroiam să ajung.
Deşi nu sunt dependentă de fumat, da, fumez la nervi. Mă calmează oarecum, deşi aş fi avut nevoie de încă o ţigară la cât de întoarsă pe dos eram. Dacă am ajuns să fumez din cauză că mă cert cu mama, şi atenţie! cu mama!, unde ajungem? Care e ideea? Lumea mă întreba de ce fumam la treişpe ani. Le-am zis că fumez pentru că pot. Dar acum, deşi urăsc întrebarea asta şi niciodată nu am fabricat un răspuns cât de cât mai logic şi mai normal pentru ea, uite de ce fumez. Din cauza nervilor cauzaţi de părinţi. Şi vreau să ştiu cui i se pare normal. Mie nu mi se pare. Mi se pare că ar trebui să fumez din n alte motive, nu din cauza certurilor stupide cu mama!
În orice caz, a fost o zi de doi lei minus câteva chestii mici care au mers cât de cât mai ok. Iar ăştia se ştiu ei ăia care au contribuit la un pic mai bunul mers al zilei mele tâmpite. Le mulţumesc celor care mi-au făcut zâmbetul să încerce a se contura încet. Vă iubesc!