Cunoştinţe

A fost o zi lungă. Vin acasă şi mă gândesc. Azi am văzut un om pe care nu plănuiam să-l mai văd vreodată. Am fost pusă la cinci centimentri distanţă de omul care m-a făcut bucăţi pe dinăuntru de parcă era perfect normal şi acceptabil.
Mă duc frumos la ora mea şi îl văd cum urcă scările şi îmi trece prin faţă fără să mă vadă. Îngerul! Ce caută aici?! Repede, distrageţi-mi atenţia! Şi aşa am fost toată ziua, dar nu asta mi-a fost problema. Problema a fost faptul că ştiam! Ştiam, în capul meu, că va sta cu noi la repetiţie. Era clar! Băieţii din trupă sunt cei mai buni prieteni ai lui. Şi a naibii să fiu că am avut dreptate!
Mă întorc acasă şi mi-e frig. E noapte deja, cinci jumate. Îmi stă capul numai la săptămâna asta şi la cum totul a mers din rău în mai rău. M-am certat mai cu toată lumea. Mi-am sunat un vechi prieten să mă descarc. A început să mă certe. Ştiam că o va face. Aveam nevoie de asta. Şi pe urmă a început să-mi bată tot felul de apropouri. Nu mă deranjază, dar nu e ce căutam.
Sunt întoarsă pe dos din toate punctele de vedere. Nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt împrăştiată şi nu mai am nicio legătură cu universul ăsta. Un lucru este sigur: dacă el rămâne, eu plec! Copilul din mine l-ar vrea înapoi. După atâta timp, încă înţeleg ce mi-a plăcut la el, dar eu ce de-acum realizează că el nu vrea să facă situaţia mai bună. Şi atunci, eu de ce aş vrea? Nu, mulţumesc! M-am săturat de eforturi inutile depuse pentru oameni proşti care nu apreciază şi nici nu au nevoie de eforturile mele. De ce să mă obosesc, pentru cine? Pentru cineva care m-a călcat în picioare cu prima ocazie? Nu cred că mă interesează aşa ceva.
Eu zic că mi-e bine. Viaţa îmi râde în nas şi spune "dă-mi o secundă" în gând.

Lecţie de viaţă

Azi a fost o zi ciudată. A fost o zi în care am vrut să fac multe şi n-am făcut nici măcar jumătate. A fost o zi ca aia, ca aia în care trebuia să fac ceva ce n-am mai făcut, aşa că m-am făcut frumoasă şi m-am simţit bine în pielea mea în casa asta goală. Şi el n-a mai fost aici.
La dracu cu el! Nu îmi mai trebuie. M-am săturat de minciuni, de lucruri spuse ca să fie, de sentimente de carton, de nepăsare, de "cât de departe mergi pentru mine?". Ei, uite că nu atât de departe cum ai fi crezut. Ţi-aş fi dat tot. Te-aş fi iubit cum l-am iubit pe cel pe care l-am înlocuit cu tine. Abia acum realizez ce greşeală am făcut! Bine, nu zic că ar mai fi mers între mine şi el şi azi dacă nu apăreai tu. Nu, relaţia se terminase în decembrie. Pe urmă, am continuat în jocul nostru al plăcerilor interzise, al slabilor, care renunţă primii şi al orgolioşilor, care rămân nemişcaţi când, de fapt, sunt făcuţi bucăţi pe dinăuntru.
El e de fapt fostul, nu tu. Tu eşti îngerul şi asta ai să rămâi până când se va naşte o fiinţă mai uşuratică în ochii voştri decât am fost eu, aia care chiar îţi va juca jocul cinstit când ştie perfect că dacă face asta, pierde. Îmi pare rău, dar eu n-am fost dispusă pentru aşa ceva.
Am ales prost. I-am crezut pe toţi altfel şi m-am înşelat, ca de obicei. Asta e. Merg mai departe cu capul sus. Păşesc apăsat pe drumul meu chiar dacă ştiu că am să ard în iad pentru că am vrut ca tot să fie bine.

Vară oficială

Să recapitulăm.
Concertul a fost genial! Am avut din nou o sală plină care a dat tot ce-a avut mai bun pe piesele mele originale, am avut o seară minunată în care am văzut mulţi oameni talentaţi, am plâns pentru că am văzut-o pe profa de muzică plecând şi chestia asta nu o să-mi treacă mult timp de-acum înainte. Jur că la anu' merg s-o vizitez la şcoala la care pleacă!
Îngerul n-a venit. Nu-mi pasă. Supărată nu sunt, fericită nu sunt. Sunt pasivă pur şi simplu. Nu ştiu dacă e laşitate, sau lipsă de respect, sau o de-aia gen "hai să vedem cât de departe merge" şi sincer nu îmi pasă. A crezut că poate face din mine ce vrea. A fost invers. De-abia acum îşi dă seama. Dacă are nevoie de mine, să mă sune. Eu promit că nu îl mai caut.
Azi? Azi mi-am terminat lucrarea la istorie. Am scris nouă pagini! Diriga ne-a dat să mâncăm chipsuri şi jeleuri, am plecat acasă la 12. Bineînţeles că imediat ce am intrat pe uşă am început să mă gândesc cu ce mă îmbrac, m-am schimbat de trei ori cel puţin, iar ce mi-am luat pe mine de fapt nu are nicio legatură cu ce credeam că am să port. Am luat-o frumos pe mama de la muncă, am mers frumos la cumpărături, m-am ales cu un lănţişor destul de simpatic (am boală nouă: vreau să-mi iau alt ceas). Mama a plecat acasă, eu am mers să-mi cumpăr corzi pentru chitară, am venit acasă, mi-am schimbat corzile, m-am apucat de un cover şi totul este perfect.
Azi am vrut să mă simt bine în pielea mea şi mi-a ieşit. Mi s-a zis că arăt de douăzeci de ani şi am fost întrebată la ce facultate sunt. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să plâng. Mi-am petrecut jumătate de zi gândindu-mă la un binemeritat frappuccino la care am ajuns până la urmă. Ce bine e când toate curg unele din altele!
A venit vacanţa şi vremea frumoasă. Mi-am oprit alarma. Mă simt liberă. Şi sunt! De luni intru în ieşiri.

Încotro alerg?

Ştiu, poate e vina mea. Poate am rănit oameni prin tot ce fac şi am făcut, dar pe asta n-o meritam, sincer. M-a lovit nu ca o palmă, ci ca un adevăr rece. M-au ajuns consecinţele. Am visat ploaie. Mi-a venit vremea să plâng. Credeam că am greşit cu toate. Acum văd câtă dreptate am avut. Îmi doream să nu fie aşa.
Nu ştiu ce se întâmplă. Una văd şi alta aud. Oameni diferiţi îmi spun lucruri diferite. Cine mă minte? Cum şi când am să pot să fac şi eu ceva să-mi fie bine pe termen lung? Când?! Am obosit să tot alerg după nimic şi să ajung nicăieri. Nu mai vreau. Nu mai pot. Şi totuşi nu vreau să accept sfârşitul ăsta.
O să cad de sus. Şi o să mă doară.

Vineri 13

Ha!
Vineri 13, ghinion, trei ceasuri rele, bla bla bla... Să muriţi voi! Am avut o zi extraordinară!
M-am dus la ce ore am vrut, am terminat materia la info, ultimele două ore jumate pe care le-am stat în şcoală s-au rezumat la o singură sală care mi-a asigurat una bucată microfon, chitară electrică, chitară acustică, una bucată amplificator pe care să mă aşez, o prietenă foarte bună cu care lucrez la piesa pentru concert şi curent electric. E vineri!
Săptămâna s-a terminat, mâine am ultima lecţie de chitară pe anul ăsta, mâine seară am programată o petrecere şi jur că de data asta nu îmi mai las şansa să treacă pe lângă mine!
Azi a fost genial, mâine va fi şi mai bine. O simt. Luni îmi termin proiectul la muzică, marţi am repetiţie pentru concert, miercuri am două ore libere, joi - concertul şi totul sau nimic, vineri e ultima zi de şcoală. Dup-aia intru în ieşiri.

*când viaţa îţi dă lămâi, cere-i şi Martini!

Din ploaie ne-am născut

Ploua când am ieşit prima oară. Ploua în noaptea aia în care te-ai gândit să nu mă laşi să dorm ca să vorbim jumătatea aia de oră. Ploua azi când am plecat acasă şi ploaia m-a făcut să mă gândesc la toate astea. Poate de-aia am visat ploaie, mai ştii? O fi un semn bun. Şi de obicei, cred în cheia viselor şi în ce spune că visele înseamnă, dar de data asta cred că am înţeles cum trebuie. 
Mâine am interviu. Nu ştiu ce am să le răspund la întrebări, dar am câştigat deja. Am încrede în mine, deşi nu înţeleg de ce. Aştept petrecerea şi concertul. Nu îmi mai e frică de nimic. Totul o să fie bine! M-am făcut optimistă.

Nopţi prea lungi

E noapte. Plouă îngrozitor. Aud numai apă curgând şi stropi bătându-mi anxioşi în geam. E târziu şi sunt obosită. Sunt gata să pun telefonul jos şi să mă culc, să mă întorc pe partea cealaltă şi să îmi las ochii obosiţi să îşi aibă orele de linişte pe care mi le cer de când m-am trezit dimineaţă. 

Las telefonul pe noptieră şi încerc să îmi găsesc o poziţie comfortabilă. Telefonul vibrează. Mă răsucesc să îl iau, îl deblochez, şi îngheţ pentru o secundă în poziţia în care eram. Îngerul! E trecut de miezul nopţii, iar el îmi scrie. Oboseala se duce naibii. Mă simt ca după zece ore de somn şi două cafele. Îi răspund. Începem să vorbim. Îşi cere scuze că n-a venit cu mine la festival, mă întreabă cum a fost şi cu cine am mers până la urmă. Îi explic. Ne ciondănim aiurea ca doi copii care se bat pe o jucărie stricată. La un moment dat, ne oprim şi râdem.

Afară plouă. Camera mi se umple de o lumină albă. Îmi ia ceva să îmi dau seama că fulgerase. Nu mai stă mult şi tună. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă sperii de aşa ceva, dar acum s-a întâmplat. De ce? Nu ştiu. O fi oboseala? O fi el? Mă simt aşa mică şi vulnerabilă în jurul lui, dar nu mi-e frică de nimic. Ştiu că orice-ar fi, nu va lăsa nimic să-mi facă rău, dar el e departe acum şi eu nu aş cere nimic mai mult decât o îmbrăţişare strânsă şi un "sunt aici" şoptit peste zgomotul ploii de-afară. 

Ce păcat! mă gândesc. Ce păcat că el nu ştie toate chestiile astea şi cât înseamnă pentru mine! Şi vreau să-i spun, dar în timp ce eu mă pregătesc să-i scriu, el îmi spune că se bucură că am avut o zi mişto, mă roagă să am grijă de mine şi îmi urează noapte bună. Nu îl rog să stea. Îl las să plece gândindu-mă la faptul că într-o zi, o să fie bine şi pentru mine. 

Azi? Azi m-am trezit şi încă ploua. Ploaia m-a dus cu gândul la el şi la noaptea trecută. Mă gândesc că poate mi-am interpretat eu greşit visele sau poate nu am aşteptat suficient de mult. Nu ştiu. Un singur lucru e sigur: de mult nu am mai iubit aşa.