Concentrat

Dimineață. Alarma mă trezește. Mă spăl pe dinți și trebuie să mă întorc în dormitor unde îmbrățișez încercând să strâng de gât întrebarea „ce îmi iau pe mine azi?!”. Mă asigur că am tot ce îmi trebuie în geantă, îmi iau de mâncare și plec.
Afară, mă izbește ploaia sau vântul, de cele mai multe ori. În funcție de ora la care plec, trebuie ori să mă obișnuiesc cu străzile goale și cu ocazionalul funcționar care trece pe lângă mine ca un glonț, disperat să ajungă la birou, ori sunt forțată să fac slalom printre copiii de la școala primară și părinții lor, care se uită la mine ca la un specimen care ar trebui murat într-un borcan.
Mă urc în autobuz și, cumva, se găsește o problemă. Înjur transportul în comun. Mă dau jos și schimb autobuzul. Celălalt mă duce la colegiu unde se petrec acțiunile cele mai interesante.
Atunci când nu aștept să intru la cursui, când nu vorbesc cu lume, când nu mă plâng de frig sau de cald, când nu urc un milion de scări, când nu sunt aplatizată în încercarea de a traversa un coridor, când nu mănânc, când nu sunt afară și când nu am un grup de fete vorbind tare despre vreo tâmpenie în urechea mea, da, doar în afara cazurilor ăstora, sunt la cursuri sau singură. În materie de cursuri, fac psihologie, istorie, franceză și literatură. Literatura e cea mai genială! Dacă sunt singură, ori citesc lectura obligatorie pe care trebuie să o studiem, ori mă orientez. Azi, spre exemplu, am realizat că o anumită podea scârțâie. Prin urmare, e parchet sub mocheta care îl acoperă.
În funcție de zile și, implicit, de ora la care ies, drumul spre casă este foarte... Diferit. 60% din cazuri, durează enorm și autobuzul e plin de colegi de-ai mei. 10%, nu mă plâng excesiv de durată, dar e plin de copii de liceu în uniforme, pe care deja nu îi mai suport! Restul de 10% este foarte rapid, iar autobuzul e, dacă nu gol, măcar nu e plin de oameni cu care nu mă bucur să împart același mijloc de transport în comun.
Acasă mănânc. Și vorbesc cu mama, iar mama vorbește la telefon. Și apoi adorm. Adorm făcând orice. Săptămâna asta cred că am adormit oricum, mai puțin în picioare, sincer. Voi da vina pe faptul că seara plouă mai mereu, ca acum.
Am început colegiul de o săptămână.

Artistă

Mă hotărâsem asupra unor haine. Apoi, nu am fost în stare să-mi găsesc maieul și toată ținuta a picat. Am sfârșit într-o fustă scurtă, neagră și mulată peste niște dresuri negre, cu un maieu roșu și o cămașă neagră pe deasupra, părul prins, cercei cu ași de cupă și o bandană roșie. Fondul de ten, rimelul și rujul roșu s-au bucurat nespus să fie scoase de la naftalină. Nu m-am machiat de o grămadă de timp. M-am încălțat în teneși, cum am vrut, iar imensul Converse Player m-a ajutat să car după mine o geacă, umbrela, caietul, cartea, foile pe care aveam poeziile scrise, portofelul, un pix, abonamentul, o oglindă, ochelari de soare și rujul, el fiind singura piesă din machiajul impecabil cu care plecam de-acasă care putea să se deterioreze în cele patru ore jumate pe care aveam să le petrec la repetiții și mâncând pizza care ni se promisese.
Odată ajunsă, am fost bombardată de tot felul de oameni care vroiau să mă salute, să știe ce fac, cum mă simt, dacă am tot ce am nevoie și care, mai apoi, mi-au pus corzile vocale la lucru în cele douăzeci de minute (care mie mi s-au părut vreo două ore) de vocalize. După ce am fost cu toții de acord că eu sunt ok, pregătirea s-a extins asupra celeilalte tipe care avea să cânte cu mine, timp în care eu am dat gata vreo două sticluțe de apă. Repetiția a fost un succes. Ne-am chinuit cu toții să ne ajutăm unii pe alții, mai ales eu, fiind singura care nu avea emoții.
După probele de microfon, în timpul cărora s-a strâns un public generos, am început și noi. A fost genial. Muzică, poezie, dans, muzică, poezie, mai multă muzică, dans... Și le-a plăcut la nebunie! Ei ne-au aplaudat și noi le-am mulțumit că au fost un public excelent și că au venit să ne vadă.
Pe drumul spre casă am vorbit cu mama și i-am explicat că mă îmbrăcasem așa din cauză că asta era imaginea pe care mi-o făcusem într-una dintre poeziile pe care le scrisesem și citisem aseară. Am văzut-o pe una la un moment dat uitându-se la teneșii mei și zicându-i alteia ceva. Cred că se prinsese că poezia era despre mine. Mi-a părut bine. Apoi, am început să vorbim despre cât de ciudat arătam la ora unșpe noaptea într-un autobuz. I-am povestit că a fi artist scuză orice. Nu conta că eram ciudat îmbrăcată. Sunt artistă și am voie. Nu sufăr de chestia asta, dar așa e. Dacă nu ești artist, ești doar ciudat, nu?
Am ajuns acasă, am mâncat și am rugat pe toată lumea să nu mă trezească toată ziua, înainte de a mă cufunda în așternuturi și perne.
Azi stau și citesc. Încă mai sunt obosită după săptămâna asta de muncă intensivă pentru spectacolul de aseară, dar nu regret nimic.
Am terminat The Silver Linings Playbook. Merită citită!

Plec

Mi-am făcut toate bagajele și arăt prezentabil pentru o țară străină. Mâine o să plec de-acasă pe jumătate adormită și am să-mi mai revin de-abia la aeroport. Am să dau check-in pe facebook de-acolo pentru că eu nu pot pleca fără să anunț vreo 600 de oameni de chestia asta. Am să dorm în avion ascultând muzică și mama o să-mi facă poze despre care n-am să știu. Am să mă trezesc și am să mănânc sendvișuri cu salam, cașcaval și margarină. Ai mei or să-și fumeze țigările electronice în toaletă.
O să stau departe de tot ce știu pentru un timp. Plec în Madeira. O să ies puțin din frigiderul în care trăiesc și or să mă lase portughezii să stau în bucătărie, dacă nu mă bagă în cuptor deja. Sper să am wireless la hotel. Vin peste o săptămână. Am să mă întorc la cotidian și la el. Îmi iubesc viața!
Mâine plec.

Ieri

Fiecare postare începe cu o poză. Apoi vine textul și titlul la sfârșit.
Am să vă povestesc despre ziua de ieri, dar am să încep prin a vă mulțumi. Mai știți când am spus, acum vreo trei ani, că am blog pentru că mă ajută, că mi-au zis alții că ar trebui să-mi fac pentru că aș avea multe lucruri de spus? Și pe urmă ați venit voi, ăștia care mă citiți, dacă mă mai citiți, chiar dacă nu lăsați comment-uri. Vreau să vă mulțumesc tuturor, tuturor oamenilor care m-au susținut din prima clipă și celor care au apărut pe parcurs. Așa, acum pot să încep fericită.
Ieri. Ieri v-am spus că nu cred că am să îmi găsesc un ritm, dar am să vă spun totuși că vreau să fac asta și poate așa am să fiu mai motivată. M-am simțit mult mai bine după ce am spus lumii că vreau să fac ceva bun cu viața mea. Pe urmă, am început să caut tutoriale de făcut unghiile altfel decât o singură culoare și mi-a ieșit superb. (Unghiile mele sunt aici, pentru amatoare.) Și bine, în continuare a urmat o grămadă de timp petrecut jucând conQUIZtador, vorbind cu lume și alte de-astea. Am intrat pe YouTube și am găsit niște tipi care fac niște cover-uri geniale (vedeți Sam Tsui!), mi-am pus vreo două piese pe repeat și alte de-astea, dar ziua de ieri a ajuns la punctul culminant de-abia seara. Am vorbit cu Mihai. Pe urmă, s-a luat prietena lui de mine mai mult sau mai puțin. Nu mi-a păsat.
Și tot stând pe măreața invenție a lui Zuckerberg (a.k.a. facebook), dau de o poză cu fostul și cu actuala lui. M-a bufnit râsul. Din momentul respectiv, am intrat în starea mea idioată în care fac mișto de tot ce respiră pe pământ și nu s-a mai putut înțelege nimeni cu mine. S-a întors prietena lu' Mihai să îmi explice de ce tot ea e mai cu moț, eu am făcut caterincă de fiecare cuvânt pe care l-a zis și tot așa nu am ajuns la nicio înțelegere până când s-a făcut doișpe noaptea și bunul simț s-a întors în corpul meu. Am realizat cât de mult îmi seamănă tipa și de-acolo am început o conversație civilizată în care amândouă ne-am cerut scuze și am înțeles amândouă de fapt ce vroia cealaltă să zică.
Azi? Azi pierd timpul din nou. Am de făcut curat și de călcat rufe. Eu stau și scriu pe blog. Cred că am făcut peste două sute de greșeli până să scriu postul ăsta, dar nu contează. Mă simt mai bine, mă simt mai eu. Nu știu cum să vă explic. Cred că mi-am reintrat în ritm.

Vechi şi nou

Acum am să fac ce vroiam să fac aseară şi n-am mai putut.
2012 a fost un an genial! A fost anul în care am luat câte puţin din fiecare şi le-am reţinut gusturile. Am râs, am plâns, am cunoscut oameni noi şi au fost alţii care au plecat de lângă mine. Nu a fost totul perfect, dar tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat cu un motiv şi sunt perfect conştientă de asta. Am pierdut şi am câştigat, am căzut şi m-am ridicat.
Sunt chestii pe care, dacă aş putea să mă întorc în timp, le-aş face altfel, dar per total, nu regret nimic. A fost un an reuşit şi un an care m-a învăţat multe.
Aseară a fost mai mişto decât mă aşteptam eu să fie, nu neg. Nu am multe de spus. Am venit acasă la opt dimineaţa, m-am schimbat şi am dormit până la două. Când m-am trezit, muream de foame şi îmi era rău. Nu am să înţeleg niciodată de ce, când beau până cad, nu am nici pe dracu şi când beau subţire, mă trezesc cu răuri.
Nu ştiu la ce mă gândeam când am intrat în 2013. Tot ce ştiu e că se pare că nu prea am să dorm nopţile acasă, nu prea o să am baterie la telefon, am să beau mult şi prost şi o să îmi bag picioarele în tot dimineaţa, când mă va lovi mahmureala cu uşa în cap. Sună bine.
M-am trezit azi şi mă gândeam la el. Am să mă îmbăt şi am să mă gândesc la toţi foştii prieteni şi fostele iubiri. După ce îmi revin, o să râd de mine. Sună bine.
Vreau ca anul ăsta să mă concentrez pe ce vreau eu mai mult decât pe ce vor alţii. Şi exact asta am să fac. M-am întors cu forţe noi. Dă tot ce ai mai bun din tine, 2013. O să ai nevoie de multă energie dacă încerci să mă dobori!

Şterge!

E sâmbătă. Eu stau singură în casă, la masa din bucătărie şi scriu asta. Nu vreau să scriu despre nimic. Vreau să vă explic cum mă simt şi ce mă înconjoară.
E o zi gri şi plouă. Vântul şuieră pe-afară ca un animal legat care vrea să fie liber. În casa asta nu e nicio lumină aprinsă. Ascult nişte piese pe care nu le-am mai ascultat niciodată. Îţi mulţumesc, YouTube. Jumătate din ele parcă vorbesc despre noi. Niciodată nu am să mă opresc din a vorbi la plural când vine vorba de el.
Am adormit cu gândul la el şi m-am trezit la fel. E ciudat. Mereu am fost genul de om care s-a culcat ca să uite, să se trezească mai bine, mai fără probleme, mai altfel decât s-a culcat. Nu. Cu el nu merge. E în capul meu non-stop. Şi de ce? Am fost în stare să trec peste atât de multe şi nu pot trece peste el. Mă dezamăgesc eu pe mine.
Ştiu ce fel de om sunt. Sunt genul de om puternic care ştie că nu are nevoie de nimeni ca să facă ce vrea. Sunt genul meu de tipă, tipa care nu stă să se gândească prea mult şi se adaptează la situaţie imediat, când vede că nu are ce face. Şi acum de ce dracului nu pot?!
Ba pot! Pot şi am s-o fac. Nu există satisfacţie mai mare decât a face ce lumea spune că nu eşti în stare să faci.

Iarna în oraşul mare

A venit şi decembrie cu frigul lui sec şi rigid. Am ieşit azi-dimineaţă din casă şi m-a izbit un vânt puternic şi aspru ca şi cum ar fi vrut să mă trimită înapoi în casă, să îmi zică că e prea devreme să ies, că n-am ce să caut afară.
Când am ajuns în staţie, deja ningea. Fulgii mari au acoperit asfaltul gri în nici zece minute. Era ca în poveşti minus faptul că urăsc zăpada cu o pasiune greu de imaginat. Cu toate astea, era frumos. M-a captivat peisajul. Semafoare, faruri şi felinare, un răsărit timid şi fulgii de zăpadă, toate combinate cu stresul meu de prins autobuzul la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie. E de nedescris! Ce aş putea cere mai mult de la viaţă?
Mi-am petrecut ziua gândindu-mă la noi şi la cum asta e prima zăpadă pe care am prins-o împreună. E magic!
Ştiţi, niciodată nu mi-a plăcut iarna. M-am schimbat enorm. Nu mi-am dat seama de asta până azi. Sunt total altfel. Văd frumosul în toate lucrurile pe care le-am ignorat cu atâta uşurinţă până acum, văd tot ce până acum, nu vedeam. Trăiesc mai intens, iubesc mai intens şi visez mai intens. Îmi place de noua eu. Era şi cazul să-mi revin!
Tot ce vreau e să ningă şi mâine.

Noapte

E noapte. Eu sunt singură acasă. Nici frigul nu-l mai simt. Sunt beată de parfum. Parcă noaptea trecută nu e aşa de departe.
Azi-dimineaţă, la şapte, mergeam la şcoală. Am văzut luna plină şi stelele la care ne uitam amândoi cu o seară înainte. Au ieşit pentru tine, mi-ai spus. Şi mă uit la lună şi mă gândesc la cât de frumoasă e, dar pe urmă îmi amintesc de fata asta pe care o ţin în braţe şi e mai frumoasă ca ea. Mersi, de mult nu mi-a mai spus cineva cât de frumoasă sunt. Mi-am promis că nu mai aştept asta de la nimeni, că am să mi-o spun singură, că am să îmi amintesc singură că merit şi că sunt mai mult decât lumea vede în mine, dar când o spui tu e altfel.
Te-ai schimbat enorm. Îmi place schimbarea. M-au avertizat prietenii tăi să nu mă joc cu sentimentele tale. Ştiu toţi ce fel de fată sunt. Atâta doar că şi eu m-am schimbat. Nu mai sunt de mult ce eram, iar acum am un motiv în plus să las trecutul în urmă şi să încep altfel.
Sunt o nouă eu. O eu care ştie să iubească, să aprecieze şi să fie fericită. Am spus-o şi am să o mai spun: fericirea este cel mai important lucru.
Te iubesc şi e tot ce contează.

Cunoştinţe

A fost o zi lungă. Vin acasă şi mă gândesc. Azi am văzut un om pe care nu plănuiam să-l mai văd vreodată. Am fost pusă la cinci centimentri distanţă de omul care m-a făcut bucăţi pe dinăuntru de parcă era perfect normal şi acceptabil.
Mă duc frumos la ora mea şi îl văd cum urcă scările şi îmi trece prin faţă fără să mă vadă. Îngerul! Ce caută aici?! Repede, distrageţi-mi atenţia! Şi aşa am fost toată ziua, dar nu asta mi-a fost problema. Problema a fost faptul că ştiam! Ştiam, în capul meu, că va sta cu noi la repetiţie. Era clar! Băieţii din trupă sunt cei mai buni prieteni ai lui. Şi a naibii să fiu că am avut dreptate!
Mă întorc acasă şi mi-e frig. E noapte deja, cinci jumate. Îmi stă capul numai la săptămâna asta şi la cum totul a mers din rău în mai rău. M-am certat mai cu toată lumea. Mi-am sunat un vechi prieten să mă descarc. A început să mă certe. Ştiam că o va face. Aveam nevoie de asta. Şi pe urmă a început să-mi bată tot felul de apropouri. Nu mă deranjază, dar nu e ce căutam.
Sunt întoarsă pe dos din toate punctele de vedere. Nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt împrăştiată şi nu mai am nicio legătură cu universul ăsta. Un lucru este sigur: dacă el rămâne, eu plec! Copilul din mine l-ar vrea înapoi. După atâta timp, încă înţeleg ce mi-a plăcut la el, dar eu ce de-acum realizează că el nu vrea să facă situaţia mai bună. Şi atunci, eu de ce aş vrea? Nu, mulţumesc! M-am săturat de eforturi inutile depuse pentru oameni proşti care nu apreciază şi nici nu au nevoie de eforturile mele. De ce să mă obosesc, pentru cine? Pentru cineva care m-a călcat în picioare cu prima ocazie? Nu cred că mă interesează aşa ceva.
Eu zic că mi-e bine. Viaţa îmi râde în nas şi spune "dă-mi o secundă" în gând.

Copile

E dimineaţă şi eu sunt singură acasă. Stau în bucătărie, în pijama, botoşei şi halat. Da, îmi ador dimineţile.
Din nu ştiu ce motiv, îmi amintesc de seara trecută. Vorbeam cu un amic. Şi am vorbit mult. Mi-a povestit despre prietena lui (care e mai mică decât el cu patru ani, ca fapt divers) şi despre problemele din relaţia lor pe care nu am să le exemplific strict pentru că nu este treaba mea să vorbesc despre aşa ceva. Acum, stând şi gândindu-mă la tot ce mi-a zis el despre ea, ajung să mă înţeleg şi eu pe mine.
Când eram de vârsta ei, (sau bine, mai mică ca ea, că la vârsta ei, deja eram într-o relaţie stabilă) şi eu eram la fel. Şi pentru mine, actualul era mai bun ca fostul, mi se părea cel mai bun de până atunci şi îl iubeam ca o proastă, fără să înţeleg ce e iubirea de fapt.
Acum, înţeleg de ce nu mi-a mers nici mie nimic până când nu am învăţat să fiu altfel. Am învăţat că nimic nu e un capăt de ţară şi nimic nu e un motiv de despărţire, dacă discuţi deschis despre problemă. Mereu am tins, în anii mei de copilă proastă şi cu orizonturi înguste, să mă despart din plictiseală sau din orice altă tâmpenie. Când am avut nevoie de spaţiu, am plecat, n-am stat să mă complic în discuţii inutile. N-am încercat să schimb pe nimeni. De-aia aveam pe altcineva la fiecare sfârşit de săptămână.
Acum, toate iubesc după două săptămâni de relaţie. Ce ştiţi voi despre iubire, copilelor?!

7:30

Şapte jumate dimineaţa şi totul este gri,
Mă uit în jur la oameni şi aştept să vii.
Aştept să vii ca o lumină şi să mă trezeşti,
Să-mi spui că nu asta e viaţa pe care ţi-o doreşti.

Şapte jumate dimineaţa şi afară-i frig,
Aud o voce joasă şi-n linişte te strig.
Te strig şi vreau să-mi spui atunci când vii
Că e un loc mai bun unde-aş putea fi.

Şapte jumate dimineaţa şi plouă-ngrozitor,
Oraşul ţipă mut de spaimă şi de dor.
De dor mă chemi acasă, mă chemi sub cer senin
Să vin în locu-n care am uitat să vin.

Într-o zi gri, devreme, merg singură pe jos
Frigul intră-n mine prin piele şi prin os,
Dar aşa-i mereu. Asta este viaţa
Ceasul meu şopteşte: şapte jumate dimineaţa.

Prematur

Dimineaţa devreme. M-am trezit prea devreme şi nu mai pot să dorm. Mi-e frică să cobor din pat. E prea frig în casă. Afară e frig şi plouă. Eu mă gândesc la noi, mă gândesc la tine şi la cum n-am fost împreună în niciun septembrie.
Am un virus în sânge. Se ţine de mine de două săptămâni şi nu mai scap de el. Am răcit ca dracu şi e oribil.
Parcă totul e pe dos. Nimic nu mai e bine. Îmi e dor de tine. Afară plouă şi e frig.

O zi normală

O zi normală este cea în care mă trezesc singură într-o casă mare, într-un pat gol din care cum mă dau jos, mă ia cu frig, într-o cameră mare şi dezordonată. O zi normală este cea în care stau în pijama până la ora trei. O zi normală este cea în care chitara îmi este cel mai apropiat prieten şi fac muzică. Fac muzică ca să îmi mai las problemele de-o parte, ca să le mai spun cuiva, ca măcar să nu le mai ţin închise în mine, în spaţiul mic şi strâmt dinăuntrul meu. O zi normală este cea în care stau în bucătărie pe scaun într-o parte, sprijinită de perete şi nu îmi pasă că tricoul de pe mine e rupt, chiar dacă ştiu. O zi normală este cea în care îmi ocup timpul cu orice, cu absolut orice, doar de dragul de-a face ceva, deşi nu mi-ar strica să dorm mai mult. Mereu mă trezesc obosită şi ştiu că dorm prea puţin. Mi-e groază să ştiu că o să înceapă şcoala, iar eu n-o să mă pot culca mai devreme de ora unu.
O zi normală... O zi normală este cea în care tot ce fac îmi aminteşte de tine, mă obligă să mă gândesc la toate nimicurile pe care le făceam împreună, mă obligă să mă gândesc la cât de dor îmi e de tine şi de noi. O zi normală începe cu tine, chiar dacă nu eşti aici, eşti primul lucru la care mă gândesc când mă trezesc. Păcat că nu îţi mai pot trimite mesaje dimineaţa, cum făceam în ţară. Ştiu, ţi-am promis că, într-o zi, nimic din asta n-o să mai existe. Ştii că mă ţin de promisiuni.
O zi normală începe cu tine. Tot cu tine se sfârşeşte.

Nopţi prea lungi

E noapte. Plouă îngrozitor. Aud numai apă curgând şi stropi bătându-mi anxioşi în geam. E târziu şi sunt obosită. Sunt gata să pun telefonul jos şi să mă culc, să mă întorc pe partea cealaltă şi să îmi las ochii obosiţi să îşi aibă orele de linişte pe care mi le cer de când m-am trezit dimineaţă. 

Las telefonul pe noptieră şi încerc să îmi găsesc o poziţie comfortabilă. Telefonul vibrează. Mă răsucesc să îl iau, îl deblochez, şi îngheţ pentru o secundă în poziţia în care eram. Îngerul! E trecut de miezul nopţii, iar el îmi scrie. Oboseala se duce naibii. Mă simt ca după zece ore de somn şi două cafele. Îi răspund. Începem să vorbim. Îşi cere scuze că n-a venit cu mine la festival, mă întreabă cum a fost şi cu cine am mers până la urmă. Îi explic. Ne ciondănim aiurea ca doi copii care se bat pe o jucărie stricată. La un moment dat, ne oprim şi râdem.

Afară plouă. Camera mi se umple de o lumină albă. Îmi ia ceva să îmi dau seama că fulgerase. Nu mai stă mult şi tună. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă sperii de aşa ceva, dar acum s-a întâmplat. De ce? Nu ştiu. O fi oboseala? O fi el? Mă simt aşa mică şi vulnerabilă în jurul lui, dar nu mi-e frică de nimic. Ştiu că orice-ar fi, nu va lăsa nimic să-mi facă rău, dar el e departe acum şi eu nu aş cere nimic mai mult decât o îmbrăţişare strânsă şi un "sunt aici" şoptit peste zgomotul ploii de-afară. 

Ce păcat! mă gândesc. Ce păcat că el nu ştie toate chestiile astea şi cât înseamnă pentru mine! Şi vreau să-i spun, dar în timp ce eu mă pregătesc să-i scriu, el îmi spune că se bucură că am avut o zi mişto, mă roagă să am grijă de mine şi îmi urează noapte bună. Nu îl rog să stea. Îl las să plece gândindu-mă la faptul că într-o zi, o să fie bine şi pentru mine. 

Azi? Azi m-am trezit şi încă ploua. Ploaia m-a dus cu gândul la el şi la noaptea trecută. Mă gândesc că poate mi-am interpretat eu greşit visele sau poate nu am aşteptat suficient de mult. Nu ştiu. Un singur lucru e sigur: de mult nu am mai iubit aşa.

Ea de ieri şi eu de azi

Blugi negri, bocanci grei, primul tricou care i-a picat în mână, şapca de la Smell, hanoracul ăla vechi pe care îl iubeşte atât de mult, nelipsita eşarfă neagră cu craniile alea mari şi o haină neagră lungă. Şi-a pus gluga peste şapcă pentru prima oară în viaţă. Rujul roşu aprins i se ştersese uşor pe la colţurile gurii. Genele încărcate de rimel nu îi ajutau ochii obosiţi să stea deschişi cum trebuie. Şi-a luat chitara în spate, geanta pe umărul drept, şi-a pus ochelarii de soare la ochi şi a plecat de-acasă. Păşeşte apăsat şi se uită doar înainte. Nu aude decât muzica din căşti. S-a izolat de tot de lumea din jur. Nu îşi mai simte nicio bucăţică din corp. Totul o doare.
Eu de ieri a început prost şi a terminat bine. Pe urmă, a dat noaptea pe repede înainte şi am început să am tot felul de vise ciudate şi totul a luat-o în jos. Am visat ploaie. Am visat un om care fugea de mine. Am visat o şcoală dărăpănată şi eu eram în ea. Am visat oameni care îmi purtau hainele. Am visat culori şi petreceri şi cluburi, am visat o noapte oribilă. Am visat o lampă cu gaz. Am visat numai lucruri vechi şi numai lucruri nasoale.
Ai mei se ceartă. Am visat ploaie. Am să plâng. Asta înseamnă ploaia în vise. Hai să ne distrăm. Viaţa mea iar crede că îmi e prea bine ca să merg mai departe.
Aş vrea să plec, dar îmi stă părul aiurea şi vreau să îl spăl diseară, nu acum. Aş vrea să plec, dar afară plouă şi nu am chef să îmi iau umbrela la mine. Aş vrea să plec, dar nu am chef de Luca azi. Aş vrea să plec, dar nimic nu merge cum ar trebui să meargă. Azi stau şi ascult muzică. Ar trebui să fac nişte teme pe care mi le fac printre picături. Ar trebui să plec, să îmi găsesc un refugiu, să nu mă mai gândesc. Ar trebui să vorbesc cu cineva şi ştiu şi cu cine, dar nu vreau să o fac azi. E prea devreme. Îl las să-şi mai revină. Dedic ziua artei. Fac muzică. Lucrez pentru concert. Mai sunt trei săptămâni.
Aş vrea să fac multe, dar nimic nu merge bine. Am visat ploaie. Mi-e frică de ce va urma.

Sâmbătă

După o săptămână obositoare şi ciudată, o altă dimineaţă ploioasă nu mă lasă să ies. Muzică bună, ţigări puţine, nimic de mâncare şi haine strâmte. Casa e goală. Îmi fac o cafea.
Plouă.

Zile reci

După o noapte lungă în care mi-a curs mai mult alcool prin vene decât sânge şi în care am plâns din toate prostiile ca mai apoi să râd de chestii cu adevărat triste, m-am trezit cu o ploaie rece şi ursuză bătându-mi insistent în geam.
M-am trezit a mia oară singură în casa nimănui, obosită ca dracu şi fără chef de nimic. Obişnuita cafea mi-a făcut mai mult rău decât bine. Pastilele nu îmi mai calmează durerea. Fumez şi îmi vine să arunc ţigările pe geam direct. Nu mă mai satisface gustul de tutun.
Vreau să ies afară. Şi unde aş merge? Şi cu ce m-aş îmbrăca? Şi corpul mă doare tot, fără să se gândească la faptul că mă obligă să rămân singură în casa asta mare şi goală fumând ţigările pe care nu vroiam să le fumez în secunda aia, dar nu aveam altă opţiune. Nimic altceva nu ar fi fost mai bun, dar în acelaşi timp, nimic nu putea să facă situaţia mai neplăcută. Şi minutele trec greu pe lângă mine.
Noaptea asta nu e cu nimic mai diferită de cea care a trecut. Termin încă un pahar din ce am băut aseară şi mă gândesc la cai verzi pe pereţi. Aberez şi devin incoerentă. Mă opresc.
Mâine cu ce va fi diferit de azi?

Oare o fi bine?

Joi dimineaţă. Cobor din autobuz pe o stradă rece şi pustie. Magazinele sunt închise toate. Afară încă e întuneric, iar mie îmi e frig. Tipul cu care mereu mă întâlnesc accidental dimineaţa se uită la mine cum cobor şi urcă. Nu mă obosesc. Plec. În cinci minute mă vedeam cu cineva. Îl văd de departe cum stă pe gardul de piatră şi mă aşteaptă, cum face în fiecare dimineaţă.
Mă vede venind spre el şi se ridică. Eu îi zic un "bună" somnoros, iar el mă ia în braţe şi mă sărută. Şi doamne, cât de bine o face! Îmi aminteşte de motivul pentru care nu e bine ce fac. Nu îmi place. Mă dau un pas mai în spate şi plec cu el spre şcoală. Vorbim tot felul de non-sensuri cărora nu le dau atenţie oricum. Ziua continuă normal.

Prima pauză. Cobor de la engleză şi mă duc la ai mei. Încă nu veniseră toţi. M-am aşezat cu două fete şi cu fostul meu prieten la masă. El, un irlandez blond cu ochi mari şi albaştri, se uita la mine insistent. Ma ridic şi mă duc lângă el. Mă ia în braţe fără să se ridice de pe scaun, cum face mereu. Nu mă plâng. Mă aşez şi eu şi începem să vorbim. Nu mai ştiu cum am deviat de la toate lucrurile normale pe care le-am fi putut discuta. M-am trezit când l-am auzit zicând "ştim amândoi cât de mult ne-ar plăcea rujul tău la mine pe buze." Şi aşa era. Amândurora ne-ar fi plăcut. S-a apropiat de mine mai mult decât de obicei şi ştia unde vroia să ajungă. Am uitat de prietena lui de care oricum nu îmi păsa şi de tipul cu care am venit dimineaţă. I-am dat ce a vrut. Un sărut scurt, dar unul pe care de mult îl aşteptam amândoi, unul pe care eu îl vedeam venind de o săptămână.
I-am şters rujul de pe buze. El m-a mai îmbrăţişat o dată şi am plecat. Aveam examen. Bineînţeles că nu s-a putit să nu-mi fi zburat mintea la el după ce am terminat ce aveam de făcut (pentru că am terminat înainte să-mi expire timpul). Nu mai conta.

Din nou, totul normal până la ultima oră. Lângă mine se aşează un tip cu care am făcut eu nişte chestii astă-vară, dar uite-l. E acelaşi el care îmi zâmbeşte frumos după ce i-am dat ce-a vrut şi am plecat cu altul chiar de sub nasul lui. Bine, poate o face din cauză că ştie că şi el m-a distrus când s-a combinat cu aia cu care nu mai e acum. Şi e bine. Se plânge că nu are cu cine să meargă până acasă. Am înţeles apropoul. Mi-a zis că mă aşteaptă până la patru. Ies.
La patru îl văd pe teren. Îl strig. Nu îmi răspunde. Îmi pun ochelarii de soare la ochi şi plec. Poarta era închisă. Trebuie să ocolesc. Cum o iau eu la stânga, îl văd venind spre mine. Mă ia în braţe când mă vede şi plecăm. Pe drum vorbim de tot felul de prostii pe care nu mi le mai pot aduce aminte. Mă intreabă dacă vreau să o luăm prin parc. Accept. Am un deja-vu. El e al doilea tip care m-a adus în locul ăsta şi e a doua oară când vin aici.
Se apucă să îmi facă complimente. Îi mulţumesc frumos. Se opreşte şi mă ia în braţe. Apoi îşi cere scuze. Îmi explică care e situaţia şi de ce a făcut-o. Îi spun că nu-i nimic, chestie care nu e deloc o minciună. Nu mă deranja cu nimic. Îmi fusese dor de el.
Mi-a dat numărul lui şi am plecat.

Pe drum am început să mă gândesc. Îmi place ce fac, e felul meu de a mă distra şi de a mă juca cu ei, dar oare o fi bine?

Oglinda

Toată viaţa am trăit ca un om împlinit şi mereu am ţinut capul sus. Mereu am fost mândră de mine şi mereu mi-a plăcut ce am făcut. Am fost împlinită şi realizată. Da, am fost.
Dar ce se întâmplă când te trezeşti într-o dimineaţă şi te duci în baie, ca de obicei, iar din oglindă, se uită la tine o femeie pe care o credeai frumoasă şi azi nu o mai crezi? Ce se întâmplă când ea te priveşte fericită zâmbindu-ţi cald şi are pe faţă figura aia tâmpă de om mulţumit de el, iar tu... Tu nu faci altceva decât să te uiţi la ea cu dispreţ având pe buze o frază ce nu se lasă rostită. "Bravo... Dar la ce ţi-a folosit?" Şi doare când realizezi că femeia eşti tu.
Mă uit la mine şi mă văd ca pe Eva Brown a lui Hitler, atât de fericită într-o mizerie de nedescris. Da, felicitări mie, nu? Mi-am dedicat viaţa unor lucruri superficiale, unui succes copleşitor, dar banal care mă plictiseşte. E monoton şi atât de calm. Parcă vrea să mă calmeze şi pe mine, dar la mine stă să pocnească un vas de sânge undeva. Sunt anxioasă şi plină de nervi. Îmi vine să ţip, să sparg, să fug... dar ce şi cum şi unde?
Până acum ceva timp, mă vedeam bine. Credeam că sunt fericită, că am ce mi-am dorit. Şi am! Am. Dar m-a făcut chestia asta fericită oare? Nu.
Poate că asta nu e decât o altă poveste menită să ne arate mie şi întregii omeniri că niciodată nu poţi mulţumi o femeie dar nu asta caut să vă arăt. Caut să spun de fapt că, din fericirea mea copleşitoare, am ajuns în abisurile celor mai adânci depresii şi depresiile astea sunt pe cale să mă arunce în mijlocul unui amalgam de alte gânduri, întâmplări şi sentimente, iar atunci voi intra într-un colaps mental.
Nu îmi e frică de colaps. Îmi e frică, în schimb, de faptul că atunci când se va întâmpla, voi fi singură. Am mai trecut prin asta, dar am avut pe cineva lângă mine. Dacă citeşti asta, îţi mulţumesc. Atâta doar că acum, nu va mai fi la fel şi ştim amândouă că aşa e aşa cum amândouă ştim motivele.
Şi acum sunt într-un impas. Îţi mulţumesc, viaţă, că încă o dată ai decis că îmi merge prea bine ca să mai pot continua aşa. Îţi mulţumesc, lume, că mai ai loc şi pentru ăştia ca mine în societatea asta meschină.

Textul ăsta e scris azi, în parc. Am simţit nevoia de a pleca de acasă pentru a putea să-l scriu şi a fost destul de greu pentru că unii se pare că nu pot înţelege nevoia de singurătate. Aveam nevoie să fiu undeva eu cu mine ca să pot să scriu. Nu vroiam să văd pe nimeni şi nimic, aşa cum nu vroiam să mă gândesc la nimic, dar nu mi-a ieşit. Ţi-am terminat poezia. Şi m-a durut să scriu ceva aşa de negru şi de tăios, ca postarea asta, după ceva atât de frumos şi de dulce. 
Mă rog, termin aici. Nu mă înţeleg nici eu. Nu aştept să mă înţeleagă alţii.

Manele-n pana mea!

Băi, să nu mă înţelegeţi greşit. Nu caut să vă stric şi vouă buna dispoziţie, dar pentru cei care nu ştiu, mă descarc scriind.
Să încep cu începutul. Aseară, ora zece. Eu înjuram în stânga şi în dreapta, stăteam cu telefoanele în mână, iar nimeni nu-mi răspundea la mesaj. Le trântesc în pat şi încep să mă uit în gol. Ceva tot nu mă lasă să mă gândesc în linişte. Idiotul de sub mine are manelele la maxim. Şi, de parcă nu era suficient, are şi camera exact sub a mea. Iar ăsta e momentul în care chiar mă enervez. Primesc un bip, sun înapoi, vorbesc la telefon, uit de prost. Fata cu care vorbeam nu mai poate să vorbească, închidem, iar aud manele. Mai stau până la doişpe şi mă culc.
Dimineaţă, ora opt. Mă trezesc din cauza soarelui. Mă răsucesc pe partea cealaltă, tot nu pot să dorm. Ceva nu era în regulă. Manele! Nu mă mai obosesc să îl înjur şi, până la urmă, adorm. Mai dorm o oră şi ceva, iar mă trezesc, aceeaşi problemă. Păcat că nu am vrut să mă trezesc sub nicio formă mai devreme de zece. Adorm iar. Se face zece, mă trezesc cu greu, fiind mai mult decât foarte obosită. Manelele tot se aud. Mă dau jos din pat plină de nervi, intru în baie, mă spăl pe dinţi înjurând.
Ies din baie, mă duc în sufragerie şi încep să ţip "Ori îi baţi ăstuia în ţeavă, ori dau şi eu drumul la punk!" Şi mi-a zis să dau. Şi exact asta am făcut. Să mă lase dracu-n pace cu muzica lui de trei lei jumate!
Tipul e un copil prost la vreo treişpe ani. Am mai avut eu "discuţii" de-astea cu el, dar măcar înainte asculta muzică mai normală. De când am plecat, văd că a luat-o razna. Şi să mor de nu las muzica deschisă până plec. Mă mai relaxez şi eu puţin că, până acum, doar el şi-a făcut de cap.
Ce mă enervează de fapt în toată situaţia asta, nu e că ascultă el muzică tare, ci că ascultă manele tare! Ce maică-sa s-a întâmplat cu lumea?!