Mediu

Intru, mă descalț, îmi dau geaca jos și mă așez. Molly se așează lângă mine, iar mătușă-sa Lynn, pe fotoliu. Îmi explică să nu vorbesc mult și să nu-i spun nimic, că vrea să afle totul singură.
- Văd o femeie, îmi spune. Și mi-o descrie pe bunică-mea. Mă prind imediat că e ea. Îmi spune ce vede. Sunt chestii pe care nu ar avea cum și de unde să le știe. Unele sunt banale. 
- Le ai cu muzica, bunicul maică-tii a luptat în război, mănânci mulți cartofi. Bunică-ta ar vrea să mănânci mai multă pâine (ceea ce nu mă surprinde, că mereu mă bătea la cap cu pâinea) și mai multe legume verzi. Te doare capul de la ciocolată și cașcaval. Uneori, te simți foarte singură și, dacă nu ai grijă, singurătatea asta a ta poate da în depresie. Ai plâns din ceva de curând, dar nu a fost așa, o chestie de moment. Ai suferit în tăcere ceva timp până să-ți dai drumul. Ce face maică-ta? Te îndepărtezi de ea și nu e bine. Vrei să-ți faci unghiile. Ai mai multă grijă de pielea ta decât de obicei, în ultimul timp. Nu știi să te ții de bani. O sumă mare a fost cheltuită recent. Ai vrut să-ți faci pedichiura cu pești. Cineva are coșuri, e de la hormoni. A fost cumpărată o geantă. Ți-ai luat o roche nouă, una simplă și n-a fost incredibil de ieftină, dar nici scumpă.
- E asta de pe mine, îi răspund. Râdem toate trei.
- Taică-tău are probleme cu banii. Cineva în jurul tău a avut probleme cu unul din dinții din față. Ai o conexiune cu Germania.
- Am prieteni de familie acolo.
- Da, ăia. Ăia sunt buni, confirmă ea și trece la chestii mai neașteptate.

- Bunică-ta a murit de ceva în jurul stomacului. A avut o problemă cu ceva. Nu știu ce a fost. Ai în familie pe cineva care se roagă și a avut un câine. (Am, pe bunică-mea din partea lu' tata.) Bunică-ta a fost fericită să moară. N-a vrut să lase în urmă suferință. Se gândea la soțul ei, că o să fie acolo cu el. Cineva din familia bunică-tii... De fapt, cineva din predecesorii tatălui ei. Unul din ei era dintr-o familie nobilă din Spania. A adus bani în familie.
- Nu știu, îi răspund.
- Normal, că n-ai de unde. Interesează-te daca s-a ocupat cineva de arborele vostru genealogic. Ar fi foarte curios. Ai scări în casă. Ai să te împiedici de ele, dar n-o să ți se întâmple nimic grav. Ce poate fi cel mai rău e să îți scrântești glezna, dar fii atentă totuși. Ai să fii într-o mașină foarte elegantă în următoarele două săptămâni și o să ai parte de o surpriză. (Balul!) Maică-ta a fost într-o relație serioasă înainte să-l cunoască pe taică-tău. Maică-ta asta vrea să facă ceva. Are nevoie de un imbold. Ajut-o!

E prea mult de povestit. Mătușa acestei Molly este mediu. Mi-a făcut mai mult bine într-o oră decât alții într-o viață. Sunt bine, asta e clar. Acolo unde ești, mamaie, mersi că ai grijă de mine așa cum sunt eu.

Na că m-am întors!

– Atenție! Urmează un post lung! – 

M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.

Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.

Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.

Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.

Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.

Auto-promovare

După cum v-am obișnuit, sunt o persoană destul de activă pe aproape orice fel de platformă de socializare dezvoltată de Google (în afară de Google+, mi-am dezactivat contul ieri, când chiar am avut opțiunea în față, cu o plăcere greu de imaginat). Blogger și YouTube sunt cele principale. Și, după cum știți sau măcar după cum eu aș fi sperat să vă dați seama până acum, am două mari hobby-uri: vorbesc despre chestii și cânt despre chestii. Dacă e ceva care m-a inspirat, voi răspunde la stimul într-un fel sau altul. Dar! A răspunde la chestii presupune a avea mijloacele necesare sau măcar a avea posibilitatea de a le creea/procura după caz. Până acum, am scris mult fără să spun nimic. Asta e partea în care vă veți opri din citit în mod inconștient și vă veți întreba în căpșoarele voastre "ok, înțelegem, dar ideea care e?".
Ideea, dragii mei, este că mi-am creeat un mijloc de exprimare nou și cu potențial sporit (cred eu). Mi-am făcut canal nou de YouTube. Asta nu înseamnă că nu îl păstrez și pe cel vechi. Simțiți-vă cât de liberi se poate în a da click pe subscribe, a da click pe share, a da click pe like și a lăsa comment-uri. Pentru canalul nou, știu că poate fi puțin prea devreme, dar dacă sunt lucruri despre care vreți să vorbesc, spuneți-mi în comment-uri aici, pe canal sau unde-o fi. Îmi puteți scrie pe facebook fără să trebuiască ca eu să vă fi adăugat la prieteni în prealabil. Pe parcurs, dacă merge faza cu "Ioana vorbește" (proiectul pentru care am deschis canalul nou), presupun că voi fi pe jumătate forțată să îmi fac o pagină de facebook de sine statătoare unde îmi veți putea explica ce vreți să vedeți la mine și unde vom putea vorbi de parcă ne cunoaștem de-o viață, cum fac cu toată lumea oricum. Așa, dacă mai aveți sugestii sau pur și simplu vreți să vorbim, îmi puteți scrie pe mail pe care îl găsiți pe profilul meu de blogger.
Cred că n-am ratat nimic. Recapitulând: îmi fac reclamă la YouTube pe blog și facebook, îmi fac reclamă la blog pe YouTube și la facebook nu am de ce să îmi fac reclamă pentru că nu am pagină cu buton de like în dreapta sus, ci profil de utilizator normal, ca toată lumea. Da. Vă mulțumesc din suflet pentru susținere și ne vedem pe rețele!

Ieri

Fiecare postare începe cu o poză. Apoi vine textul și titlul la sfârșit.
Am să vă povestesc despre ziua de ieri, dar am să încep prin a vă mulțumi. Mai știți când am spus, acum vreo trei ani, că am blog pentru că mă ajută, că mi-au zis alții că ar trebui să-mi fac pentru că aș avea multe lucruri de spus? Și pe urmă ați venit voi, ăștia care mă citiți, dacă mă mai citiți, chiar dacă nu lăsați comment-uri. Vreau să vă mulțumesc tuturor, tuturor oamenilor care m-au susținut din prima clipă și celor care au apărut pe parcurs. Așa, acum pot să încep fericită.
Ieri. Ieri v-am spus că nu cred că am să îmi găsesc un ritm, dar am să vă spun totuși că vreau să fac asta și poate așa am să fiu mai motivată. M-am simțit mult mai bine după ce am spus lumii că vreau să fac ceva bun cu viața mea. Pe urmă, am început să caut tutoriale de făcut unghiile altfel decât o singură culoare și mi-a ieșit superb. (Unghiile mele sunt aici, pentru amatoare.) Și bine, în continuare a urmat o grămadă de timp petrecut jucând conQUIZtador, vorbind cu lume și alte de-astea. Am intrat pe YouTube și am găsit niște tipi care fac niște cover-uri geniale (vedeți Sam Tsui!), mi-am pus vreo două piese pe repeat și alte de-astea, dar ziua de ieri a ajuns la punctul culminant de-abia seara. Am vorbit cu Mihai. Pe urmă, s-a luat prietena lui de mine mai mult sau mai puțin. Nu mi-a păsat.
Și tot stând pe măreața invenție a lui Zuckerberg (a.k.a. facebook), dau de o poză cu fostul și cu actuala lui. M-a bufnit râsul. Din momentul respectiv, am intrat în starea mea idioată în care fac mișto de tot ce respiră pe pământ și nu s-a mai putut înțelege nimeni cu mine. S-a întors prietena lu' Mihai să îmi explice de ce tot ea e mai cu moț, eu am făcut caterincă de fiecare cuvânt pe care l-a zis și tot așa nu am ajuns la nicio înțelegere până când s-a făcut doișpe noaptea și bunul simț s-a întors în corpul meu. Am realizat cât de mult îmi seamănă tipa și de-acolo am început o conversație civilizată în care amândouă ne-am cerut scuze și am înțeles amândouă de fapt ce vroia cealaltă să zică.
Azi? Azi pierd timpul din nou. Am de făcut curat și de călcat rufe. Eu stau și scriu pe blog. Cred că am făcut peste două sute de greșeli până să scriu postul ăsta, dar nu contează. Mă simt mai bine, mă simt mai eu. Nu știu cum să vă explic. Cred că mi-am reintrat în ritm.

Absentă

M-am trezit azi-dimineaţă cu ochii umflaţi. Mi-a amintit de aseară şi de tot ce s-a întâmplat. M-am văzut cu ochii minţii cum stăteam întinsă pe pat privind pereţii şi tavanul, rugându-mă de ei să se transforme în el şi să mă ia în braţe fără să îmi pună întrebări. Mă vedeam acolo, cu rimelul curs, cu palmele ude şi cu sufletul făcut bucăţi, vrând să pot arăta imaginea asta zdrobită cuiva care va înţelege de ce sunt în halul în care sunt. Aveam nevoie de un umăr pe care să fi plâns, dar am aflat acum mult timp că ăsta este un lux pe care eu, de cele mai multe ori, nu mi-l permit. Aveam nevoie de el, într-un mod inexplicabil. Nu am înţeles de ce până azi.
Azi, m-a lovit realitatea cu uşa de la lift. Am realizat ce viaţă mişto am. Sunt înconjurată de zeci de lucruri pozitive şi niciunul nu mă atinge. Nu îmi mai pasă de nimic. Săptămâna asta a fost foarte lungă. M-a învăţat ce înseamnă durerea fizică de fapt (măsea proastă!), m-a pus să aştept în timp ce ştiam că nu pot face nimic, dar m-a ţinut ocupată. Mi-a dat rezultate bune şi s-a terminat bine. Nu a fost degeaba. N-am avut timp să mă gândesc la el deloc. A fost mai bine. Apoi, a venit ziua de ieri şi mi-a explicat de ce am atâta nevoie de omul ăsta.
Am nevoie de el pentru că în capul meu e o varză universală. Este ca şi cum fiecare bucăţică din lucrurile care îmi ocupă mintea sunt scrise pe foiţe de hârtie şi cineva a dat drumul la ventilator. Când sunt cu el, e ca şi cum ventilatorul se opreşte, pentru puţin timp. El e în stare să facă ordine în vraiştea mea din cap. Mă relaxează. Este unul dintre puţinii oameni cu care pot să fiu eu. Îi datorez multe pentru asta.
Eu? Eu sunt un dezastru. Nimic nu mă mai impresionează şi nimic nu mă mai atinge. Totul e perfect, însă nimic nu contează.

Eu nu pot scrie un final fericit

Nu ştiu unde să încep. Ne-am despărţit pentru că aşa a vrut el. Ştiu că m-a minţit, dar nu am ce să fac. Nu fug după niciun bărbat. Niciodată nu am făcut-o, iar el nu va fi primul.
M-am trezit cu ochii umflaţi de la plâns şi cu o inexplicabilă scârbă faţă de tot ce mă înconjoară. Am vrut să ies, să merg să-mi cumpăr haine, să îmi fac ceva la păr, să mă îmbrac ciudat, să fiu diferită. Mi-a ieşit, în mare parte. Nu a fost cum mă aşteptam, dar tot e ceva.
Am mers la maică-sa, la pub să-i mulţumesc pentru tot, să-i spun că nu ştiu când am să o mai văd şi, convinsă fiind de faptul că nu are nicio idee despre ce se întâmplase, am zis că merită să afle partea mea de poveste, să mă vadă în forma asta. Am vrut să ştie că nu sunt aşa de puternică cum par. Am vrut s-o las să mă cunoască exact aşa cum sunt: fragilă şi visătoare, sinceră şi rănită. Şi ea mi-a spus să nu îmi fac probleme, să nu mă supăr, că pot să trec oricând să vorbim, că nu meritam chestia asta şi că nici ea nu prea crede în ce mi-a spus el. Mi-au dat lacrimile. O să trec pe la ea miercuri să îmi iau lucrurile.
Până ieri, nu am realizat care a fost prostia mea în viaţă. M-am bazat mereu pe oamenii greşiţi. Ştiu că oamenii stau cu tine numai până pleacă, dar niciodată nu m-am aşteptat să plece cei în care aveam cea mai mare încredere. Zilele astea m-au învăţat că sunt doar două persoane care nu au nicio obligaţie faţă de mine, dar totuşi ar sări din pat la trei dimineaţa pentru mine, dacă ar trebui. Vă mulţumesc din suflet, fetelor! Nu vă daţi seama cât înseamnă pentru mine.
Mereu am fost aia care şi-a salvat prietenii de inimi frânte şi de orice fel de suferinţă interioară şi mereu, când a fost vorba să fac acelaşi lucru pentru mine, am eşuat lamentabil.
Sunt făcută bucăţi. Am fost fericită, am avut încredere şi am iubit enorm! Am fost dezamăgită cu prima ocazie. Mulţumesc. Ştiam că n-am fost făcută pentru finaluri fericite sau pentru poveşti de durată.

Suflet de copil

Viaţa e ciudată în ultimul timp. Mă port ca un copil şi pe urmă, mă schimb la 180 de grade în trei secunde.
Stau pe scaun în bucătărie şi îmi scriu teza la istorie. Profu' m-a lăsat s-o iau acasă. I-am zis că, dacă consider că într-o săptămână n-am scris cât trebuie, o aduc înapoi şi o scriu în clasă. Mi-a zis că fac cum vreau. Nu-l interesează. Oricum n-am ce copia. Prost să fii să vrei să copiezi la aşa ceva. Scriu de zor. Am zece pagini la ora asta. Mă opresc şi beau o cană de vin fiert. Şi, Doamne, cât de bun! Nu mai scriu. De ce a fost făcută ziua de mâine?
Mă bag în pat şi mă gândesc. Azi a fost ciudat. Azi a plecat o persoană căreia îi datorez parte din cine sunt azi. A plecat cineva care m-a ajutat enorm în multe situaţii, care m-a înţeles şi a ştiut mereu să îmi întindă o mână şi să îmi dea o vorbă bună atunci când nu credeam că mai merită să trăieşti pentru ceva. Merită. Sunt oameni cărora, atunci când pleacă, simţi nevoia să le mulţumeşti pentru nimicurile pe care le-au făcut pentru tine. Abia la sfârşit realizăm cât de mult ne vroiau unii binele.
Am spus-o şi am s-o mai spun: oamenii sunt făcuţi ca să te ajute să te şlefuieşti. Ea a făcut asta perfect. M-a ajutat enorm. Oriunde ai fi, sper să fii fericită mai departe!
Eu? Eu nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt undeva între lumină şi întuneric. Mă învârtesc în cercuri. Mă amuză, dar mă enervează. Măcar am oameni care ştiu să mă facă să zâmbesc când am nevoie.
Vin momente în viaţă când te uiţi la cer şi râzi fără motiv. Aia este fericirea.

Trecutul prinde glas

Azi s-a apucat un puşti să-mi povestească despre cum vrea să se împace cu fosta lui prietenă. Fata cu care eram s-a apucat să-i explice nişte chestii. Una singură mi-a rămas în cap: ca fată, o să aibă sentimentul ăla de "l-am avut şi nu-l mai vroiam, dar îl vreau acum pentru că el nu mă ma vrea pe mine". Şi exact aşa e. Nu mi-am dat seama în secunda aia, dar pe urmă, după ore, pe drum spre casă, am văzut pe stradă un puşti blond. De la spate, arăta la fel ca el. Indiferent de cât timp trece, tot irlandezul meu blond va rămâne şi indiferent de câţi oameni se bucură de titlul de "fost", tot voi găsi un colţ pentru el, care a fost şi nu mai este.
Se face un an. Suntem din ce în ce mai aproape de sfârşitul lui noiembrie, când a început totul. Sigur el nu mai ştie, dar eu nu pot să uit. Îl vreau fără motiv, doar pentru simplul fapt că l-am avut şi nu-l mai pot avea. Timpul şi-a spus cuvântul şi ne-a despărţit drumurile. Şi sunt puţine şanse să audă chestia asta, dar aş vrea să-i mulţumesc. I-aş mulţumi pentru că a văzut adevărul în mine. S-a uitat în ochii mei de copil şi mi-a văzut sufletul. A văzut că era făcut bucăţi şi n-a vrut să participe la distrugere.
Dacă m-aş putea întoarce în timp, să mai trăiesc o dată tot ce am trăit cu omul ăsta, poate aş face totul altfel. Poate aş merge pe mâna lui şi poate n-aş mai pleca din viaţa lui fără niciun cuvânt şi fără nicio mulţumire. Momentan însă, nu regret nimic.

Atât

O imagine face cât o mie de cuvinte. Şi ştii, uneori cuvintele sunt cel mai prost mijloc de exprimare, dar am nevoie doar de două ca să îţi explic ce simt acum.

Te iubesc! <3

*mulţumim, Laura :)

Miki

29 decembrie anul trecut, în scară la Dana. Ai ieşit din casă cu o pungă roşie de cadou în mână. Şi mi-ai dat-o, iar în ea era Miki, ăsta mic şi albastru din poză. Bine, el şi o felicitare (pe care încă o mai am şi ştiu unde e!).
Ei şi din ziua aia Miki al meu (sau al nostru, că nici acum nu m-ai lămurit cum trebuie) e cu mine peste tot. La modu', l-am luat din Bucureşti în Londra, din Londra în Paris, înapoi în Londra, apoi iar în Bucureşti, puţin prin Vama Veche, înapoi în Bucureşti şi acum, ca mine, în Londra înapoi. Azi s-a făcut un an de când mi l-ai dat. Un an de zile, eu nu am stat nicio noapte fără el. Şi nu am de gând să îi dau drumul din braţe acum.
Nu sunt multe de zis, deşi ar trebui să fie. Mersi. Mersi mult. Am şi eu ceva care să îmi amintească de noi oriunde aş fi. Şi crede-mă că, în anul ăsta de când îl am, s-a descurcat perfect.

*Te iubesc!

Odihneşte-te în pace!

Mai ştii, Miruna, (dacă citeşti) când ne-ai făcut poza asta? Asta e ultima poză cu ea pe care o mai am. Din ziua asta sunt ultimele. Şi regret.
Regret că nu am petrecut mai mult timp cu ea cât am avut timp, cât a fost acolo, lângă mine, iar acum e prea târziu. Nu mai e. Regret pentru că acum voi privi la cer şi voi şti că mă vede cum o dezamăgesc când fac prostiile pe care ea mi-a zis mereu să nu le fac sau voi şti că mă vede în clipele fericite şi voi vrea să fie lângă mine acolo ca să se bucure cu mine şi pentru mine. Întotdeauna mi-ai fost alături. M-ai iubit de parcă tu m-ai fi făcut, nu mama. M-ai crescut la fel. Şi acum ştiu că ai vrea să mă mai auzi odată şi să îmi zici că nu mai poţi sta mult, dar că eşti mândră de mine şi că nu puteai să îi ceri lui Dumnezeu mai mult decât pe mine. Şi că nu a trebuit să mă ceri. Mereu m-ai înţeles şi te-ai bucurat pentru mine. M-ai iubit îngrozitor de mult şi o realizez acum, când nu mai eşti aici să ţi-o spun.
A murit azi, la 16:10, ora României. Eu am aflat la douăzeci de minute dup-aia. N-au vrut să-mi zică, dar ştiam că altceva nu putea fi. M-au chemat acasă. Mama era acolo când am ajuns. Mi-a zis să stau jos, n-am vrut. Şi ea a început să plângă. Eram sigură că avusesem dreptate, deşi aş fi dat orice să nu fi avut.
Ai murit. Odihneşte-te în pace! Nu am ajuns să îţi spun asta până acum, dar ştii foarte bine că ai fost mai mult decât a fost orice bunică. Şi ai murit cu trei zile înainte de Crăciun.

În timp

Ştii, uneori, mă gândesc la cum eram înainte (noi, nu eu), la ce ai fost şi ce-ai ajuns, vorba ta. O dată în viaţă, nu mă refer la mine când o spun. Mă refer la tine. Şi ştiu, pe jumătate în ce stare eşti, te înţeleg, ştiu cum e să te scalzi în mizerie şi să te complaci cu situaţia. Ştiu cum e. E doar scuza ta penibilă pentru a nu face nimic cu viaţa ta. Ştiu cum e. Şi eu am folosit-o. Diferenţa e că eu am ştiut când a fost cazul să scap de ea, să mă ridic şi să fac ceva productiv.

Te ştiu demult, dar nu mai pot spune că te cunosc. Te îndepărtezi. Sau eu te îndepărtez? Cred că e puţin din amândouă. Şi ţi-am zis, ştiu în ce stare eşti şi te înţeleg, dar cât să mai înţeleg? Cât să mai aştept? Cât să mă mai rănesc singură în timp ce mă lupt cu morile de vânt? Nu pot. Oricât aş vrea, este imposibil ca dezinteresul şi lipsa de apreciere să nu mă dezguste mult peste măsură. Şi de-abia mă pot uita la tine, ştii? De-abia pot privi înapoi. Şi am încetat de un timp să mai privesc. Nu aş fi privit nici azi, îţi spun sincer, dacă nu aş fi răscolit trecutul pentru altcineva şi dacă perioada nu s-ar fi legat de tine. 

M-am întors în timp acum trei ani, atunci când te-am cunoscut, ca să caut pe altcineva, cineva care îmi merită timpul şi osteneala. Şi nici ea nu va citi asta, aşa cum nu vei citi nici tu, dar nu am uitat-o. Nu am uitat de pactul pe care l-am făcut şi de-aia mă întorc în timp s-o caut. 

Tu? Ce să mai zic despre tine? Îmi e milă, dar am uitat cum se arată asta. Înăuntru totuşi, cred că ăsta este ultimul sentiment pe care sunt în stare să ţi-l acord. Ştii cum e cu viaţa, cât oferi, atât primeşti. Mi-ai oferit nepăsare, mersi. Am să o cultiv, să ştii şi, când va fi gata de recoltat, îţi voi înapoia înzecit acest serviciu. M-ai învăţat să nu mai am încredere în oameni, dar în special în tine.

*un an şi şapte luni. Te iubesc!

Oglinda

Toată viaţa am trăit ca un om împlinit şi mereu am ţinut capul sus. Mereu am fost mândră de mine şi mereu mi-a plăcut ce am făcut. Am fost împlinită şi realizată. Da, am fost.
Dar ce se întâmplă când te trezeşti într-o dimineaţă şi te duci în baie, ca de obicei, iar din oglindă, se uită la tine o femeie pe care o credeai frumoasă şi azi nu o mai crezi? Ce se întâmplă când ea te priveşte fericită zâmbindu-ţi cald şi are pe faţă figura aia tâmpă de om mulţumit de el, iar tu... Tu nu faci altceva decât să te uiţi la ea cu dispreţ având pe buze o frază ce nu se lasă rostită. "Bravo... Dar la ce ţi-a folosit?" Şi doare când realizezi că femeia eşti tu.
Mă uit la mine şi mă văd ca pe Eva Brown a lui Hitler, atât de fericită într-o mizerie de nedescris. Da, felicitări mie, nu? Mi-am dedicat viaţa unor lucruri superficiale, unui succes copleşitor, dar banal care mă plictiseşte. E monoton şi atât de calm. Parcă vrea să mă calmeze şi pe mine, dar la mine stă să pocnească un vas de sânge undeva. Sunt anxioasă şi plină de nervi. Îmi vine să ţip, să sparg, să fug... dar ce şi cum şi unde?
Până acum ceva timp, mă vedeam bine. Credeam că sunt fericită, că am ce mi-am dorit. Şi am! Am. Dar m-a făcut chestia asta fericită oare? Nu.
Poate că asta nu e decât o altă poveste menită să ne arate mie şi întregii omeniri că niciodată nu poţi mulţumi o femeie dar nu asta caut să vă arăt. Caut să spun de fapt că, din fericirea mea copleşitoare, am ajuns în abisurile celor mai adânci depresii şi depresiile astea sunt pe cale să mă arunce în mijlocul unui amalgam de alte gânduri, întâmplări şi sentimente, iar atunci voi intra într-un colaps mental.
Nu îmi e frică de colaps. Îmi e frică, în schimb, de faptul că atunci când se va întâmpla, voi fi singură. Am mai trecut prin asta, dar am avut pe cineva lângă mine. Dacă citeşti asta, îţi mulţumesc. Atâta doar că acum, nu va mai fi la fel şi ştim amândouă că aşa e aşa cum amândouă ştim motivele.
Şi acum sunt într-un impas. Îţi mulţumesc, viaţă, că încă o dată ai decis că îmi merge prea bine ca să mai pot continua aşa. Îţi mulţumesc, lume, că mai ai loc şi pentru ăştia ca mine în societatea asta meschină.

Textul ăsta e scris azi, în parc. Am simţit nevoia de a pleca de acasă pentru a putea să-l scriu şi a fost destul de greu pentru că unii se pare că nu pot înţelege nevoia de singurătate. Aveam nevoie să fiu undeva eu cu mine ca să pot să scriu. Nu vroiam să văd pe nimeni şi nimic, aşa cum nu vroiam să mă gândesc la nimic, dar nu mi-a ieşit. Ţi-am terminat poezia. Şi m-a durut să scriu ceva aşa de negru şi de tăios, ca postarea asta, după ceva atât de frumos şi de dulce. 
Mă rog, termin aici. Nu mă înţeleg nici eu. Nu aştept să mă înţeleagă alţii.

Vine o vreme

Se trezeşte dimineaţa fără niciun chef. Priveşte tavanul cu ochii goi şi oftează. Ştie că e o altă zi la fel ca celelalte. O altă zi în care va muri puţin câte puţin pe dinăuntru fără a putea face ceva în legătură cu asta. Ea e doar o simplă ea ca toate celelalte şi, deşi uneori pare că are lumea la picioare, alteori, tot ce ar vrea ar fi să dea timpul înapoi şi să nu mai facă nimic din ce a făcut.
Azi se mai termină un capitol din viaţa ei. Iarăşi plânge şi iarăşi are aceleaşi stări. Ar vrea să fumeze, dar nici asta nu poate face. În weekend, se fumează numai noaptea, când părinţii nu văd şi când nu e în niciun pericol.
Tot ce poate să facă e să aştepte, nu? Să aştepte până când? Toată viaţa ei a aşteptat. S-a plictisit de aşteptare, dar oare poate face altceva?
Vine o vreme în care îţi dai seama că tot ce ai făcut a fost inutil şi că nu ai făcut nimic care să îţi placă şi ţie. Vremea aia a venit şi pentru ea. Şi o doare ca dracu, dar trebuie să fie tare şi să suporte. Uşor de zis, greu de făcut. Ce ne pasă, nu? Pentru faptul că uneori ni se pare că are lumea la picioare înseamnă că e în stare să se descurce. E ea şi e puternică. Pentru lumea de afară, ea nu e doar o simplă ea. Ei nu văd ce văd eu. Ei nu îşi dau seama cât o doare şi cât se chinuie, dar o face şi e greu. Atâta doar că pe ei nu îi interesează.
E o lume rece în care toţi merg pe interes şi trag pentru ei cât pot de tare. Atâta timp cât lor le e bine, nu îi interesează de ea. Şi ea o ştie. Oftează din nou şi îşi pune un zâmbet fals pe faţă. Are un scop de atins şi până atunci, nu poate face nimic. Are o viaţă de trăit. Şi are de gând s-o trăiască.

*Raluca şi Ami, vă mulţumesc pentru tot.

**şapte săptămâni!

Avem ţigări!

După ce am stat fără ţigări în casă câteva zile (noroc că aveam eu altele de mult), astăzi, în sfârşit, s-a întâmplat minunea şi au apărut câteva cartuşe de ţigări în bibliotecă.
În sfârşit, nu mai trebuie să am grijă să arunc chiştoacele mele în altă parte din cauză că ar fi altă culoare. În sfârşit, nu mai am nicio treabă, în sfârşit, mă relaxez, în sfârşit, fumez lejer!
Vă mulţumesc, minunaţii mei părinţi, că mă aprovizionaţi constant.

Pentru că noi suntem 8c

Acum că a trecut banchetul la care nu vă puteţi da seama cât de rău îmi pare că n-am putut s-ajung, cred că realizez şi eu de fapt cât de mult contaţi pentru mine. Am văzut pozele, v-am văzut pe youtube, am auzit păreri, am auzit întâmplări, ştiu cine e miss şi ştiu cine e mister (felicitări, Mihai, te iubim!), nu cred că am rămas în urmă cu ceva şi de-astea. Şi acum, că a trecut toată nebunia şi au pierit toate senzaţiile, să vă spun.
De dimineaţă, am plâns aşa, mai în reprize. Pentru voi, 8c. Pentru voi. Pentru că sunteţi nişte oameni minunaţi, fiecare în parte şi pentru că vă iubesc enorm pe toţi. Pentru că au trecut opt ani şi pentru că mai e puţin până să ne despărţim. Mă doare. Mă doare al naibii. În momentul ăsta, singurul lucru pe care l-aş mai vrea ar fi să fiu cu voi acolo şi, dacă tot nu mai putem prelungi timpul rămas în generală, măcar să plângem împreună şi să ne bucurăm că s-a-ntâmplat. Mă întreb, totuşi cum deja au trecut opt ani. Parcă a trecut mai puţin. Nici nu ne-am dat seama.
Mi-au zis deja cred că vreo cinci-şase persoane că le pare rău că nu am venit. Şi mie îmi pare rău, dar mă revanşez la vară. Mă văd la vară cu toată clasa într-o zi şi vedem noi ce facem, dar o să ne simţim bine. Cu toţii. (Asta include Amir şi Zozo.)
Mulţumiri speciale către cei mai minunaţi colegi: George Alexandrescu, Raluca Andreescu, Cristina Avram, Andrei Barbu, Mihnea Bichir, Maria Boca, Simona Chirilă, Gabi Creţeanu, Mihaela Gavrilă, Adina Georgescu, Valentin Ion, Paul Lăcătuşiu, Sorin Lepădatu, Sabina Marinescu, Patricia Nae, Alexandra Oncea, Georgiana Petrescu (a.k.a. Zozo), Mihai Popescu, Camelia Şerban, Ioana Ştefan, Andrei Toroiman, Bogdan Vasile, Bogdan Vârban, Georgiana Vânătoru, Miruna Voicu, Amir Zamfiratos.
Mulţumiri speciale către unii dintre cei mai minunaţi profesori dintre care amintim doar câţiva, şi anume: Doamna Învăţătoare Niţă Jenica, Doamna Dirigintă Danielian Eliza, Doamna Profesoară Paulina Năstase, Doamna Profesoară Hubca Violeta, Doamna Profesoară Chiţă Camelia, Domnul Profesor Popescu Victor (Odihnească-se în pace!), Domnul Profesor Mircea Mihail, Doamna Profesoară Cristev Carmen, Doamna Profesoară Olingheru Emma, Doamna Profesoară Dinulescu Valentina, Doamna Profesoară Chirana Samson Ana-Maria, Doamna Profesoară Cireş Adriana şi Domnul Profesor Mihai Hornicar. 
Vă mulţumesc pentru că aţi fost nişte oameni extraordinari cu toţii în toţi anii mei de generală. Vă iubesc pe toţi!

Vă mulţumesc tuturor

Asta e pentru cei care mă urmăresc. Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că îmi citiţi blogul, pentru că vă luaţi din timp ca să faceţi asta, pentru că îmi arătaţi că nu muncesc degeaba şi că există cineva căruia îi place. Vă mulţumesc pentru că, prin faptul că mă urmăriţi, mă încurajaţi să continui, pentru că (unii dintre voi) citiţi cu interes aberaţiile mele zilnice şi, până la urmă, pentru că vă pasă de munca mea şi pentru că o apreciaţi.

Ce aş mai vrea să zic este că pe unii dintre voi nu vă cunosc şi chiar mi-ar plăcea să ştiu pe unde mi-aţi găsit blogul. Nu de alta, dar numărul necunoscuţilor ce îmi citesc blogul a crescut brusc şi chiar mi-ar plăcea să ştiu unde m-aţi găsit şi, fie prin bloguri, fie prin alte mijloace, să ne cunoaştem mai bine.

Încă o dată mulţumesc şi sper să am parte de cât mai mulţi oameni ca voi în viitor.

Şi ce dacă?

Ar trebui să-mi mai pese? Am făcut-o deja. Asta e. Nu m-am mai gândit. Şi la început, recunosc, m-am întrebat dacă am făcut ceea ce trebuia să fac, dar apoi, după ce am vorbit cu ea, mi-am dat seama că nu am făcut alegerea greşită. Toată lumea îmi zicea că-i bine şi eu m-am luat fix după cele două persoane care mi-au zis că nu e. Ca ce chestie? Viaţa mea, nu? Eu ziceam că nu îi mai las pe alţii să decidă pentru mine şi i-am lăsat. Dar gata. Am făcut-o şi nu mai regret. Am ascultat şi de mine o dată în viaţa mea. Sunt curioasă cât de rău îmi va părea de data asta.
Îţi mulţumesc, gândăcel. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat şi că mi-ai dat încredere în mine. În mine şi în propria mea gândire. Îţi mulţumesc că ai fost acolo când am avut nevoie de tine, aşa cum ai făcut mereu.

Muzică şi amintiri

Bine, poate mulţi şi-au dat seama că sunt foarte în urmă cu muzica. Nu că mă deranjază sau ceva. Ideea e că muzica asta veche are şi ea farmecul ei. Nu ştiu din ce an e melodia asta. Mi se pare că din 2008-2009. Nu contează. Ideea e că, după seara asta, mi-am amintit de ea şi am zis că trebuie să o ascult din nou. Pentru că exprimă exact ce trebuie.

Şi poate că o să fiu întrebată ce a fost aşa de special la seara asta. Ei bine, am cunoscut un om minunat care, pe lângă faptul că mi-a deschis ochii puţin mai mult, mi-a arătat, total fără să îşi dea seama, câte nevoi am de fapt. Am nevoie să ies, să mă descarc, să ţip, să plâng, să vorbesc, să ies din mediul ăsta. Am nevoie de un sfat, de o îmbrăţişare, de cineva care să mă înţeleagă, de un tip în viaţa mea (dacă ai să citeşti postul, încă te am şi te iubesc enorm, dar am nevoie de cineva aici), de cineva cu care să mă relaxez şi cu care să pot vorbi orice. Am nevoie de cineva pe care să pot suna la orice oră ca să-i zic ce problemă am, am nevoie de el şi de ea, am nevoie de libertate, de un loc doar al meu, de un pix şi de multă multă hârtie, de o cutie de şerveţele, de o brichetă, o bere şi un pachet de ţigări. Am nevoie să cânt, să sparg, să desenez şi să rup.

Am nevoie de o altă viaţă mai pe scurt. Şi ştiu ce viaţă vreau să am. Lucru care încă merge bine. Şi, deşi ştiu că nu o să citească postarea asta, îi mulţumesc enorm pentru seara asta.

A doua faţă a fericirii

Da. Trebuia să se ajungă şi aici, nu? Trebuia ca până şi fericirea să aibă două feţe. Trebuia să ajungem şi în momentul ăsta. Trebuia să plâng iar!
Fără să vă plictisesc prea mult, pentru că şi aşa nu am inspiraţie, mâine plec. Da, mâine plec. Mâine plec şi se termină tot frumosul ăsta care m-a ţinut în braţe două săptămâni. Revin la ce eram. Românca din Londra care îşi plânge oraşul şi prietenii. De ce? De ce să nu pot iar să dorm din cauză că mi-e perna prea udă, de ce să zic iar "duminica asta nu mai plâng", de ce să plec din nou şi să-mi fie dor de toată lumea, de ce? De ce toate astea? De ce nu poate totul să fie mai simplu? De ce toate uşile mi se trântesc în nas şi de ce trebuie să aştept încă şapte luni jumate ca să mă întorc înapoi?
În altă ordine de idei, ţin să vă mulţumesc tuturor. Tuturor celor cu care m-am văzut cât am stat în ţară. Nu vă daţi seama cât de bine mi-a prins şi cât de dor îmi era de voi. Şi, deşi ştiu că majoritatea nu vor citi postarea asta, vă promit că o să mă întorc pentru voi mereu.
Ce să mai zic? Mă opresc. O să treacă greu ca naiba timpul ăsta, dar merită aşteptarea. Ştiu asta! Şi o să vedeţi voi de ce.

*Mihai şi Steph, să nu vă prind că ziceţi ceva de "la vară" în  comment-uri  că stricaţi surpriza!