Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

Eu nu pot scrie un final fericit

Nu ştiu unde să încep. Ne-am despărţit pentru că aşa a vrut el. Ştiu că m-a minţit, dar nu am ce să fac. Nu fug după niciun bărbat. Niciodată nu am făcut-o, iar el nu va fi primul.
M-am trezit cu ochii umflaţi de la plâns şi cu o inexplicabilă scârbă faţă de tot ce mă înconjoară. Am vrut să ies, să merg să-mi cumpăr haine, să îmi fac ceva la păr, să mă îmbrac ciudat, să fiu diferită. Mi-a ieşit, în mare parte. Nu a fost cum mă aşteptam, dar tot e ceva.
Am mers la maică-sa, la pub să-i mulţumesc pentru tot, să-i spun că nu ştiu când am să o mai văd şi, convinsă fiind de faptul că nu are nicio idee despre ce se întâmplase, am zis că merită să afle partea mea de poveste, să mă vadă în forma asta. Am vrut să ştie că nu sunt aşa de puternică cum par. Am vrut s-o las să mă cunoască exact aşa cum sunt: fragilă şi visătoare, sinceră şi rănită. Şi ea mi-a spus să nu îmi fac probleme, să nu mă supăr, că pot să trec oricând să vorbim, că nu meritam chestia asta şi că nici ea nu prea crede în ce mi-a spus el. Mi-au dat lacrimile. O să trec pe la ea miercuri să îmi iau lucrurile.
Până ieri, nu am realizat care a fost prostia mea în viaţă. M-am bazat mereu pe oamenii greşiţi. Ştiu că oamenii stau cu tine numai până pleacă, dar niciodată nu m-am aşteptat să plece cei în care aveam cea mai mare încredere. Zilele astea m-au învăţat că sunt doar două persoane care nu au nicio obligaţie faţă de mine, dar totuşi ar sări din pat la trei dimineaţa pentru mine, dacă ar trebui. Vă mulţumesc din suflet, fetelor! Nu vă daţi seama cât înseamnă pentru mine.
Mereu am fost aia care şi-a salvat prietenii de inimi frânte şi de orice fel de suferinţă interioară şi mereu, când a fost vorba să fac acelaşi lucru pentru mine, am eşuat lamentabil.
Sunt făcută bucăţi. Am fost fericită, am avut încredere şi am iubit enorm! Am fost dezamăgită cu prima ocazie. Mulţumesc. Ştiam că n-am fost făcută pentru finaluri fericite sau pentru poveşti de durată.

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Pentru totdeauna

Am fost un copil prost. Mi s-au făcut multe mofturi. M-a răsfăţat soarta ce m-a împins spre a-i face jocul meschin. M-am ales cu un mare nimic. Am crezut într-o minciună. Nu sunt prima şi nici ultima.
Pentru totdeauna zici? Eu zic că nici pentru o zi măcar. Ai încredere în mine. Merit? Probabil că nu. Probabil că o să-ţi pară rău la un moment dat. Nu te simţi prost. Şi mie mi-a părut rău odată când am mers pe mâna mea.
A zis "pentru totdeauna". Ce sfârşit banal!

Odată

Odată era lumea, acum nu mai este.
Realitatea nu îi face din viaţă o poveste
El nu mai e el, aşa cum el a fost
Şi ea nu se mai chinuie. Nu mai are rost.

Odată îl avea, acum nu-l mai doreşte.
Cât l-a iubit de mult, acum nu-l mai iubeşte
Situaţia le-a spus că nu a fost să fie
Din romanţă, filmul s-a făcut tragedie.

Odată plângea nopţile, acum nu îi mai pasă
De gesturile false sau de drumul spre casă,
De vorbe goale spuse alături de-o ţigară,
De gheaţa ei din vene sau de frigul de-afară.

Odată dădea totul doar să-l srângă-n braţe.
Acum a înţeles că-n lumea de paiaţe
Ce dansează-ntr-una şi nu se mai opresc
Adevăru-i scump şi nu mai e firesc.

A fost cândva a lui, dar s-a obişnuit
Cu faptul că el pleacă aşa cum a venit.
Odată erau ei, acum e numai ea
Într-o lume-n care el nu ştie ce vrea.

Am început să mă prind

Cum ieri am învăţat despre ACTA, azi m-am gândit să învăţ despre Illuminati. Da, ştiu, sunt în urmă, dar hei! Chiar m-a ajutat la ceva.
Cum mă plimbam eu frumos pe Wikipedia şi citeam, am aflat că asta este o organizaţie antică şi de demult care rulează aşa palmat din secolul al XVIII-lea şi a avut ca scop dintoteauna adunarea intelectualilor bogaţi şi puternici în societate în această grupare secretă a iniţiatorilor de noi idei şi a creatorilor noii specii. Totul le-a mers bine până într-o zi când lumea a aflat de unul dintre ei şi de atunci capii organizaţiei au început să se sinucidă, să dea foc la dovezi, iar cei rămaşi au început să înfigă cuţite unul în spatele celuilalt. După asta, un Papă al momentului s-a trezit să le spună că lucrurile în care cred ei sunt puţin cam dubioase şi că nu prea se potrivesc cu învăţăturile bisericii, chestie care, la ora aia, era cam nasoală.
Citesc frumos mai departe şi aflu că această organizaţie de intelectuali frumoşi şi cinstiţi ar fi strâns legată de New World Order (NWO), adică Odinul Noii Lumi. Dau frumos click pe el şi aflu că este o aberaţie politică (nu ştiu cum doar de chestii politice dau în ultimul timp) care ar vrea ca, în viitor să controleze tot globul ca pe un singur stat. Bine, recunosc, am evoluat. De la legi cu tente comuniste, am ajuns la ideologii şi iniţiative totalitariste; regim care, recunosc, mă depăşeşte.
Aflu mai apoi că acest concept este stâns legat de religie. Se presupune că, atunci când va veni sfârşitul lumii, ăştia care au semnat acum un Pact cu Diavolul vor fi cei ce vor conduce lumea şi vor fi cei care ne vor împinge pe noi sau, mă rog, pe urmaşii noştrii într-o religie ciudată unde ne vom ruga la Satana, Anticrist si Profetul cel Fals, ca rezultat al infinitei lor dorinţă de putere.
Nu înţeleg eu faza asta cu vânzarea sufletului pentru bani, putere, intelect sau talent, dar înţeleg altceva. Lumea asta este un amestec nebun de utopii false, organizaţii ascunse, religii şi doctrine şi alte de-astea care ne vor încătuşa minţile şi creierii pe zi ce trece din ce în ce mai mult.
Acum totul are sens. Mai marii ne bagă în pământ. E lupta pentru supravieţuire, selecţie naturală în jungla de beton, iar eu, tu, restul nu reprezentăm nimic. Am fost trimişi aici cu un scop, să le dăm lor şansa de a ne călca în picioare în drumul către culmea cea mai înaltă.
Pe scurt, copii, ne ducem dracului.

ACTA

RObotziSpActa from CreativeMonkeyz on Vimeo.

Pentru cei care nu ştiu ce este ACTA, vă rog frumos şi insistent să urmăriţi video-ul de mai sus. Nici eu n-am ştiut ce e până azi, dar apoi m-am uitat la materialul pe care vi-l prezint şi vouă.
Nu cred că mai e necesar să spun că sunt total împotriva acestei aberaţii socialiste, că altfel n-am cum s-o numesc. Dacă aţi urmărit filmuleţul cu atenţie, SUA este una dintre ţările care au semnat această cacealma binevoitoare. Ei bine, eu, ca un om normal ce mă declar şi mă consider, stau şi mă gândesc. SUA = democraţie. Democraţie = libertate. ACTA = ? Din cele prezentate de material, sunt sigură că libertate în niciun caz.
Hai să facem o excursie înapoi în timp şă vedem cine îşi aminteşte primul ce regim cenzura presa, televiziunea şi internetul (inexistent, ce-i drept, pe vremea aia). Răspuns corect, copii - comunismul. De ce semnează SUA o lege cu tente comuniste când ei s-au războit toată viaţa lor cu regimul ăsta inegal şi prefăcut?
Ce mai e drept în politica asta idioată care îi face pe toţi să tragă numai pentru ei într-un infinit joc de şah unde pionii sunt sacrificaţi ca animalele la abator? Şi pionii lor cine credeţi că sunt? Noi. Eu, tu, care îmi citeşti blogul acum şi care poate când termini ai să zbori pe facebook de care nu ştiu cât te vei mai putea bucura mulţumită ACTA.

Prieteni, dacă iubiţi internetul aşa cum e, semnaţi petiţia. Share-uiţi tot ce puteţi pe unde puteţi. Daţi mesajul mai departe. Haideţi să ne unim. Haideţi să salvăm ce alţii au construit pentru noi şi noi luăm de-a gata. Vă promit că fără el n-o să vă placă.
Susţine-ţi mişcarea anti-ACTA! Salvaţi internetul!

Din rău în mai rău

După o seară înecată în lacrimi care mi-au pătat din nou faţa de pernă, după o seară în care am realizat cât de mult mi-am călcat pe principii şi pe valori, după o seară în care am rănit oameni ce nu aveau nicio vină... După o seară ca asta, a venit o zi care a pus capac la orice.
Aseară mi-am dat seama cât de mult iubesc şi de cât de dor îmi e, iar odată cu asta, mi-am dat seama de ce am făcut de fapt. Mi-am dat seama că mi-am spus dintotdeauna că nu o să se ajungă aici şi s-a ajuns. Şi doare. Sunt dezamăgită de propria-mi persoană. Şi când mi-am dat seama de asta, am început să plâng. Iar din momentul în care am început să plâng, am început să mă port ca o idioată şi ca o nerecunoscătoare şi am început să arăt din ce în ce mai mult din încăpăţânarea mea caracteristică. Nu ai să citeşti postarea, dar nu meritai să îţi spun ce ţi-am spus aseară.
Şi azi? Azi a trebuit să mă scot cu ceva de la mama care, ca de obicei, se bagă mai mult decât trebuie. Şi, cum nu îi puteam spune ce am făcut de fapt, i-am spus cu totul altceva, ceva ce nu trebuia să ştie. M-am complicat. Am mers din rău în mai rău. Şi toate astea pentru ce? Doar ca să pot pleca de acasă şi să plâng liniştită pe umărul celei mai bune prietene? De-aia? Nu se putea să fie altfel? Nu putea fi mai uşor?
M-am obişnuit cu faptul că mama nu poate înţelege că nu pot să îi spun tot ce fac şi cu faptul că nu poate pricepe că, prin faptul că îi ascund anumite lucruri, mă protejez pe mine însămi de multe chestii nasoale pe care mi le-ar putea face. Dar totuşi, nu ar putea totul să fie mai simplu de atât? Trebuie să ne complicăm existenţa singuri chiar aşa de mult pentru lucrurile simple din viaţa noastră? Şi dacă da, de ce de acum? Şi de ce doare aşa de mult? Şi de ce trebuie să ţin în mine toate chestiile astea din cauză că nu vreau să rănesc persoanele la care ţin?
Mă doare, chiar dacă nu vă arăt. Cu cât încercaţi să mă protejaţi mai mult, cu atât doare mai tare.

Hai să ne relaxăm

Ok, eu, bineînţeles că nu puteam să termin şcoala, ca toată lumea. Eu mai am încă cinci săptămâni (în afară de asta). Totuşi, mă relaxez. Am şapte mii de examene săptămânile astea două, iar eu sunt prinsă cu şapte mii de alte chestii prin şcoală şi nu prea dau pe la ore (ceea ce nu e foarte bine), dar mă surprind.
Mă duc la pregătire după ore, nu m-am lăsat de muzică, mai nou mi s-a pus pata să fac nişte fitness şi, nu ştiu. Ies, mănânc, cumpăr, beau, râd, mă distrez, trăiesc! Trăiesc, iubesc, sunt fericită. Azi, cel puţin, am radiat de fericire. Apropo, am părul mov! Bine, doar o şuviţă, dar m-am făcut mov!
Azi s-a făcut un an de când sunt în Londra. Culmea, am trăit ziua la maxim. După ce, dimineaţă, am fost puţin nesigură pe mine şi toată lumea ţipa în jurul meu "e aici, e aici!" de parcă era moştenitorul familiei regale, ca şi cum nu era suficient faptul că mi s-a zis azi că am de venit cu trei piese până vineri cel mai târziu, după nervii pe care i-am avut la a treia oră în care efectiv am început să înjur în stânga şi în dreapta, dup-aia mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu îmi pasă şi că mi se rupe-n paişpe, că viaţa mea nu s-a învârtit niciodată în jurul lui şi nu o să se învârtească niciodată. Am realizat că, atunci când oamenii au un scop, oricât de prieteni i-ai crede, niciodată nu se gândesc la ce te-ar face pe tine fericit, ci la ce i-ar face pe ei, iar în momentul ăla, te mint în faţă şi tu îi crezi. Şi am mai realizat o chestie. E impropriu spus că l-am pierdut. Nu poţi pierde ce nu ai avut vreodată. Şi e de bine că mi-am dat seama de toate chestiile astea.
Pe urmă, vin de la ore, ies să îmi iau căşti (Skullcandies ♥) şi ajung să le cumpăr tot de pe net. Măcar am ieşit, nu? Suc de mere şi ciocolată caldă, genial!
Sunt fericită! Sunt fericită că, în sfârşit, nu mă mai consum din cauza lui care, oricum, nu merita atenţie de la bun început. Sunt fericită că acum ştiu ce se întâmpla de fapt. Sunt fericită că te-am cunoscut mai bine. Sunt fericită că am învăţat cine îmi sunt adevăraţii prieteni. Sunt fericită că îmi iau căşti în sfârşit. Sunt fericită pentru că am examene şi nu mă stresez. Sunt fericită pentru că mai sunt 40 de zile până vin. Sunt fericită pentru că iubesc. Sunt fericită pentru că mă mut (deşi nu o să am net două săptămâni decât de pe telefon). Sunt fericită pentru tot ce fac şi pentru tot ce se întâmplă. Sincer vă spun, nu aş schimba nimic la ziua asta pentru că totul a fost perfect exact aşa cum a fost. ♥

Timpul...

Timpul vindecă orice fel de rană.


Câţi dintre voi nu au auzit asta măcar o dată în viaţa voastră? Câţi dintre voi nu au crezut în chestia asta măcar o dată în viaţă?
Eu am  crezut în ea. Am zis că o să vină o zi în care totul va fi bine, că o să fiu ok, că totul se va termina, dar ce credeţi? Ziua pe care o aştept eu pare să nu mai vină. Şi a realiza chestia asta a început să se joace cu expresia feţei mele lăsându-mă, în final, cu o amestecătură de sentimente pe care le puteai recunoaşte doar uitându-te la mine.
Să mă scuzaţi, dar la dracu! Ce face lumea asta cu mine? Cine a fost idiotul care mi-a zis că timpul vindecă? Dacă aş şti, i-aş zice în ce situaţie am ajuns. Eu am crezut în chestia aia, iar acum, credinţa mea tâmpită într-un clişeu luat dintr-o carte mă face să am o stare nu tocmai perfectă.
Mă întind pe pat şi îmi dau drumul la muzică. Ascult şi, uşor uşor, dau mai tare. Îmi revăd visele şi speranţele. Mă întreb unde îmi era capul când m-am gândit la toate astea. Ştiu că unele chestii, în momentul de faţă sunt practic imposibile, dar nu cred că vor mai fi posibile vreodată, sinceră să fiu. Şi uite aşa îmi iau visele şi mi le machiez în non-culori după care mi le deghizez subtil în avioane de hârtie. Să le arunc, să le las să zboare? Nu. Şi atunci ce am să fac cu ele? Ce am să fac, am să le ţin. Am să le ţin şi am să mă înec în ele şi în alcool. Am să adorm beată de vise şi cu prea multe grade în sânge, fără să ştiu ce se întâmplă cu mine, fără să ştiu ce va fi mâine, fără să ştiu la ce mă gândesc, uitând de toţi şi de toate. Până şi de mine. O să rămân ca un om lipsit de orice fel de scrupule în cartea istoriei adolescenţei mele pe care nu o va citi nimeni. Nu mi-am pierdut optimismul, dar mi-am pierdut speranţa. Şi asta este infinit mai rău.
Dacă vă întrebaţi dacă îmi place ce fac, nu îmi place. Nu îmi place şi îmi detest situaţia cu toată energia pe care o pot avea, dar nu am ce să fac. Nu pot fi ajutată, nu pot fi salvată, de eliberare ce să mai vorbesc?
Revenind la clişeul de la care am început, am avut destul timp să uit, să cern, să sper, să gândesc, am avut destul timp să fac multe. Acum, simt că mi-a expirat timpul şi că nu am ajuns nicăieri. Simt că am pierdut aiurea-n tramvai timpul ăsta, că l-am risipit aiurea crezând că, odată cândva, cineva mi-l va da înapoi. Mare greşeală.
Deşi urăsc clişeele, voi încheia tot cu un clişeu. Timpul nu se întoarce niciodată înapoi.

Distanţă sau egoism şi frică?

Şi dacă stau să mă gândesc, distanţa nu e mare. Tot ce ştiu şi ce iubesc, toată lumea, el, ei şi ele, nu e nimic departe de mine. Trei ore mă despart de universul meu uitat într-o poveste ce nu a mai fost scrisă, abandonată tristă într-un caiet vechi ce doarme pe un raft. Doar trei ore. Mult? Nu cred.
Poate că nu distanţa mă doare. Poate că nu am motive să îi tulbur conştiinţa aruncând acolo vina şi motivul lacrimilor mele. Poate timpul este cel care îmi pedepseşte păcatele aşa de aspru şi de neiertător.
Şi totuşi, stau şi mă gândesc. Stau şi mă gândesc cum vorbim ca proştii fără să fi trăit niciodată pe pielea noastră. Cine a zis că ochii care nu se văd se uită nu a fost niciodată despărţit de cineva. Ochii care nu se văd nu se uită. Parcă sentimentul de a şti că nu îi mai poţi vedea te împinge să îi iubeşti şi mai mult, să îi vrei aproape din nou şi oricât i-ai avea, tot mai mult îţi doreşti. Şi asta vă zic pentru că trăiesc. Dar nu e vina noastră că suntem atât de fraieri încât credem vorba veche din popor ce minte poveştile ce se întind pe kilometri. Toată lumea vorbeşte din cărţi. Pentru că, de cele mai multe ori, asta ne dorim. Nu vrem să ne chinuim. Vrem să se termine. Vrem să fim liberi de orice fel de îngrădire şi să ne reconstruim de la zero undeva departe de sufletul cald care ni s-a deschis în faţă. De ce? De ce când aveam tot ce ne doream în braţele celui care ne iubea necondiţionat? De ce? Din egoism! De-aia. Din lene, din superficialitate, din prostia ce nu are margini nici măcar în capul unui geniu. Ne e frică de ce va urma, de lacrimi, de durere, de tristeţe şi de dorul ce te omoară din interior. Din toate fricile astea stupide se termină tot în loc ca povestea să lupte pentru supravieţuire. Când pleci condus de frica meschină de toate aceste sentimente, crezi că nu e singurul de pe planetă şi că ai să mai găseşti. Dar ce nu ştii e că nu doar că nu ai să găseşti ceva mai bun din vina ta, dar vei pierde şi ce deja aveai. Pentru că deja aveai un centru al universului. Şi l-ai alungat din viaţa ta. Greşeala pe care o facem toţi este aceea de a căuta ceva mai bun când deja avem ceva minunat.
Nu. Distanţa nu desparte. Distanţa mai tare apropie. Egoismul desparte. Egoismul şi superficialitatea. Nu zic că e uşor să orbitezi la ani lumină de soarele tău, dar nu merită să îi zici că pleci şi să cauţi altă orbită. Pentru că nu vei găsi alta la fel. Şi de ce? De ce, când nu se merită?

Caracterul

Da, vorbesc din nou despre chestia asta. Singura chestie pe care v-o cer. Din păcate, puţini dintre voi pot să îndeplinească această condiţie şi mulţi dintre voi s-au ars când m-au cunoscut din cauza asta.
De obicei, singura situaţie în care mă enervează lipsa de caracter şi lipsa de educaţie elementară, este situaţia în care ajung eu rău. Şi nu contează dacă a ajunge rău înseamnă a nu fi prezentat de persoana cu care eşti şi a nu putea intra în discuţie sau înseamnă a fi etichetat. Acum, ştiu că am stârnit o posibilă potenţială reacţie în capetele luminate care îmi vor zice că sunt egoistă şi că nu mă gândesc cu cine umblu atâta timp cât nu mă afectează în mod direct pe mine. O să vă răspund calm. Nu încerc să schimb lumea pentru că nu o să pot. Nu sunt aici ca să fac educaţie nimănui. Ideea este că atunci când cel de lângă mine face ceva ce mă vizează, e normal să vreau măcar să port o discuţie cu persoana respectivă, nu?
Trecând peste partea introductivă care deja s-a lărgit mai mult decât plănuisem, da, dacă scriu asta acum este pentru că m-am ars din nou. Ştiu, am făcut-o, m-am încrezut în cine nu trebuia, s-a întâmplat, nu este un capăt de ţară! Mâine se va rezolva tot, iar eu voi trece mai departe fără nicio zgârietură. Nu poate să mă afecteze cu nimic o discuţie deschisă, părerea mea.
Ce am făcut, am vrut să găsesc pe cineva cu care să pot să port o conversaţie decentă în româneşte. Am găsit. Din nefericire pentru mine, nu ştiam la vremea aia că faptul că e băiat mă va afecta aşa de mult. Era un tip din Craiova. Era cu un an mai mic ca mine, era mai scund ca mine, am zis că nu am de ce să îmi fac probleme şi m-am relaxat. Asta a fost cea mai mare tâmpenie pe care am făcut-o de când l-am cunoscut. După nici o săptămână, nu mi-am dat seama cum, toată lumea dintr-a opta zicea că ies cu el. Şi nu, nu ieşeam cu el. Nu ies cu tipi mai scunzi ca mine. Toate astea ca să aflu mai târziu că scurgerea asta de informaţii eronate venea chiar de la el.
Recunosc, am fost fraieră, mi-am răcit gura degeaba timp de două săptămâni şi am zis de atâtea ori că îmi bag picioarele şi că nu mă mai interesează şi din nou m-a tras ceva înapoi în povestea asta idioată despre adevăr şi minciună.
Ce vreau să vă zic, nu de parcă nu aţi şti, e că atunci când vrem ceva, tindem să credem orice doar ca să ne atingem scopul şi, de cele mai multe ori, nu vedem adevărul care se ascunde timid în spatele minciunilor care ne fac să ne simţim aşa de bine. Nu e bine. Pentru că ajunge totul într-un punct în care se arde toată lumea care e băgată.
Şi în mod normal, aş zice "băga-mi-aş picioarele! Cum ajunge să se întâmple asta mereu?", dar de data asta chiar nu îmi pasă pentru că nu am pierdut absolut nimic. Chiar am câştigat o grămadă. Şi sunt fericită. Am învăţat cam a treia oară să nu fac compromisuri de niciun fel pentru ambiţiile prosteşti.