Caracterul

Da, vorbesc din nou despre chestia asta. Singura chestie pe care v-o cer. Din păcate, puţini dintre voi pot să îndeplinească această condiţie şi mulţi dintre voi s-au ars când m-au cunoscut din cauza asta.
De obicei, singura situaţie în care mă enervează lipsa de caracter şi lipsa de educaţie elementară, este situaţia în care ajung eu rău. Şi nu contează dacă a ajunge rău înseamnă a nu fi prezentat de persoana cu care eşti şi a nu putea intra în discuţie sau înseamnă a fi etichetat. Acum, ştiu că am stârnit o posibilă potenţială reacţie în capetele luminate care îmi vor zice că sunt egoistă şi că nu mă gândesc cu cine umblu atâta timp cât nu mă afectează în mod direct pe mine. O să vă răspund calm. Nu încerc să schimb lumea pentru că nu o să pot. Nu sunt aici ca să fac educaţie nimănui. Ideea este că atunci când cel de lângă mine face ceva ce mă vizează, e normal să vreau măcar să port o discuţie cu persoana respectivă, nu?
Trecând peste partea introductivă care deja s-a lărgit mai mult decât plănuisem, da, dacă scriu asta acum este pentru că m-am ars din nou. Ştiu, am făcut-o, m-am încrezut în cine nu trebuia, s-a întâmplat, nu este un capăt de ţară! Mâine se va rezolva tot, iar eu voi trece mai departe fără nicio zgârietură. Nu poate să mă afecteze cu nimic o discuţie deschisă, părerea mea.
Ce am făcut, am vrut să găsesc pe cineva cu care să pot să port o conversaţie decentă în româneşte. Am găsit. Din nefericire pentru mine, nu ştiam la vremea aia că faptul că e băiat mă va afecta aşa de mult. Era un tip din Craiova. Era cu un an mai mic ca mine, era mai scund ca mine, am zis că nu am de ce să îmi fac probleme şi m-am relaxat. Asta a fost cea mai mare tâmpenie pe care am făcut-o de când l-am cunoscut. După nici o săptămână, nu mi-am dat seama cum, toată lumea dintr-a opta zicea că ies cu el. Şi nu, nu ieşeam cu el. Nu ies cu tipi mai scunzi ca mine. Toate astea ca să aflu mai târziu că scurgerea asta de informaţii eronate venea chiar de la el.
Recunosc, am fost fraieră, mi-am răcit gura degeaba timp de două săptămâni şi am zis de atâtea ori că îmi bag picioarele şi că nu mă mai interesează şi din nou m-a tras ceva înapoi în povestea asta idioată despre adevăr şi minciună.
Ce vreau să vă zic, nu de parcă nu aţi şti, e că atunci când vrem ceva, tindem să credem orice doar ca să ne atingem scopul şi, de cele mai multe ori, nu vedem adevărul care se ascunde timid în spatele minciunilor care ne fac să ne simţim aşa de bine. Nu e bine. Pentru că ajunge totul într-un punct în care se arde toată lumea care e băgată.
Şi în mod normal, aş zice "băga-mi-aş picioarele! Cum ajunge să se întâmple asta mereu?", dar de data asta chiar nu îmi pasă pentru că nu am pierdut absolut nimic. Chiar am câştigat o grămadă. Şi sunt fericită. Am învăţat cam a treia oară să nu fac compromisuri de niciun fel pentru ambiţiile prosteşti.