Bucureştiul

Bucureştiul. Oraşul în care m-am născut. Oraşul care m-a crescut şi m-a format aşa cum sunt acum. Aşa cum e, prăfuit, plin de gropi, poluat, aglomerat şi mudar, e oraşul meu. Oraşul meu pe care nu l-aş da niciodată la schimb. Aş minţi dacă aş spune că nu îmi pare rău că am plecat. Îmi pare. Îmi pare foarte rău. Pentru că îl iubesc aşa cum e şi nu l-aş schimba nici un pic.

E oraşul în care, de mic, creşti pe străzi cu cheia de gât alergând toată ziua prin soarele care îţi arde pielea. E oraşul care o să-ţi zică direct că nu trebuie decât să fii altfel ca să atragi privirile. E oraşul în care vei putea să stai pe bordură lângă biserică cu zece prieteni, zece beri şi două pungi de chipsuri, râzând, înjurând şi făcând poze, iar toată lumea va zâmbi când se va uita la voi. Pentru că toţi sunt la fel şi pentru că e ceva normal, ceva ce vezi la fiecare colţ de stradă. E oraşul în care poţi să fumezi, să bei şi să fii cu cineva la doişpe ani că nu o să pese nimănui. E oraşul în care o sută de mii se duc într-o zi jumate pe un pachet de ţigări.

Şi nu e nevoie să mă cunoşti ca să te bagi în vorbă. Pentru că suntem la fel, tu şi eu, aceeaşi oameni cu tupeu, fără frică de nimic, hai aici să vezi ce zic. Că aşa e în Bucureşti. Şi ştiţi că am dreptate şi că oricine se bagă în seamă din orice tâmpenie pe care o zici, faci sau arăţi. Pentru că toate am trecut prin situaţia de a ne plimba pe străzi şi a ne trezi că dăm peste un tip care nu se poate abţine de la un comentariu.

Toate peste toate, iubesc Bucureştiul. Îl iubesc pentru că pot să mă aşez pe bordură când mă dor picioarele. Pentru că se vând ţigări şi alcool minorilor, pentru că pot să merg strâmb după două beri şi să se uite toată strada la mine, dar vor zice toţi "eh, a băut şi ea prea mult" şi vor trece mai departe ca şi cum ar fi ceva normal. Şi chiar e normal. Totul a devenit normal în oraşul ăla.

E normal să îţi strângi toţi prietenii şi să mergeţi la narghilea. E normal să ieşi zece minute la o ţigară cu fata care stă vizavi. E normal să bei bere pe bordură. E normal să fii cu el şi să se uite moşii la voi când vă sărutaţi. Totul a devenit o normalitate nebună în care am întrat toţi indiferent de vârstă şi indiferent de orice altceva. Pentru că genul ăsta de viaţă nu ţine cont de cum te cheamă, cum arăţi sau câţi ani ai. Ţine cont de un singur lucru. De oraşul din care vii.

Sunteţi norocoşi dacă sunteţi din Bucureşti, frate! Să nu plecaţi niciodată. Pentru că este un oraş minunat care te învaţă multe şi te formează ca om. Nu renunţaţi la el pentru nimic în lume. Pentru că el susţine şi creează noua generaţie. Şi nu îşi dă seama nimeni, dar în alt mediu, generaţia asta nu ar putea să supravieţuiască.