Mă simt din ce în ce mai departe de ceea ce iubeam odată, de ceea ce făceam odată, de tot ce făcea parte din zilele mele bune, de tot, într-un cuvânt. Simt că mă distanţez, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, de tot ce, altădată, era totul pentru mine. Şi e ciudat. Parcă Dumnezeu vrea să îmi spună că trebuie să las în urmă tot şi să plec departe, dar nu vreau! Vreau să rămân cum sunt şi vreau să fie tot ca înainte!
Vreau să scriu poezii din nou, să nu îmi îndrept părul cu placa, să îmi ascund relaţiile de bunică-mea, să copiez la geografie, să stau în Bucureşti, să fumez în drum spre şcoală, să mă machiez, să nu îmi fi schimbat parfumul, să mă uit după cinci băieţi de-o dată, cum făceam la doişpe ani, să beau Redd's de lămâie, vreau să fiu din nou eu!
Ca fapt divers, nu mă bucur că vine ziua mea. Nu îmi pasă că vrea să îmi ia mama chitară şi nu îmi pasă că vrea bunică-mea să îmi ia placă, nu îmi pasă ca fac paişpe ani sau că îmi fac buletin. Nu! Nu îmi pasă de nimic! Tot ce vreau e să mă întorc şi să îmi spun că nu o să mai fac niciodată prostia de a pleca. Pentru că ăsta e singurul regret pe care îl am. Regret că am fost atât de fraieră încât am plecat şi acum nu mai pot să mă întorc.
Şi mi-e frică să îmi pun din nou oglinda în faţă. Pentru că ştiu că iar o să găsesc ceva schimbat. Nu sunt eu, nu sunt tu, nu sunt ea, numai sunt nimeni. Nimeni din ce ştiam şi din ce vroiam să fiu. Mi-e dor de domnişoara cu părul în culori, de fata căreia nu îi păsa de nimeni şi de nimic, de fata care era ea aşa cum vroia ea să fie şi totul era bine. Şi de când am plecat, o caut pe fata asta. Când am s-o găsesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu