Într-un fel ciudat, chiar şi pentru mine, am descoperit că, încet încet, vreau din ce în ce mai mult să pot da timpul înapoi şi să mai fiu copila de altădată, când nimic nu mergea prost şi viaţa era frumoasă. Aş vrea, dacă s-ar putea, să adorm într-o seară şi să mă trezesc a doua zi cu soarele în ochi, înapoi la ce eram şi cineva să îmi zică "doar ai visat, totul e bine". Vreau să mă întorc în timp şi să îl îngheţ în vremea în care eram toţi împreună şi râdeam la orice tâmpenie din cauza berii.
Ce vroiam să zic de fapt este că îmi e dor de o grămadă de chestii la care, de când am plecat, nici nu m-am mai gândit şi le-am conştientizat de-abia acum. Destul de puţine, ce-i drept, dar există. M-am apucat să fac o lista a lucrurilor de care îmi e dor. Şi da, ştiu, e ciudat şi e trist, dar pur şi simplu îmi e dor de toate chestiile astea care, pentru voi, poate par banale! Şi ştiu că sunt banale! Dar sunt lucrurile mici care îmi definitivează existenţa şi dau culoare zilelor gri.
Nu ştiu ce introducere să fac pentru o astfel de chestie, având în vedere că nu am mai făcut aşa ceva niciodată, aşa că nu o să mă străduiesc prea mult şi o să o spun direct. Astea sunt toate chestiile la care am fost în stare să mă gândesc. Îmi e dor de el şi de ei, de toţi prietenii, colegii, cunoscuţii şi de toată lumea pe care am văzut astă-vară. Şi aici vreau să zic chiar toţi, fără excepţie. Gen, şi ăia care îmi cereau ţigări. Îmi e dor de berea de pe bordură şi de cele trei sau patru ţigări pe care le-am fumat zilnic în ultimele două săptămâni. Îmi e dor să ies cu ea în Moghioroş şi să mergem să fumăm. Îmi e dor de cele trei ore pe care aveam voie să le stau afară, de toate locurile în care am fost, de pozele pe care le-am făcut, de zâmbetele alea largi şi sincere, de căldura de afară, de hainele subţiri, de sentimentul de fericire şi poftă de viaţă fără motiv şi de banii pe care i-am ars fără să dau explicaţii. Îmi e dor de radio-ul pe care îl ascultam dimineaţa, de ea şi de cele trei zile în care am stat împreună, de trenurile din România, de aerul curat de la munte, de Redd's cu aroma de lămâie pe care aici nu îl găsesc şi de pachetul de Vogue roz pe care bunică-mea l-a confundat cu iPod-ul şi mi-a luat numai brichetele. Îmi e dor de şcoală, de Matache al nostru care va rămâne al nostru, de profa de engleză, de profa de fizică şi de ultima bancă în care stăteam. Îmi e dor de prietenii pe care i-am lăsat acolo în iunie, când am plecat prima oară. Îmi e dor de lumea de care m-am despărţit atunci, dar îmi e dor de ei aşa cum erau, nu aşa cum sunt acum pentru că o grămadă s-au schimbat enorm. Şi sunt unii care pe bune ştiu ce zic. Îmi e dor de nopţile pierdute la telefon, de mesaje, de senzaţia de a şti că trebuie să îţi mai rămână măcar şaizeci de minute, de zilele în care am fost singură, de dimineaţa în care m-am trezit la şapte, dar a meritat, de muzica pe care am tras-o şi de ultima zi care a fost cea mai frumoasă. Şi tocmai eram pe cale să închei când mi-am amintit că nu am zis nimic de ameţeală. Îmi e dor de prima bere cu ei, în spatele bisericii, îmi e dor de ziua când am ieşit cu ea la bere. Şi îmi e dor de ziua aia pentru că a fost ciudată, pentru că după ce am băut cutia mea de Holsten, n-am avut nimic, dar după alea cinci guri de Redd's de la ea nu mai ştiam să merg. Şi mi-am băgat picioarele pentru că ştiam că mă fac varză de la Redd's, dar şi pentru că, după bere am ieşit cu el şi eram aşa de varză încât nu mai eram în stare nici măcar să simt. Îmi e dor de ziua în care am ieşit cu ea din nou, am luat două beri şi am mers în Poli. Şi am băut Redd's de la mine şi Redd's de la ea pentru că niciodată nu e în stare să o termine. M-am făcut iar praf şi iar n-am mai ştiut să merg drept, dar am cunoscut lume şi am învăţat să trag în piept şi iar am ameţit de la asta!
Mi-e dor de toate chestiile pe care le-am făcut astă-vară, când am venit şi asta e tot ce sunt în stare să îmi amintesc acum. Dacă am uitat ceva, îmi cer scuze şi ascult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu