Octombrie nebun

E şase dimineaţa. Mă trezesc şi aud o încercare de a închide uşa de la intrare fără zgomot. E şase şi e întuneric. Fără să aprind lumina, mă ridic din pat. Mă sprijin de perete şi mă gândesc iar. Revăd şi analizez pentru câteva secunde gândul care mi-a trecut prin cap când m-am trezit. Gândul ce mă înfioară şi nu mă lasă-n pace. Aceeaşi imagine. Aceeaşi care m-a trezit de fapt. Imaginea copilăriei şi a fericirii. Parfumul trecutului, adierea caldă a vântului, zâmbetele, cuvintele, plăcerea şi apoi... Apoi nopţile nedormite şi lacrimile amare. Ţipetele mute şi zecile de vise promise. Minciuni! Minciuni conştiente şi frumoase, menite să aducă zâmbete şi fericire, dar care te lasă la sfârşit cu o mie de lacrimi plânse pentru acelaşi vis promis şi uitat de mult într-un tablou al copilăriei în care toţi zâmbeam. 

Dar de-o dată deschid ochii şi împing peretele cu toată forţa. Încep să alerg prin casă cu gândul nebun al unui condamnat ce are şansa să evadeze. Mă îmbrac cât pot de repede, mă pieptăn, îmi iau haina din cui şi plec. Nu mai ţin cont că e şase dimineaţa. Încep să alerg. Şi alerg cât pot de repede până în gară unde mă grăbesc să prind trenul către Victoria. Nu merg decât o staţie şi mă dau jos pentru metrou. Mă urc în primul care vine şi îl schimb după vreo cinci staţii. Celălalt avea să mă ducă unde vroiam să ajung. Cam în juma' de oră sunt la Bank. Mă gândesc să cobor, dar nu îmi arde de aglomeraţia, anarhia şi zgomotul din inima metropolei. Merg mai departe şi într-o oră sunt unde aveam de gând să fiu.

E ora opt. Răsare soarele încet. Ies cu paşi mici din staţia de metrou. Nu mă mai grăbesc, nu mai alerg, m-am mai liniştit, dar sunt încă răvăşită. Încă nu pot să realizez că n-am ce să fac şi că asta este. Pentru că e vorba de vise şi de idealuri interzise, iar acest amalgam de gânduri, amintiri, promisiuni şi sentimente este bateria ce alimentează cu egoism acelaşi sistem meschin care m-a adus aici. Sistemul pe care nu l-am putut înfrânge. Pentru că sentimentele sunt mai puternice decât orgoliul şi decât raţiunea. Pentru că asta, pe de-o parte, este tot ce am vrut. Să fug departe şi să mă prindă dimineaţa într-un pub, în Camden Town. 

Am intrat la acelaşi pub de pe marginea canalului. Am comandat o cafea pe care, mai apoi, am băut-o în grabă. Ceva iar nu era bine. Iar aveam sentimentul care mă condusese şi până atunci. Simţeam că trebuie să fug. Şi tot ce am mai făcut a fost să las pe masă zece lire. Am început din nou să fug. Trebuia să plec din Camden! Nu ştiam de ce. Pur şi simplu trebuia să o fac. Şi am făcut-o.

Am schimbat metroul după vreo oră şi un pic şi m-am dus în locul în care mi-am promis că o să fiu din săptămână în săptămână şi nu am mai ajuns. M-am sprijinit de un perete obosită, după ce am alergat acolo de la staţia de metrou, fără să îmi mai pese dacă desenul era proaspăt făcut şi mi se lua vopseaua pe spate. Ora zece! Ora zece şi fumez o ţigară la Waterloo în pasajul pietonal. Ora zece şi stau sprijinită de un perete cu graffiti gândindu-mă la cai verzi pe pereţi în loc să fac poze. Ora zece şi cinci. Îmi termin ţigara şi fug. 

Fug şi mă urc într-un autobuz pe care îl schimb după vreo oră. Aproape de casă, îmi sună telefonul, dar nu vreau să răspund. Mă opresc în parc şi, fără să îmi mai pese de frigul pe care am uitat să îl simt, mă aşez pe un buştean cu capul în mâini. Fumez altă ţigară. Fumez şi, aşa cum fumul dispare în aer, aşa dispar şi visele uitate pe care nu le mai ştim. Ţigara se arde. O sting, rămân puţin privind în jos după care mă ridic brusc şi fug. 

Alerg până în faţa casei. Nu e mult, dar încep să simt oboseala. Şi mai am puţin şi ajung. Parcă acum, locul de care fugeam, este cel care îmi poate oferi bucăţica de fericire. Dar e prea târziu. Pentru că tot ce văd e o clădire arsă. Şi tot ce simt e durere, frică şi o oboseală incredibilă, iar pe scări stau trei persoane cu privirea în pământ. Din păcate, le recunosc chipurile desfigurate de arsuri. Nu înţeleg ce caută acolo, dar şi ele mă recunosc. Şi privirile lor nu prevestesc nimic bun. 

Fug din nou şi le aud paşii în spatele meu venind din ce în ce mai aproape. Oraşul e şi el ars. Nu înţeleg nimic. Şi nici nu am timp să mă gândesc. Îi aud pe cei trei strigându-mi numele. Ţip şi alerg mai departe, dar mă împiedic de dalele de pe trotuar şi cad. Nu apuc să mă ridic în timp util, iar totul se termină. Nu mai am unde să fug. Sunt înconjurată de cei trei şi, în loc să mă bucur că îmi pot trage sufletul şi că nu mai trebuie să alerg, tot ce pot simţi e frica ce îmi curge prin vene şi o mână rece ca gheaţa care atinge mâna mea. Timpul! Asta a fost toată problema mea! Nu mai aveam timp! Îmi aud telefonul sunând şi vreau să răspund, dar nu mai pot mişca nici măcar un singur muşchi. 

Şi m-am trezit! M-am trezit în aceeaşi cameră, înconjurată de aceleaşi lucruri, dar într-o nouă zi. Telefonul suna pe noptieră, dar nu am mai răspuns. Eram transpirată şi îmi era sete. Şi dintr-o dată, parcă nu am mai putut să simt nimic. M-am întors pe partea cealaltă şi tot ce am fost în stare să zic a fost "octombrie!"