Întrebări

Ştii, şi uneori mă întreb de ce nu o fac şi de ce nu te întreb. Mă întreb de ce nu am curajul să te întreb ceva aşa de banal şi de simplu, dar poate că ştiu de ce. Poate e doar ambiţia mea prostească de a nu îi da satisfacţie celei care stă în faţa mea şi continuă să îmi pună aceeaşi întrebare stupidă şi nesimţită pe care, până la urmă, am ajuns să mi-o pun şi eu.
Şi dacă ea are dreptate? Dacă, înainte să te întreb, ar trebui să mă întreb dacă vreau să o fac? Şi dacă vreau, ce va fi după? Toate astea încep să mă enerveze îngrozitor. De ce îmi pun toate întrebările astea idioate şi de ce vreau aşa de mult să fac ceva ce nu sunt sigură unde mă va duce? De ce îmi e frică de răspunsul tău? De ce naiba şi de când îmi pasă ce crezi şi cum ne va afecta chestia asta? Şi mai mult decât atât, de ce mă refer la mine şi la tine ca la "noi"? Ce am păţit? Până la urmă, cine eşti de contezi aşa de mult? Cine sunt de îmi pasă aşa de mult de tine? Unde mă vor duce toate întrebările astea fără răspuns şi felul prostesc în care mă comport? 
Şi, deşi e ciudat şi mă enervează, orice mi-ai face, nu vreau să te opreşti. Pentru că nu e vina ta, cum nu e nici a mea. E a ei! Dacă n-ar fi stat în faţa mea întrebându-mă acelaşi lucru de aşa de multe ori... Dacă nu ar fi fost ea, cum m-aş fi simţit acum? Dacă nu ar fi nimic aşa cum e acum, ce s-ar întâmpla? Nu aş fi regăsit niciodată acest sentiment pe care l-am arhivat demult undeva, dar am uitat unde. Dacă nu ar fi fost ea, nu l-aş fi găsit. 
Şi, deşi realizez că sunt o idioată bucurându-mă din prostia asta, într-un fel ciudat, mi-a fost dor. Nu! Nu e bine! Nu trebuie să-mi placă! Întrebările revin! Şi iar mă gândesc la tine. Şi la ea. Şi la acel "noi" pe care continui să îl folosesc de parcă ar însemna ceva.
De ce eu? De ce tu? De ce ea? Şi de ce aceeaşi întrebare tâmpită care nu acceptă un "poate" ca răspuns? De ce? Şi de ce continui să mă întreb? Nu! Nu mai vreau! Cineva să apese pe stop! Ce naiba fac? Realizez că nu e bine. Şi totuşi continui să fac aceeaşi tâmpenie. Acţionez în acelaşi mod prostesc care m-a adus aici. Te văd. Şi ce fac? Zâmbesc, nu? De ce? Pentru că răspunsul la întrebare e "da", nu-i aşa? De ce? De ce trebuie să fie aşa? De ce când de fapt nu vreau? Şi de ce tocmai tu? 
Acum ce fac? Nu! Iar mă întreb! Aceeaşi întrebare! Se repetă tot! Nu! Vreau să se oprească, dar cum o voi opri? Şi ce fac iar? Răspunsul e "da" şi ştiu prea bine, dar nu vreau să accept. Nu trebuie să fie aşa. 
Nu!