Praf de stele

Nu, nu am de ce să mă plâng de data asta. Nu, nu îmi pare rău că n-am mai scris de un car de ani. Nu, nu știu de ce nu am făcut-o. Nu, nu îmi voi cere scuze pentru nimic.
Nu am să spun că m-am schimbat pentru că nu am făcut-o. Doar am altă stare de spirit în majoritatea cazurilor. Nu știu, mă simt altfel: mai întreagă, mai om, mai eu.
Am avut niște luni ciudate în care am schimbat multe la mediul meu inconjurător, cum ar fi cercul de prieteni, sau pe el, sau hainele pe care le port, sau pantofii pe care îi încalț, sau părul, sau culoarea pielii (m-am bronzat în octombrie, am fost în Portugalia), sau drumul spre casă. Și multe altele. Și mă simt mai bine.
A fost o iarnă ciudată, una în care am stat acasă pentru că așa am vrut, una fără zăpadă, una în care am citit mai mult și am purtat șosete pufoase și cizme cu toc. Una în care mi-am cumpărat și mi-au fost cumpărate multe lucruri, una în care m-am îmbrăcat gros. A fost o iarnă ciudată. N-am mai avut așa ceva până acum.
Seara asta? În seara asta nu vorbesc cu nimeni. În seara asta am făcut duș și nu m-am băgat direct în pat. Am făcut curățenie toată ziua. Mâine e luni și eu am școală. Trebuie să mă tund.

Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

La grămadă

Ăsta va fi un post încurcat. Am avut o zi încurcată. Azi a plecat văru-meu pe care nu-l mai văzusem de trei ani. Mi-a făcut foarte bine să-l văd. E ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mi-aș dori să avem altă relație, una mai strânsă, dar sunt conștientă că asta va lua mult timp și va necesita multă muncă din partea amândurora. Deși nu prea avem cine știe ce legătură, mi-a părut extrem de rău să-i văd plecând și pe el, și pe ai lui. Mă încălzesc cu ideea că se vor întoarce la un moment dat sau, mă rog, găsim noi o cale să ne vedem. După ce ei au plecat către aeroport împreună cu cele două valize pe care le aveau, eu am pierdut timpul prin oraș. Am dat bani la tot felul de tipi și tipe care cântau pentru mărunțiș, dar m-am plictisit repede. Nu aveam stare, așa că am plecat acasă.
Când am ajuns, am decis să mă opresc din a citi Moranthology (de Caitlin Moran) și să mă apuc de Silver Linings Playbook (de Mathew Quick). Nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Vreau să citesc cartea asta și atât. După câteva capitole, mi-am dat seama că e destul de tristă, după cum scria și pe recomandarea lăsată de prietenul meu anonim pe semnul de carte cu care a venit. (Am luat-o de la un schimb de carte, pe baza recomandării ăsteia și din cauza faptului că vroiam să văd filmul. Am dat pe ea Dracula.) Am început să mă întreb de ce m-am apucat să citesc o carte atât de tristă considerând faptul că eu sunt destul de tristă și-așa.
Cum stăteam în pat, într-un imens tricou alb, în niște pantaloni scurți roșii și cu părul prins, citesc despre cum protagonistul meu dormea în mansarda părinților lui. Și de la asta mi-am amintit de faptul că întotdeauna mi-am dorit să am o casă cu mansardă. Mi se părea incredibilă ideea de a dormi acolo. În continuare, vreau chestia asta. Apoi, inevitabil, gândul următor a fost despre el. Mi-am amintit că vrea să-și ia o casă în Italia. Mi-a zis, dacă vreau să vin la el, să-mi aduc hainele și un bilet de întoarcere. Ce frumos ar fi să aibă o mansardă! Aș adormi în mansarda oricui pe jos, peste caiet, pix sau amândouă, cu chitara lângă mine, într-un tricou larg, pantaloni scurți și cu părul prins. Eu de ce nu am mansardă?
Laura crede că gândesc prea mult. Încep să cred că are dreptate. Cică femeile s-ar gândi la bărbați, pe zi, mai mult decât s-ar gândi bărbații, săracii, la orice, în tot atâta timp. Nu e o posibilitate pe care o exclud.
Mâine mă văd cu o prietenă. De luni, încep munca la alt festival. Pe 22 îmi iau rezultatele, pe 27 mă înscriu la colegiu, pe 5 septembrie se definitivează, pe 9 începe școala. El tot nu m-a căutat.

Ca-n prima zi, la dracu!

Mă hotărâsem să nu mă opresc din mers din cauza lui. Ajunsesem la concluzia că nu merită și că sunt bine acolo unde sunt. Bine, m-a și enervat, dar fără să vrea și fără să știe.
Ulterior, am povestit toată chestia unui prieten foarte bun. L-am făcut să intre în pielea personajului ăstuia pe care i-l făcusem eu pe loc, fără să știe despre cine era vorba de fapt. Am întors situația pe toate părțile. E convins de faptul că ăsta pentru care eram hotărâtă să nu mă schimb e îndrăgostit de mine. Atât mi-a trebuit.
M-am enervat pe el aseară ca proasta. M-am pripit. Apoi, mi-am petrecut noaptea trecută și dimineața asta înjurându-l, dar asta nu înseamnă că îl iubeam mai puțin. Ne enervăm părinții și ne spun lucruri mai puțin plăcute, dar asta nu înseamnă că ne iubesc mai puțin, nu? Nu. Îl înjuram singură prin casă, de fapt, pentru că îmi păsa. Și îmi păsa exagerat de mult poate, iar asta se cheamă iubire.
Îl iubesc. Am zis-o. Îl iubesc pentru că a fost prima mea iubire și nu pot să trec peste. Am zis-o și pe-asta. Îl iubesc și de-asta am să mă opresc din drum pentru el!

Impas

Am pierdut. Am jucat și am pierdut. V-am zis că am să pierd, nu? Știam. M-am complăcut. De la început știam că am să pierd, dar niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult de-atât. Am pierdut și mai că n-am plâns de fericire. N-am regrete și nu am remușcări, deși știu că ce-am făcut n-a fost bine. Nu mă prea interesează, în secunda asta, decât lucrurile care mă ajută. Asta m-a ajutat.
Am zis că, dacă nu rănesc pe nimeni, mă voi răni pe mine. N-am vrut să fac asta. Știam de la început pe cine aș fi rănit. M-am împăcat cu ideea și am trecut la fapte. Nu îmi pare rău.
Cu toate astea, mă omoară gândurile. De azi-noapte nu pot să dorm. Mă trezesc din oră în oră și văd lângă mine același om. Undeva, creierul meu știe că patul este gol, dar amintirea rămâne. O simt, o văd și o trăiesc. Nu doare, încă nu.
Știu ce ar trebui să fac, dar nu pot. Mereu apare întrebarea: ce faci când îl iubești pe primul mai mult decât l-ai putea vreodată iubi pe al doilea, dar al doilea te iubește mai mult decât ar putea vreodată să o facă primul?
Nu știu. Și nu cred că voi avea curajul să aflu prea curând.

Toți morții

Fantomele trecutului mă bântuie. S-au întors două, așa, la două zile distanță. Ce dracului vă veni tuturor să mă căutați dintr-o dată?! Ce mama lui de joc mai e și-ăsta?! De data asta, ce o să-mi mai luați? Știu cum funcționează treaba. Nu vă cred zâmbetele. Cuvintele, nici atât. Ce căutați în viața mea?!
Și nu găsesc răspunsul decât într-un proverb vechi: pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. N-am să vorbesc decât despre el. Mi-a dat azi mesaj să îmi spună că ar fi mișto să ne vedem, că maică-sa mereu întreabă de mine, că nu am mai ieșit de un car de timp și că trece printr-o perioadă aiurea. Se gândea că l-aș putea ajuta. Bineînțeles că am să fac tot posibilul. Îmi e prieten, nu? Din nefericire, nu am timp de el până miercuri. Și atunci a rămas să ne vedem.
Eu? Ce-i cu mine? Eu mi-am continuat ziua gândindu-mă că, în situația asta, eu aveam zarurile amândouă. Aveam prilejul de a-i da o linguriță din medicamentul lui propriu și personal. Nu poate să mă aibă. Am să iubesc momentul în care îi voi da în cap cu asta.
Și apoi am plecat de-acasă. Am vorbit până m-am urcat în metrou. M-am așezat, cufundată în gânduri și în amintiri, amintiri frumoase, amintiri cu noi. Noi? Da, noi. Am fost odată noi, nu? A fost primul om pe care l-am iubit, la dracu! Da, noi e ok. Dacă încearcă să facă ceva? Bine, nu e loc de "dacă" în propoziția aia. Sigur va încerca să facă ceva. Și dacă eu nu voi fi în stare să spun nu? Nu! Trebuie să-i spun nu!
Ușile se deschid. Era să uit să cobor.
Nu vreau să mai fac aceeași greșeală a treia oară. Nu pot să fac asta. Dar totuși, a fost o greșeală? Este o greșeală și acum? De ce nu pot să-l dau afară din viața mea odată și pentru totdeauna? De ce, de fiecare dată când se întoarce, am să fiu aici? De ce, când el nu merită? Și ce-am să fac? Am să fiu eu și am să rezist până am să cedez. O să ne jucăm de-a orgolioșii și slabii, ca de obicei, și eu am să pierd. Nu pot să pierd de data asta!
Urât mai e să știi la ce să te aștepți! Am zis de când a plecat ultima oară că se va întoarce la mine, dar mai bine nu se mai întorcea.
Iubirea este, până în momentul de față, cel mai tare drog pe care l-am descoperit.

Ia de du-te!

Ceasul bate ora două,
Afară-i frig și-ntr-una plouă.
Și stau, te-aștept singură-n casă.
Hai, cântă la altă masă!

Focul arde, face fum,
Să arzi în el! Să te faci scrum!
E liniște, toate sunt mute.
Ia tot ce știi și ia de du-te.

Gheața se sfarmă la mine-n pahar,
Încerci să te scuzi, dar e în zadar.
Încă ești capabil să mergi.
Eu îți sugerez s-o ștergi.

Deschis-am ușile-alea largi.
Eu te-mping și tu mă tragi.
Plecași pe tot felul de rute
Și să te-aștept? Mai ia de du-te!

M-ai luat să ce, să stau așa?
Mai bine luai pe-altcineva.
Doar pe mine mă mai ai
Eu îți sugerez s-o tai.

Nimeni nu se sinchisește
Lumea încă mai trăiește.
Nu le pasă când mai treci.
Eu îți sugerez să pleci!

De pe drum

Ieri a trebuit să merg într-o parte a orașului pe unde nu mă aventurez de obicei. Lucrez la alt festival și aveam training. Mi-am luat pe mine tricoul care de-abia ajunsese prin poștă dimineață, nelipsiții mei pantaloni scurți și balerinii ăia negri pe care am jurat să-i arunc luni, când ajung acasă. E sâmbătă și tot îi am. Mi-e clar că nu am să-i arunc.
Afară ploua, iar eu aveam în mine un sictir greu de imaginat. Drumul, o oră. Aveam tren direct. Mă urc frumos în el și găsesc un ziar. Îl citesc, spre surprinderea mea și a celorlalți călători respectabili, care se uitau la mine ca și cum aterizasem de pe vreo planetă extraterestră.
O voi folosi ca exemplu pe tipa care s-a așezat în fața mea. Mai mult de douăzeci și cinci de ani n-avea. Costum gri, cămașă albă cu guler de-ăla drept și îngust cum nu-mi plac mie. Era machiată de seară (aiurea, considerând că era patru, iar ea arăta ca și cum venea de la muncă) și exagerase cu dermatograful. Părul șaten, arătând și el clar a încercare nereușită de blond, stătea parcă strâns în buclele mari care îi treceau de umeri. S-a urcat în tren de parcă era al maică-sii. N-am băgat-o în seamă. Eu nu mă uit la lumea din jurul meu. Spre exemplu, la domnișoara în cauză m-am uitat timp de vreo două secunde, dar nu am putut să nu observ felul în care stătea picior peste picior și privirea cu care mă fixa. Parcă vroia să mă înece în irisul ăla albastru și să mă ascundă apoi în negura pupilei. Sunt învățată cu priviri dintr-astea. Toată lumea se uită la mine de sus, de obicei. Știu de ce stilul meu enervează. Calmează-te, societate, asta încă nu e de schimbat la mine.
Cobor din tren și merg pe jos douăzeci de minute printr-o ploiță de-aia tâmpită. Nu ploua cât să scoți umbrela, doar cât să te enerveze. Când am ieșit, mi-am tras jacheta pe mine și a trebuit să merg prin aceleași condiții meteorologice. Mi s-a părut mai lung drumul la întoarcere. Eram fericită. Să mă plouă până nu mai poate!
Fiecare chestie are frumusețea ei. Plimbați-vă!

Analiză

De ce nu mai scrii așa de mult ca înainte?
Nu știu, parcă nu mai am despre ce.

De ce spui asta?
Nu mai e ca înainte. Înainte mergeam pe stradă și vedeam o frunză despre care vroiam să scriu pe blog și o făceam. Acum nu mai e așa. Parcă nimic nu îmi mai atrage atenția.

Ai găsit vreo cauză?
O să sune extrem de stupid. Cred că e din cauză că sunt fericită. M-am obișnuit ca blogul să fie un fel de refugiu. Era o chestie la modul ”ah, stai, mi s-a întâmplat ceva, hai să scriu!”. Doar așa scriam. Nu erau experiențe, amintiri, sentimente... Erau chestii care mi se întâmplau. Acum mi se întâmplă din ce în ce mai multe de la zi la zi, dar parcă nu-mi mai vine să scriu despre ele. Pe cine ar interesa de frunza mea? Nu știu dacă are vreun sens ce spun.

Are. Ai zis că ești fericită. Cum afectează asta ce și cum scrii?
Afectează, în mare măsură, prin a diminua. Scriu la fel, zic eu. Poate nu mai sunt așa de coerentă, deși nu-mi dau seama de ce. Parcă nu mai sunt în stare să fac nimic. Orice ar fi, parcă ceva nu e bine și știu că pare, dar nu mă critic exagerat de mult. Pur și simplu știu când să mă opresc din a face ceva, dacă nu fac cum trebuie. Nu zic că nu-mi place ce scriu, dar e diferit și cred că era o idee mai bine înainte. Scriu mult mai puțin, e clar! Cât despre fericire în sine, parcă îmi ocupă tot timpul. Cred că asta se întâmplă de fapt. Sunt așa de plină de viață și de energie încât am uitat să mă mai și calmez și să realizez că sunt în jurul meu niște chestii care chiar trebuiesc spuse, întâmplări care merită împărțite și cu alții.

Cum te simți?
Cam aiurea, sinceră să fiu. Mă chinui de aproape trei ani să țin un blog în picioare, am acumulat niște cititori care nu știu sigur că mă citesc și am scris o grămadă! E o muncă titanică să nu abandonezi un blog timp de trei ani, părerea mea. Plus că m-am și ocupat de el. Doar în ultima vreme m-am lenevit. Mă simt aiurea față de mine, în primul rând, pentru că am pus osul la o treabă și acum că nu mă mai motivează nimic, mi se pare că pot să renunț și nu vreau să am impresii de genul ăsta. Vreau să îmi revin. Apoi, mai sunt și cei care citesc despre frunza mea aici și mă simt aiurea și față de ei, deși pe majoritatea nu-i cunosc. Respect oamenii care mă apreciază. De ce să mă lenevesc? N-am nicio scuză!

Crezi că va ajunge vreodată discuția asta la tine pe blog? 
Hahaha, probabil.

Hai să terminăm frumos. Ce le-ai transmite cititorilor?

Asta:

Mediu

Intru, mă descalț, îmi dau geaca jos și mă așez. Molly se așează lângă mine, iar mătușă-sa Lynn, pe fotoliu. Îmi explică să nu vorbesc mult și să nu-i spun nimic, că vrea să afle totul singură.
- Văd o femeie, îmi spune. Și mi-o descrie pe bunică-mea. Mă prind imediat că e ea. Îmi spune ce vede. Sunt chestii pe care nu ar avea cum și de unde să le știe. Unele sunt banale. 
- Le ai cu muzica, bunicul maică-tii a luptat în război, mănânci mulți cartofi. Bunică-ta ar vrea să mănânci mai multă pâine (ceea ce nu mă surprinde, că mereu mă bătea la cap cu pâinea) și mai multe legume verzi. Te doare capul de la ciocolată și cașcaval. Uneori, te simți foarte singură și, dacă nu ai grijă, singurătatea asta a ta poate da în depresie. Ai plâns din ceva de curând, dar nu a fost așa, o chestie de moment. Ai suferit în tăcere ceva timp până să-ți dai drumul. Ce face maică-ta? Te îndepărtezi de ea și nu e bine. Vrei să-ți faci unghiile. Ai mai multă grijă de pielea ta decât de obicei, în ultimul timp. Nu știi să te ții de bani. O sumă mare a fost cheltuită recent. Ai vrut să-ți faci pedichiura cu pești. Cineva are coșuri, e de la hormoni. A fost cumpărată o geantă. Ți-ai luat o roche nouă, una simplă și n-a fost incredibil de ieftină, dar nici scumpă.
- E asta de pe mine, îi răspund. Râdem toate trei.
- Taică-tău are probleme cu banii. Cineva în jurul tău a avut probleme cu unul din dinții din față. Ai o conexiune cu Germania.
- Am prieteni de familie acolo.
- Da, ăia. Ăia sunt buni, confirmă ea și trece la chestii mai neașteptate.

- Bunică-ta a murit de ceva în jurul stomacului. A avut o problemă cu ceva. Nu știu ce a fost. Ai în familie pe cineva care se roagă și a avut un câine. (Am, pe bunică-mea din partea lu' tata.) Bunică-ta a fost fericită să moară. N-a vrut să lase în urmă suferință. Se gândea la soțul ei, că o să fie acolo cu el. Cineva din familia bunică-tii... De fapt, cineva din predecesorii tatălui ei. Unul din ei era dintr-o familie nobilă din Spania. A adus bani în familie.
- Nu știu, îi răspund.
- Normal, că n-ai de unde. Interesează-te daca s-a ocupat cineva de arborele vostru genealogic. Ar fi foarte curios. Ai scări în casă. Ai să te împiedici de ele, dar n-o să ți se întâmple nimic grav. Ce poate fi cel mai rău e să îți scrântești glezna, dar fii atentă totuși. Ai să fii într-o mașină foarte elegantă în următoarele două săptămâni și o să ai parte de o surpriză. (Balul!) Maică-ta a fost într-o relație serioasă înainte să-l cunoască pe taică-tău. Maică-ta asta vrea să facă ceva. Are nevoie de un imbold. Ajut-o!

E prea mult de povestit. Mătușa acestei Molly este mediu. Mi-a făcut mai mult bine într-o oră decât alții într-o viață. Sunt bine, asta e clar. Acolo unde ești, mamaie, mersi că ai grijă de mine așa cum sunt eu.

Floarea

Am lipsit mult. Prea mult. Nu am nicio scuză. Urmează o poezie.

Camera e mare și aud ecou
Alisa povestește de Marilyn Monroe
Și o ascult, că de! Ea mă întreține.
Fără fata asta, ce era de mine?
Ea mi-a dat și nume, Floarea mă semnez.
Bine, m-aș semna, dar nu mă deplasez.
Nu mă mișc nicicum, de fapt. Stau cuminte sus,
Pe raftul ăsta-nalt, unde am fost pus.

Alisa e înaltă, slabă și frumoasă,
Este vorbăreață și prietenoasă
Și parcă, uneori, mi-aș dori capac
Pentru guri ca a Alisei, care nu mai tac.
Îmi povestește tot: de-ai ei, de mă-sa mare,
De mătușa Clara, cea cicălitoare,
De Marius, actorul, de-l vrea de bărbat,
Despre ce mănâncă și de cum doarme-n pat.
De telenovele, de muzică și țoale,
Despre cum nu știe să facă sarmale,
De culori și rufe, și de cum spală vase,
De prietenele ei, nu foarte sănătoase,
De cum Andrei, colegul, e puțin sărit
Și iarăși alte treburi despre ce-a gătit!

Bineînțeles, nu-mi pasă chiar de toate,
Dar ea mi le tot spune pe motiv că poate.
Nu știu cum face însă făptura minunată
De mă captivează de fiecare dată.
Să-mi zică într-o oră de drumul ei spre casă
Sau de-alte bazaconii și mă trezesc că-mi pasă.
Nu știu ce dracu are, parcă-i blestemată.
De când sunt nu știu de așa o fată.

Ai ei cred că-i nebună, comunică cu flori.
Nici ei nu-s mai întregi: sunt ambii scriitori.
Nu sunt din București. Stau ambii la Constanța,
Acolo unde fata își face vacanța.
Și asta-n fiecare an și eu rămân acasă.
E una la parter la care mă lasă.
Laura o cheamă și ea nu vorbește.
Eu mă odihnesc, ea stă și citește.
Pe urmă vine Alisa și stă până-n zori
Să îmi povestească de haine și culori.

Blestemată-i vorba! N-o fi mai bine oare
De mine, o necuvântătoare?

Na că m-am întors!

– Atenție! Urmează un post lung! – 

M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.

Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.

Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.

Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.

Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.

Plec

Mi-am făcut toate bagajele și arăt prezentabil pentru o țară străină. Mâine o să plec de-acasă pe jumătate adormită și am să-mi mai revin de-abia la aeroport. Am să dau check-in pe facebook de-acolo pentru că eu nu pot pleca fără să anunț vreo 600 de oameni de chestia asta. Am să dorm în avion ascultând muzică și mama o să-mi facă poze despre care n-am să știu. Am să mă trezesc și am să mănânc sendvișuri cu salam, cașcaval și margarină. Ai mei or să-și fumeze țigările electronice în toaletă.
O să stau departe de tot ce știu pentru un timp. Plec în Madeira. O să ies puțin din frigiderul în care trăiesc și or să mă lase portughezii să stau în bucătărie, dacă nu mă bagă în cuptor deja. Sper să am wireless la hotel. Vin peste o săptămână. Am să mă întorc la cotidian și la el. Îmi iubesc viața!
Mâine plec.

Rezumat

Se face o lună de când n-am mai scris. Scuze. Am fost prinsă cu multe chestii.
Pe scurt: am făcut voluntariat la unul dintre cele mai minunate festivaluri de pe planetă, am cunoscut o grămadă de oameni și am învățat o grămadă de chestii. Mi-au venit rezultatele de la examene și nu sunt dezamăgită de ele deloc. Nu le mai dau pe niciunul. A fost ziua a doi dintre cei mai buni prieteni ai mei (un tip și o tipă). Sunt născuți în aceeași zi. Cu el m-am combinat. M-am ocupat de canalele de YouTube pe care le administrez. Amândouă au conținut nou. Peste o săptămână am vacanță și plec în Madeira până pe cinci. Pe unșpe vine Laura.
Da, mi-am găsit pe altul și știu că cineva se va gândi că sar dintr-unul în altul prea repede. Poate că așa e, dar cui pe cui se scoate. Mă bucur că s-a întâmplat așa. Până la urmă, cred că aveam nevoie de așa ceva. Nu e cel mai frumos, cel mai deștept sau cel mai popular, dar îmi e cel mai bun prieten de doi ani de zile. Aveam nevoie de un om normal, care să nu aibă nimic special, la prima vedere, dar cu care să pot să fiu eu și care să mă ia așa cum sunt.

În ziua aia în care te-am văzut umblând prin casă în pantaloni scurți și dresuri și în tricoul ăla albastru, larg, demachiată și fără parfum, cu părul desfăcut și dezordonat, atât de simplă și atât de tu... Niciodată nu te-am văzut așa de frumoasă!

Vroiam să plec la colegiu și să caut iubirea acolo. Știa. Vroia să își încerce norocul în prima zi din septembrie.

Iubire bolnavă

Am vrut să nu mai scriu despre el. Am vrut să îmi forțez inima să nu mai iubească și creierul, să nu se mai gândească la el. Am vrut să știu că are pe cineva și că eu sunt singură și să mă împac cu ideea. Îmi e bine singură, dar cel mai rău tip de singurătate e atunci când știi exact cu cine ai vrea să fii și nu poți. Așa sunt eu acum. Doare ca dracu.
Îmi era bine. Știam că e cu una și nu mă interesa. Arătam mai bine ca ea. Sau, cel putin, așa am crezut când am văzut-o în primele două poze. Pe urmă, am găsit altele fără să vreau și mi-am dat seama că nu e așa ștearsă. După ce mi-am dat seama de asta, totul a început să mă lovească spărgându-se de mine, ca valurile de stânci. Nu știu dacă stâncile simt durere. Eu simt.
Mi-am dat seama că nu e ștearsă, că e chiar drăguță, că poate nu am fost suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de încrezătoare. Poate că nu i-am dat suficientă atenție, poate că nu am petrecut suficient timp împreună. Poate că nu l-am iubit suficient de mult, deși cred că el nu a știut cum să înțeleagă cât de mult îl iubeam de fapt. Poate că părinții ei nu sunt așa de stricți. Acum, face cu ea toate lucrurile pe care le-a făcut cu mine. Doare! Doare tot ca dracu!
Nu cunosc pe nimeni care să aibă atâta încredere în imaginea lor sau în forțele proprii. Sunt un om puternic și ambițios, un om care ar face orice ca să arate lumii că poate să facă orice își propune și că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Știu să trag singură și pot să o fac. Acum, toată treaba asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva fac ceva greșit. Cum se poate întâmpla așa ceva unui om ca mine?! Niciodată nu m-am îndoit de propria-mi persoană. El a reușit să mă aducă în halul ăsta.
Mă știe pe dinafară. Îmi știe povestea, mă poate răni cu foarte mare ușurință și o face. Dacă aș putea să-l fac să-mi simtă durerea, n-aș face-o.

Ritm

Salut, salut. Imprăștiata de mine s-a gândit să scrie. Am ajuns la concluzia că am nevoie de un ritm în care să îmi intru. Știu că n-o să meargă, dar măcar pot să vă spun și vouă despre ce vreau să fac și poate așa o să fiu mai motivată. Așa arăt eu acum.
Stau în pijama toată ziua, dacă nu ies. Mănânc prostii. Fac mâncare. Joc conQUIZtador, mult, mult conQUIZtador. Pierd timpul. Sunt pe net cam până pe la doișpe noaptea în fiecare zi. Sunt în vacanță. Am teme și am de învățat. Vreau să merg la cumpărături. N-am bani. Vreau să fac muzică. N-am inspirație. Îmi caut curs de make-up. Toate sunt scumpe. Îmi caut de muncă. N-am succes deloc. Îmi vreau muzica îmapoi. De când mi-au furat laptopul și nu mai am fișierele toate, sunt un pește pe uscat. Nu am ojă pe unghii de marți. Ascult Smiley. (Poftim?!!) Mă trezesc târziu. În toată lumea văd persoane pe care cândva le știam bine. Vreau să ies. Am training marți, miercuri și joi. Aștept până atunci. Îmi caut vopsea de păr. Nu am găsit decât tâmpenii care nu acoperă cum trebuie. Mă bate gândul să îmi schimb culoarea părului, dacă tot am fire albe deja. Aștept să îmi vină placa nouă. Sunt ca un pește pe uscat de când mi-au furat placa. Aștept să îmi vină o carte pe care am comandat-o acum vreo două săptămâni. (Ce e greșit la tine, Amazon?) Scriu pe blog. N-am mai făcut asta de vreo săprămână și ceva. M-aș apuca să scriu o carte, dar am mai încercat să fac asta de o mie de ori și nu mi-a ieșit. M-aș apuca să fac video-uri pe YouTube, să le dau sfaturi tuturor oamenilor care au probleme în relații și în viață în general, cum mi-a sugerat un amic că ar trebui să fac. În română sau engleză?!
Amestec în mâncare. Iese abur din lingura de lemn. Sting focul. Mă concentrez pe faptul că mă enervează tot ce face el de fiecare dată când mă surprind gândindu-mă la orice are de-a face cu persoana lui. Îmi iese. În sfârșit pot să mă uit și eu în jurul meu. Sunt singură acasă. Mă simt ca un maldăr de gânduri care așteaptă să fie separate în colorate, albe și negre și băgate într-o mare mașină de spălat care să meargă fără oprire până când s-au curățat de tot de orice fel de mizerie primită de la alții.
Lumea m-a distrus de tot. Mi-a luat ritmul natural și mi l-a scăpat pe jos. Caut altul.

Ai plecat

Am scris despre el prea mult. Mă uitam acum câteva zile la postările mai vechi. Am realizat că, de fapt, o mare parte din blogul meu este ocupată de el. Nu sunt sigură dacă merită sau dacă asta e ce vreți să citiți (spre exemplu, eu nu suport să citesc bloguri ale căror autori nu scriu decât despre persoana fără de care nu își văd viața), dar nu am ce face.
Azi a fost ciudat. De fapt, e ciudat de ceva timp. Ești peste tot. Tot ce faci e în fața mea și, cu cât te apropii mai mult, cu atât mai aproape te vreau și cu atât mai mult. Nu mă meriți. Știu asta. Nu mă meriți, dar te vreau. Te vrea corpul și sufletul din mine. Nu ești cel de care am nevoie, dar ești cel pe care îl vreau. Mereu ai fost așa. Așa vei rămâne.
Ai plecat ca un fraier. Ai plecat fără să înțelegi ce erai tu pentru mine în secunda aia. Eu sunt și mai fraieră pentru că, deși a trecut atâta timp și, deși s-au întâmplat toate lucrurile care s-au întâmplat, încă te mai iubesc ca o copilă. Inima mea încă mai e la tine în buzunar, dar tu nu știi asta și o să treacă mult timp până când îți vei da seama.
Nimeni nu te va putea înlocui perfect. Involuntar, mai devreme sau mai târziu, îi voi compara pe toți cu tine. Te vei întoarce. Încă am o datorie de plătit. Încă am niște favoruri de întors.
Nu te întoarce acum! Nu ai fi în stare să mă vezi plângând fără să știi de ce și totuși, să mă iei în brațe fără să spui un cuvânt.

La orizont

Sunt peste tot. M-am împrăștiat ca niciodată. Sunt și aici, și acolo, sunt pe tavan și pe covor, sunt în stânga și în dreapta, sunt peste tot și niciunde. Mă caut și nu mă găsesc. Încerc să îmi găsesc un rost, o ocupație, ceva să mă distragă. Nu sunt în stare. Nu pot.
M-am săturat. M-am plictisit. Nu pot să mă rup de trecut, nu pot să trec peste mine, nu pot să mă uit la lucrurile din jurul meu și să mă gândesc că trebuie să tac și să îi las pe restul să vorbească pentru mine. Asta nu sunt eu!
Îmi vine să plâng. Mă uit la mine și nu mă recunosc. Ce fac cu viața mea?! Mă irosesc aiurea și mă consum din nimic. Știu! Știu... Nu mă pot schimba în secunda de față. Și am obosit de tot. Am obosit să-i aud pe alții cum îmi povestesc de relațiile lor idioate. Am obosit să văd cum pierd tot ce aveam. Am obosit să văd cum totul se schimbă, cum totul se răstoarnă. Și eu? Eu sunt undeva la mijloc. Când totul se va prăbuși, eu voi fi prinsă între dărâmături. Am obosit să trăiesc știind că aștept să se mai distrugă ceva.
În ultimul timp, am tot felul de vise ciudate. Știu că nu o să rămân așa pentru totdeauna, dar totuși... M-am plictisit să aștept. Februarie m-a plictisit oribil. Frigul m-a strâns de fiecare încheietură. Mediul ăsta mă ține pe loc. Nu mai știu nici în cine pot avea încredere măcar. Iar nu mă mai înțelege nimeni și eu iar nu știu cum să le explic mai simplu. Nu am fost făcută ca să dau explicații. Nici nu sunt necesare, dar simt nevoia de a vorbi cu cineva. Ah... Nu mai contează.
Nu caut să mulțumesc pe nimeni. Nu caut să mă schimb cu nimic. E o pasă proastă. Am să cred în ce-am zis.

Absentă

M-am trezit azi-dimineaţă cu ochii umflaţi. Mi-a amintit de aseară şi de tot ce s-a întâmplat. M-am văzut cu ochii minţii cum stăteam întinsă pe pat privind pereţii şi tavanul, rugându-mă de ei să se transforme în el şi să mă ia în braţe fără să îmi pună întrebări. Mă vedeam acolo, cu rimelul curs, cu palmele ude şi cu sufletul făcut bucăţi, vrând să pot arăta imaginea asta zdrobită cuiva care va înţelege de ce sunt în halul în care sunt. Aveam nevoie de un umăr pe care să fi plâns, dar am aflat acum mult timp că ăsta este un lux pe care eu, de cele mai multe ori, nu mi-l permit. Aveam nevoie de el, într-un mod inexplicabil. Nu am înţeles de ce până azi.
Azi, m-a lovit realitatea cu uşa de la lift. Am realizat ce viaţă mişto am. Sunt înconjurată de zeci de lucruri pozitive şi niciunul nu mă atinge. Nu îmi mai pasă de nimic. Săptămâna asta a fost foarte lungă. M-a învăţat ce înseamnă durerea fizică de fapt (măsea proastă!), m-a pus să aştept în timp ce ştiam că nu pot face nimic, dar m-a ţinut ocupată. Mi-a dat rezultate bune şi s-a terminat bine. Nu a fost degeaba. N-am avut timp să mă gândesc la el deloc. A fost mai bine. Apoi, a venit ziua de ieri şi mi-a explicat de ce am atâta nevoie de omul ăsta.
Am nevoie de el pentru că în capul meu e o varză universală. Este ca şi cum fiecare bucăţică din lucrurile care îmi ocupă mintea sunt scrise pe foiţe de hârtie şi cineva a dat drumul la ventilator. Când sunt cu el, e ca şi cum ventilatorul se opreşte, pentru puţin timp. El e în stare să facă ordine în vraiştea mea din cap. Mă relaxează. Este unul dintre puţinii oameni cu care pot să fiu eu. Îi datorez multe pentru asta.
Eu? Eu sunt un dezastru. Nimic nu mă mai impresionează şi nimic nu mă mai atinge. Totul e perfect, însă nimic nu contează.

Antiteză

Asta sunt eu care a avut o zi perfectă. Am întâlnit o grămadă de oameni, sunt parte dintr-un proiect genial şi eram, în general, foarte mulţumită de mine şi de viaţa mea.
Am venit acasă şi totul a fost ok. Şi pe urmă, mi s-a demonstrat că nu contează ce vreau, în casa asta, ci de ce şi cum, şi de unde, şi de când, şi tot felul de nimicuri din astea. Şi de ce?!! Nu e ca şi cum am cerut ceva. Vorbeam despre ce vroiam. Nu am spus că trebuie să mi se ia nimic, nu am fost absurdă, nu am spus nimic în niciun sens. Doar vorbeam... Şi vorbăria mea a fost interpretată greşit.
Mă ustură ochii. Nu îmi amintesc ultima oară când am plâns aşa. Azi nu sunt în stare să zâmbesc şi să ţin în mine tot. Azi, nu! Nu pot, nu vreau, n-o fac. Sunt plină de nervi. Îmi vine să arunc cu tot ce prind şi nu vreau să văd pe nimeni. Azi sunt mai rău ca niciodată. Îmi pare atât de rău pentru ce am să le spun oamenilor cărora chiar le pasă de mine, în seara asta, dar nu pot să fiu drăguţă cu nimeni şi nu pot să ascult ce nu mă interesează. Azi, nu stau să-mi pierd timpul cu nimeni. Nu am energia necesară.
Uneori, vreau atât de mult să dispar, dar de fapt, tot ce vreau e să fiu găsită.