Antiteză

Asta sunt eu care a avut o zi perfectă. Am întâlnit o grămadă de oameni, sunt parte dintr-un proiect genial şi eram, în general, foarte mulţumită de mine şi de viaţa mea.
Am venit acasă şi totul a fost ok. Şi pe urmă, mi s-a demonstrat că nu contează ce vreau, în casa asta, ci de ce şi cum, şi de unde, şi de când, şi tot felul de nimicuri din astea. Şi de ce?!! Nu e ca şi cum am cerut ceva. Vorbeam despre ce vroiam. Nu am spus că trebuie să mi se ia nimic, nu am fost absurdă, nu am spus nimic în niciun sens. Doar vorbeam... Şi vorbăria mea a fost interpretată greşit.
Mă ustură ochii. Nu îmi amintesc ultima oară când am plâns aşa. Azi nu sunt în stare să zâmbesc şi să ţin în mine tot. Azi, nu! Nu pot, nu vreau, n-o fac. Sunt plină de nervi. Îmi vine să arunc cu tot ce prind şi nu vreau să văd pe nimeni. Azi sunt mai rău ca niciodată. Îmi pare atât de rău pentru ce am să le spun oamenilor cărora chiar le pasă de mine, în seara asta, dar nu pot să fiu drăguţă cu nimeni şi nu pot să ascult ce nu mă interesează. Azi, nu stau să-mi pierd timpul cu nimeni. Nu am energia necesară.
Uneori, vreau atât de mult să dispar, dar de fapt, tot ce vreau e să fiu găsită.