Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

Ca-n prima zi, la dracu!

Mă hotărâsem să nu mă opresc din mers din cauza lui. Ajunsesem la concluzia că nu merită și că sunt bine acolo unde sunt. Bine, m-a și enervat, dar fără să vrea și fără să știe.
Ulterior, am povestit toată chestia unui prieten foarte bun. L-am făcut să intre în pielea personajului ăstuia pe care i-l făcusem eu pe loc, fără să știe despre cine era vorba de fapt. Am întors situația pe toate părțile. E convins de faptul că ăsta pentru care eram hotărâtă să nu mă schimb e îndrăgostit de mine. Atât mi-a trebuit.
M-am enervat pe el aseară ca proasta. M-am pripit. Apoi, mi-am petrecut noaptea trecută și dimineața asta înjurându-l, dar asta nu înseamnă că îl iubeam mai puțin. Ne enervăm părinții și ne spun lucruri mai puțin plăcute, dar asta nu înseamnă că ne iubesc mai puțin, nu? Nu. Îl înjuram singură prin casă, de fapt, pentru că îmi păsa. Și îmi păsa exagerat de mult poate, iar asta se cheamă iubire.
Îl iubesc. Am zis-o. Îl iubesc pentru că a fost prima mea iubire și nu pot să trec peste. Am zis-o și pe-asta. Îl iubesc și de-asta am să mă opresc din drum pentru el!

Urăsc transportul în comun!

Urăsc transportul în comun, în primul rând, pentru că niciodată nu funcționează cum vreau eu. Ziua de azi e o excepție. Cred că ar trebui să-i mulțumesc celui care locuiește-n cer. Ca să înțelegeți mai bine restul motivelor, am să vă povestesc despre a doua parte a călătoriei mele spre casă.
M-am urcat în al doilea autobuz care avea să răpească treizeci de minute din timpul meu prețios și să le folosească în scopuri nobile, cum ar fi să mă ducă acasă. A făcut asta perfect, dar eu am să mă plâng de serviciile de la bord, nu de calitatea călătoriei.
Mă urc și mă așez în spate, unde sunt geamurile deschise, se face curent și e răcoare. Încerc să deschid ultimul geam închis. Geamul nu vrea să se deschidă. Nu-i nimic. Mă așez la loc și vine unul să-l deschidă el. Îi explic că geamul nu se deschide. Mă ia în vorbă. Eu îi răspund la ce mi-a zis și îmi pun căștile pe urechi.
Acum, urmează o călătorie lungă și tâmpită care mi-a amintit de ce urăsc transportul în comun. Am incredibil de prostul obicei de a citi în toate mijloacele de transport. Pe lângă asta, iubesc comfortul, am simțul mirosului foarte dezvoltat și am rău de mașină.
Autobuzul pleacă. Eu citesc. Din spatele meu, domnul respectabil cu care tocmai terminasem de vorbit emana un parfum inconfundabil de transpirație. Nu a coborât până nu am coborât și eu. Superb! Din când în când, se mai urca cineva cu un parfum decent. Raiul pe pământ! Apoi, veni cineva cu mâncare. Când spun mâncare, apropo, vreau să spun cartofi prăjiți și aripioare de pui. Mai multe mirosuri dezgustătoare. Fast food de data asta. Nu țin minte să fi luat decât două guri de aer curat tot drumul. De la mirosurile din autovehiculele moderne, mai mereu mă ia greața. La propriu. Efectele răului de mașină, bifat frumos pe listă.
Citeam. Ca o incredibilă amatoare de comfort și în calitate curentă de om care nu găsește niciodată o poziție comfortabilă de citit, am fost forțată să remarc cât de incomode pot fi scaunele în autobuz! A trebuit să mă fâțâi și să mă dau din ce în ce mai jos, ca în pat. Știm cu toții senzația de a ne așeza în pat în fund și a ajunge la orizontal, sper.
Nu m-ar fi enervat toate astea așa de tare dacă citeam o carte proastă, sinceră să fiu. Nu m-ar fi interesat nimic dacă citeam Twilight, spre exemplu. Mi s-ar fi părut o binecuvântare faptul că aveam chestii care să mă distragă de la asemea mizerie. În schimb, am primit Moranthology de Caitlin Moran și e genială. Ăsta îmi e ghinionul. Citeam o carte a dracului de bună și nu mă lăsau în pace factorii din jurul meu. Apoi, iPod-ul meu mi-a dat să ascult ceva de care nu aveam chef. Schimb piesa. Cred că l-am enervat cumplit cu chestia asta și m-a certat trântindu-mi imediat în față ceva ce aș asculta, probabil, numai fiind foarte, foarte beată.
Cobor și vin spre casă. Am învățat, în cele zece minute de la stație până acasă, că bărbaților nu le pasă de nimic atâta timp cât porți o fustă care îți arată genunchii. Genial! Urăsc transportul în comun și transportul în general!

Antiteză

Asta sunt eu care a avut o zi perfectă. Am întâlnit o grămadă de oameni, sunt parte dintr-un proiect genial şi eram, în general, foarte mulţumită de mine şi de viaţa mea.
Am venit acasă şi totul a fost ok. Şi pe urmă, mi s-a demonstrat că nu contează ce vreau, în casa asta, ci de ce şi cum, şi de unde, şi de când, şi tot felul de nimicuri din astea. Şi de ce?!! Nu e ca şi cum am cerut ceva. Vorbeam despre ce vroiam. Nu am spus că trebuie să mi se ia nimic, nu am fost absurdă, nu am spus nimic în niciun sens. Doar vorbeam... Şi vorbăria mea a fost interpretată greşit.
Mă ustură ochii. Nu îmi amintesc ultima oară când am plâns aşa. Azi nu sunt în stare să zâmbesc şi să ţin în mine tot. Azi, nu! Nu pot, nu vreau, n-o fac. Sunt plină de nervi. Îmi vine să arunc cu tot ce prind şi nu vreau să văd pe nimeni. Azi sunt mai rău ca niciodată. Îmi pare atât de rău pentru ce am să le spun oamenilor cărora chiar le pasă de mine, în seara asta, dar nu pot să fiu drăguţă cu nimeni şi nu pot să ascult ce nu mă interesează. Azi, nu stau să-mi pierd timpul cu nimeni. Nu am energia necesară.
Uneori, vreau atât de mult să dispar, dar de fapt, tot ce vreau e să fiu găsită.

Eu nu pot scrie un final fericit

Nu ştiu unde să încep. Ne-am despărţit pentru că aşa a vrut el. Ştiu că m-a minţit, dar nu am ce să fac. Nu fug după niciun bărbat. Niciodată nu am făcut-o, iar el nu va fi primul.
M-am trezit cu ochii umflaţi de la plâns şi cu o inexplicabilă scârbă faţă de tot ce mă înconjoară. Am vrut să ies, să merg să-mi cumpăr haine, să îmi fac ceva la păr, să mă îmbrac ciudat, să fiu diferită. Mi-a ieşit, în mare parte. Nu a fost cum mă aşteptam, dar tot e ceva.
Am mers la maică-sa, la pub să-i mulţumesc pentru tot, să-i spun că nu ştiu când am să o mai văd şi, convinsă fiind de faptul că nu are nicio idee despre ce se întâmplase, am zis că merită să afle partea mea de poveste, să mă vadă în forma asta. Am vrut să ştie că nu sunt aşa de puternică cum par. Am vrut s-o las să mă cunoască exact aşa cum sunt: fragilă şi visătoare, sinceră şi rănită. Şi ea mi-a spus să nu îmi fac probleme, să nu mă supăr, că pot să trec oricând să vorbim, că nu meritam chestia asta şi că nici ea nu prea crede în ce mi-a spus el. Mi-au dat lacrimile. O să trec pe la ea miercuri să îmi iau lucrurile.
Până ieri, nu am realizat care a fost prostia mea în viaţă. M-am bazat mereu pe oamenii greşiţi. Ştiu că oamenii stau cu tine numai până pleacă, dar niciodată nu m-am aşteptat să plece cei în care aveam cea mai mare încredere. Zilele astea m-au învăţat că sunt doar două persoane care nu au nicio obligaţie faţă de mine, dar totuşi ar sări din pat la trei dimineaţa pentru mine, dacă ar trebui. Vă mulţumesc din suflet, fetelor! Nu vă daţi seama cât înseamnă pentru mine.
Mereu am fost aia care şi-a salvat prietenii de inimi frânte şi de orice fel de suferinţă interioară şi mereu, când a fost vorba să fac acelaşi lucru pentru mine, am eşuat lamentabil.
Sunt făcută bucăţi. Am fost fericită, am avut încredere şi am iubit enorm! Am fost dezamăgită cu prima ocazie. Mulţumesc. Ştiam că n-am fost făcută pentru finaluri fericite sau pentru poveşti de durată.

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Cunoştinţe

A fost o zi lungă. Vin acasă şi mă gândesc. Azi am văzut un om pe care nu plănuiam să-l mai văd vreodată. Am fost pusă la cinci centimentri distanţă de omul care m-a făcut bucăţi pe dinăuntru de parcă era perfect normal şi acceptabil.
Mă duc frumos la ora mea şi îl văd cum urcă scările şi îmi trece prin faţă fără să mă vadă. Îngerul! Ce caută aici?! Repede, distrageţi-mi atenţia! Şi aşa am fost toată ziua, dar nu asta mi-a fost problema. Problema a fost faptul că ştiam! Ştiam, în capul meu, că va sta cu noi la repetiţie. Era clar! Băieţii din trupă sunt cei mai buni prieteni ai lui. Şi a naibii să fiu că am avut dreptate!
Mă întorc acasă şi mi-e frig. E noapte deja, cinci jumate. Îmi stă capul numai la săptămâna asta şi la cum totul a mers din rău în mai rău. M-am certat mai cu toată lumea. Mi-am sunat un vechi prieten să mă descarc. A început să mă certe. Ştiam că o va face. Aveam nevoie de asta. Şi pe urmă a început să-mi bată tot felul de apropouri. Nu mă deranjază, dar nu e ce căutam.
Sunt întoarsă pe dos din toate punctele de vedere. Nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt împrăştiată şi nu mai am nicio legătură cu universul ăsta. Un lucru este sigur: dacă el rămâne, eu plec! Copilul din mine l-ar vrea înapoi. După atâta timp, încă înţeleg ce mi-a plăcut la el, dar eu ce de-acum realizează că el nu vrea să facă situaţia mai bună. Şi atunci, eu de ce aş vrea? Nu, mulţumesc! M-am săturat de eforturi inutile depuse pentru oameni proşti care nu apreciază şi nici nu au nevoie de eforturile mele. De ce să mă obosesc, pentru cine? Pentru cineva care m-a călcat în picioare cu prima ocazie? Nu cred că mă interesează aşa ceva.
Eu zic că mi-e bine. Viaţa îmi râde în nas şi spune "dă-mi o secundă" în gând.

Mizerie

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu!
M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot!
M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla.
Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne.
Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

Degeaba

Nu-i mai vedeai ochii de lacrimi şi privea în podea.

Scopul ei în lume? Nici ea nu mai ştia.

În timp

Ştii, uneori, mă gândesc la cum eram înainte (noi, nu eu), la ce ai fost şi ce-ai ajuns, vorba ta. O dată în viaţă, nu mă refer la mine când o spun. Mă refer la tine. Şi ştiu, pe jumătate în ce stare eşti, te înţeleg, ştiu cum e să te scalzi în mizerie şi să te complaci cu situaţia. Ştiu cum e. E doar scuza ta penibilă pentru a nu face nimic cu viaţa ta. Ştiu cum e. Şi eu am folosit-o. Diferenţa e că eu am ştiut când a fost cazul să scap de ea, să mă ridic şi să fac ceva productiv.

Te ştiu demult, dar nu mai pot spune că te cunosc. Te îndepărtezi. Sau eu te îndepărtez? Cred că e puţin din amândouă. Şi ţi-am zis, ştiu în ce stare eşti şi te înţeleg, dar cât să mai înţeleg? Cât să mai aştept? Cât să mă mai rănesc singură în timp ce mă lupt cu morile de vânt? Nu pot. Oricât aş vrea, este imposibil ca dezinteresul şi lipsa de apreciere să nu mă dezguste mult peste măsură. Şi de-abia mă pot uita la tine, ştii? De-abia pot privi înapoi. Şi am încetat de un timp să mai privesc. Nu aş fi privit nici azi, îţi spun sincer, dacă nu aş fi răscolit trecutul pentru altcineva şi dacă perioada nu s-ar fi legat de tine. 

M-am întors în timp acum trei ani, atunci când te-am cunoscut, ca să caut pe altcineva, cineva care îmi merită timpul şi osteneala. Şi nici ea nu va citi asta, aşa cum nu vei citi nici tu, dar nu am uitat-o. Nu am uitat de pactul pe care l-am făcut şi de-aia mă întorc în timp s-o caut. 

Tu? Ce să mai zic despre tine? Îmi e milă, dar am uitat cum se arată asta. Înăuntru totuşi, cred că ăsta este ultimul sentiment pe care sunt în stare să ţi-l acord. Ştii cum e cu viaţa, cât oferi, atât primeşti. Mi-ai oferit nepăsare, mersi. Am să o cultiv, să ştii şi, când va fi gata de recoltat, îţi voi înapoia înzecit acest serviciu. M-ai învăţat să nu mai am încredere în oameni, dar în special în tine.

*un an şi şapte luni. Te iubesc!

Din rău în mai rău

După o seară înecată în lacrimi care mi-au pătat din nou faţa de pernă, după o seară în care am realizat cât de mult mi-am călcat pe principii şi pe valori, după o seară în care am rănit oameni ce nu aveau nicio vină... După o seară ca asta, a venit o zi care a pus capac la orice.
Aseară mi-am dat seama cât de mult iubesc şi de cât de dor îmi e, iar odată cu asta, mi-am dat seama de ce am făcut de fapt. Mi-am dat seama că mi-am spus dintotdeauna că nu o să se ajungă aici şi s-a ajuns. Şi doare. Sunt dezamăgită de propria-mi persoană. Şi când mi-am dat seama de asta, am început să plâng. Iar din momentul în care am început să plâng, am început să mă port ca o idioată şi ca o nerecunoscătoare şi am început să arăt din ce în ce mai mult din încăpăţânarea mea caracteristică. Nu ai să citeşti postarea, dar nu meritai să îţi spun ce ţi-am spus aseară.
Şi azi? Azi a trebuit să mă scot cu ceva de la mama care, ca de obicei, se bagă mai mult decât trebuie. Şi, cum nu îi puteam spune ce am făcut de fapt, i-am spus cu totul altceva, ceva ce nu trebuia să ştie. M-am complicat. Am mers din rău în mai rău. Şi toate astea pentru ce? Doar ca să pot pleca de acasă şi să plâng liniştită pe umărul celei mai bune prietene? De-aia? Nu se putea să fie altfel? Nu putea fi mai uşor?
M-am obişnuit cu faptul că mama nu poate înţelege că nu pot să îi spun tot ce fac şi cu faptul că nu poate pricepe că, prin faptul că îi ascund anumite lucruri, mă protejez pe mine însămi de multe chestii nasoale pe care mi le-ar putea face. Dar totuşi, nu ar putea totul să fie mai simplu de atât? Trebuie să ne complicăm existenţa singuri chiar aşa de mult pentru lucrurile simple din viaţa noastră? Şi dacă da, de ce de acum? Şi de ce doare aşa de mult? Şi de ce trebuie să ţin în mine toate chestiile astea din cauză că nu vreau să rănesc persoanele la care ţin?
Mă doare, chiar dacă nu vă arăt. Cu cât încercaţi să mă protejaţi mai mult, cu atât doare mai tare.

Oglinda

Toată viaţa am trăit ca un om împlinit şi mereu am ţinut capul sus. Mereu am fost mândră de mine şi mereu mi-a plăcut ce am făcut. Am fost împlinită şi realizată. Da, am fost.
Dar ce se întâmplă când te trezeşti într-o dimineaţă şi te duci în baie, ca de obicei, iar din oglindă, se uită la tine o femeie pe care o credeai frumoasă şi azi nu o mai crezi? Ce se întâmplă când ea te priveşte fericită zâmbindu-ţi cald şi are pe faţă figura aia tâmpă de om mulţumit de el, iar tu... Tu nu faci altceva decât să te uiţi la ea cu dispreţ având pe buze o frază ce nu se lasă rostită. "Bravo... Dar la ce ţi-a folosit?" Şi doare când realizezi că femeia eşti tu.
Mă uit la mine şi mă văd ca pe Eva Brown a lui Hitler, atât de fericită într-o mizerie de nedescris. Da, felicitări mie, nu? Mi-am dedicat viaţa unor lucruri superficiale, unui succes copleşitor, dar banal care mă plictiseşte. E monoton şi atât de calm. Parcă vrea să mă calmeze şi pe mine, dar la mine stă să pocnească un vas de sânge undeva. Sunt anxioasă şi plină de nervi. Îmi vine să ţip, să sparg, să fug... dar ce şi cum şi unde?
Până acum ceva timp, mă vedeam bine. Credeam că sunt fericită, că am ce mi-am dorit. Şi am! Am. Dar m-a făcut chestia asta fericită oare? Nu.
Poate că asta nu e decât o altă poveste menită să ne arate mie şi întregii omeniri că niciodată nu poţi mulţumi o femeie dar nu asta caut să vă arăt. Caut să spun de fapt că, din fericirea mea copleşitoare, am ajuns în abisurile celor mai adânci depresii şi depresiile astea sunt pe cale să mă arunce în mijlocul unui amalgam de alte gânduri, întâmplări şi sentimente, iar atunci voi intra într-un colaps mental.
Nu îmi e frică de colaps. Îmi e frică, în schimb, de faptul că atunci când se va întâmpla, voi fi singură. Am mai trecut prin asta, dar am avut pe cineva lângă mine. Dacă citeşti asta, îţi mulţumesc. Atâta doar că acum, nu va mai fi la fel şi ştim amândouă că aşa e aşa cum amândouă ştim motivele.
Şi acum sunt într-un impas. Îţi mulţumesc, viaţă, că încă o dată ai decis că îmi merge prea bine ca să mai pot continua aşa. Îţi mulţumesc, lume, că mai ai loc şi pentru ăştia ca mine în societatea asta meschină.

Textul ăsta e scris azi, în parc. Am simţit nevoia de a pleca de acasă pentru a putea să-l scriu şi a fost destul de greu pentru că unii se pare că nu pot înţelege nevoia de singurătate. Aveam nevoie să fiu undeva eu cu mine ca să pot să scriu. Nu vroiam să văd pe nimeni şi nimic, aşa cum nu vroiam să mă gândesc la nimic, dar nu mi-a ieşit. Ţi-am terminat poezia. Şi m-a durut să scriu ceva aşa de negru şi de tăios, ca postarea asta, după ceva atât de frumos şi de dulce. 
Mă rog, termin aici. Nu mă înţeleg nici eu. Nu aştept să mă înţeleagă alţii.

Nu mă cunoşti

Semi-întuneric. Doar două lumânări mai ard, iar afară e noapte. Laptop-ul mai face un pic de lumină chioară. Şi atât. Dar chiar şi pe întunericul ăsta, tot mai sunt în stare să mă gândesc la tine. Tu, cel care şi-a făcut damblaua şi apoi nu a mai vrut să audă şi care apoi m-a făcut bucăţi. Tu, cel care mi-ai sfâşiat amintirile şi sufletul şi corpul şi toată fiinţa. Tu, cel care te-ai hrănit cu durerea mea şi cu sentimentul meu de slăbiciune. Şi totuşi mă întreb cum de un nimic ca tine, faţă de care nu am simţit nimic în viaţa mea, a fost în stare să mă aducă într-un asemenea hal?

Eşti un prost. Eşti un nimic, un robot îndoctrinat de societate prea devreme. Gândeşti nu printr-un creier, ci printr-un procesor slab ce nu e în stare să vadă dincolo de imagini. Nu vezi decât ce îţi arăt, te pripeşti şi tragi concluzii greşite. Şi aşa te alimentezi cu ură dintr-o sursă înexistentă, din nişte lucruri pe care eu, de fapt, nu le fac. 

Vrei să te răzbuni pe mine pentru nişte chestii care nu se întâmplă şi nici nu se vor întâmpla. Mă vezi pe mine, dar pe tine nu te vezi. Mie nu mai ai ce rău să îmi faci. Din momentul în care mi-am depăşit depresia, tot ce faci mă enervează şi mă umple de o ură nemărginită faţă de persoana ta. Nimic mai mult. Vrei să te răzbuni? Te provoc chiar. Fă-o. N-ai tupeu. Amuzant, sincer. Nu are rost să îmi pierd timpul cu unul de teapa ta.

Mă opresc acum pentru o secundă şi mă gândesc la ce e în capul tău, la ce crezi tu despre mine. Trebuie să fiu o persoană îngrozitoare, dacă e să mă iau după portretul pe care mi-l faci tu. Hm... Eşti prost. Sincer. Nu o spun cu răutate, dar eşti. Nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate. Nu ştii nimic despre mine. Nimic. Dacă vroiam să te fac gelos, te făceam de mult şi nu aşa cum te fac acum, ci mai rău. Ai o gelozie prost înţeleasă. Eşti posesiv. Nu te înţeleg. Parcă aveai prietenă. Parcă aveai cu ce să îmi dai peste nas. Cum de tot eu îţi dau ţie, când eu nici măcar nu vreau şi când eu nici măcar nu sunt cu nimeni? 

Mă amuzi teribil, crede-mă. Eşti aşa de preocupat de a-mi face rău încât nu îţi dai seama că masca ţi se sparge. Ai vrut să îmi arăţi că nu îţi pasă de mine. La început, recunosc, te-am crezut. Acum, realizez că am fost o fraieră. Cum să nu îţi pese de mine când te-ai combinat cu una dintre cele mai bune prietene ale mele? Cum să nu îţi pese de mine când doar despre mine vorbeşti? Cum să nu îţi pese de mine când mă priveşti aşa? Eşti transparent. Şi nici măcar nu îţi dai seama.

Mă opresc. Nu mai are rost să vorbesc despre tine. Oricum nu ai să auzi. Până una-alta, aştept cu nerăbdare ziua de luni şi prima ta mişcare, sincer. De-abia aştept să văd de ce eşti în stare şi de-abia aştept să vezi în sfârşit din ce sunt făcută.

Hai să ne batem joc din nou

Păi haide. Până acum, vă iese perfect. Să vă explic, poate nu înţelegeţi.
Vin de afară. Mă duc să îmi las cizmele în camera aia mică şi înghesuită de la capătul scărilor. Cum intru, mă izbeşte un miros puternic de acetonă amestecat cu un uşor iz de parfum. Stau ce stau, ai mei încep iar să se certe. Şi asta au făcut de la şapte-opt, când am intrat în casă. Păi nu? Păi da. Hai să ne băgăm picioarele în fericirea copilului. Hai să o facem iar cum am mai făcut-o şi atunci. Hai să o aducem din nou la disperare pe fata asta. Cum pana mea (aş zice altfel, dar nu înjur pe blog) am ajuns eu în situaţia asta? Cum de am fost atât de idioată încât m-am băgat în aşa ceva? Cum?!
Când am fost de acord atunci să rămân, când am zis ok cu strângere de inimă, când am acceptat situaţia şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, atunci am zis că nu se va mai repeta niciodată, dar s-a repetat! Şi asta mă omoară! Alt weekend negru. La fel ca atunci. La fel. Identic. O copie fidelă. Am un deja-vu. Este oribil!
Am fumat în cameră. N-am mai făcut asta de mult. Mi se rupe dacă va simţi cineva mirosul. Prefer să miroasă a ţigări decât a acetonă. Şi oricum, chiar dacă va simţi, nu îmi pasă. Cine îl va simţi nu mă va trage la răspundere niciodată. Sunt prea ocupaţi acum cu cearta lor stupidă pe un motiv tâmpit.
Am aflat chestii despre mine pe care nu le ştiam. Am aflat că sunt needucată şi că nu dau doi bani pe nimeni, că nu am respect pentru nimeni şi nimic, că sunt pe interes, că am venit din România cu meserie în cap, că îmi controlează bunică-mea viaţa, chestii de-astea, ştiţi? Cei care mă cunosc, vor înţelege de ce nu pot să stau şi să ascult toate astea. Nu îmi mai pasă de nimeni, nu îmi mai pasă de nimic. Vreau doar să se termine toată nebunia asta odată şi pentru totdeauna. Dacă o las pe mama aici, voi fi catalogată drept egoistă. Nu îmi pasă. Tot ce vreau e să scap, să fug, să plec şi să nu mă mai întorc. Să nu îmi mai pese de nimeni şi de nimic. Vreau să mă salvez pe mine în primul rând şi apoi pe ceilalţi dacă oi mai putea. Spre deosebire de mama, eu ştiu ce înseamnă salvarea mea la ora asta. Ea nu ar lua ce vreau eu ca pe o soluţie, ci ca pe un moft, ca pe o chestie pe care o vreau fără motiv, bătaie de joc, lipsă de respect şi lipsă de iubire. Nu îmi pasă. Atâta timp cât scap, atâta timp cât mă salvez, nu îmi mai pasă de nimic şi de nimeni. Nu aştept să mi se ridice statuie la Universitate pentru că mi-am iubit enorm părinţii şi pentru că mi-am respectat şansele de a mă "ridica din mizerie" (unde mizeria este ţărişoara noastră mică şi iubită). Tot ce aştept e să mă respecte pentru că am călcat pe cadavre ca să îmi fac o viaţă. Pentru că o să mi-o fac. Cu sau fără părinţi.
Mi-am omorât inocenţa cu sânge rece din cauza lor. Mi-am omorât sufletul şi sentimentele. Am o mare gaură în suflet, idioţilor! L-aţi împuşcat în cap şi l-aţi lăsat să moară încet, chinuit şi în dureri. M-aţi lăsat să mor pe dinăuntru puţin câte puţin în fiecare seară. Şi acum mai am pe gât gustul berii de ieri. Toate sunt din cauza voastră. Dar vă pasă oare? Nu vă pasă. Nici nu vedeţi măcar. Mă pierdeţi din ce în ce mai mult şi pentru ce? Pentru nimic. Tot ce fac este în van. Nu o să înţelegeţi niciodată. Iar dacă o să înţelegeţi, va fi prea târziu. Mult prea târziu şi eu voi fi plecat departe de mult timp pe atunci.
Sunteţi nişte proşti cu toţii. Vă bateţi joc zâmbind. Nu vă pasă. Dar e bine. Nu aştept mila voastră. Atât vă rog totuşi. Nici voi să nu o aşteptaţi pe-a mea.

Adio cu premeditare

Ok, admit faptul că m-am trezit cam târziu şi că, dacă vroiam să vorbesc despre asta, trebuia să o fac sâmbătă. Aş fi făcut-o, dar sâmbătă, după zecile alea de minute de plâns, după bere şi după somnul ăla lung, blogul era ultimul lucru pe care vroiam să-l văd.
Pornind de la premiza "mai bine mai târziu decât niciodată" mă apuc de postarea asta.
Acum, că am stabilit chestiile astea, pentru cei care nu ştiu ce s-a întâmplat sâmbătă, am avut un scandal monstru cu mama din care am ieşit cu mai multe zgârieturi decât ar fi fost normal (prietenii ştiu de ce). Nu vreau să intru în prea mare detaliu. Ne-am certat îngrozitor de la o imensă tâmpenie, a ajuns mai rău decât trebuia şi aşa mai departe. Ce mă face, totuşi, să scriu despre asta este faptul că, într-o oarecare măsură, am început să o pregătesc pentru ce o aşteaptă la vară.
Bine, după ce i-am zis sâmbătă, la vară, nu o să fie surprinsă şi o să îmi spună ceva de genul "tu oricum nu mă iubeai decât când vroiai tu". Poate că are dreptate, într-un fel. Eu oricum sunt genul de persoană care, atâta timp cât lucrurile merg bine şi conform planului (cu mici ajustări acceptabile), e prietenă cu toată lumea. Când lucrurile încep să o ia în jos, în schimb, încep să dau oamenii afară din viaţa mea unul câte unul. E mare lucru dacă ne ştim de mult şi nu ne-am certat niciodată (vedeţi cazul Zozo).
Ce i-am zis sâmbătă i-am zis, de fapt, pentru că aia simţeam la ora aia şi pentru că am vrut să înţeleagă că m-am săturat de comportamentul ăsta al ei de genul "o enervez mult peste normal, o las să se descarce singură, se calmează uşor, uşor, îmi cer şi eu scuze, îi zic că o iubesc şi totul e perfect". Nu. Nu mai merge aşa. M-am plictisit şi m-am săturat. A văzut că merge şi o face mereu. Numai, gata, las-o aşa.
Ulterior, am realizat că acea chestie micuţă pe care am zis-o, acele câteva cuvinte au lăsat pe ea urme mai adânci decât cele pe care le-a lăsat ea pe mine (mă refer la ale mele de la suprafaţă, gen vânătăi şi zgârieturi) de când sunt. Dar este ok. Este bine. Pentru că ce am provocat eu în interiorul ei este doar o introducere către ceea ce va simţi din vară pentru tot restul vieţii ei; sau măcar un an sau cât i-o lua ei să se obişnuiască. Dacă a înţeles chestia asta, e bine. Dacă nu, nu o condamn. Până acum, nici eu nu am realizat că se putea interpreta şi aşa.
Oricum ar fi, eu mă pot folosi de chestia asta. Lucru care încă merge bine. Îmi pare rău, mamă, dar ţie nu ţi-a părut rău pentru ce mi-ai făcut mie. Nici nu ţi-ai dat seama şi nu m-ai ascultat. Eu măcar ştiu ce zic, ştiu ce fac şi ştiu ce urmări vor avea acţiunile mele asupra celorlalţi. Tu nu ai ştiut când ai făcut-o. 1-0 pentru mine.

Fir-ar să fie

Eu am să explodez într-una din zilele astea. Ştiu că e doar vina mea şi că puteam să îmi fac viaţa de un milion de ori mai simplă, dar asta sunt eu şi intru în toate prostiile posibile aproape perfect conştientă de ce are să se întâmple.

Azi a fost o zi 100% idioată. Am oscilat între frică, fericire (foarte foarte multă fericire), sinceritate, nervi şi un strop de raţiune. Şi cam asta a fost reţeta stărilor mele de azi. Nu e bine. Pentru că, la sfârşitul zilei, realizez că erau momente în care aş fi putut să tac naibii, dar cum mă bag în toate prostiile posibile, nu am realizat la momentul potrivit.

*Steph, trebuie să vorbesc cu tine

În spatele unui viciu

Mă dau jos din pat. În cameră e semi-întuneric, dar nu văd mai nimic. Mergând, ating fără să vreau corzile de la chitară. Aud un uşor sunet al corzilor deschise. Merg mai departe până în celălalt capăt al camerei. Deschid sertarul şi îmi caut ţigările. Nu reuşesc să îmi dau seama prea bine care e pachetul desfăcut şi nu îmi găsesc bricheta, dar până la urmă, îl nimeresc şi îmi amintesc că îmi pusesem bricheta în el. Mă întorc în pat, deschid geamul şi fumez pe fereastră. Fac un pas mai nu ştiu cum şi aud suspinul stins al noului meu deşteptător. Nu mă prea interesează nimic în afară de ţigara mea. 

E altă seară în care mă ascund în spatele unui viciu. Astea patru zile libere au fost toate la fel. Perfecte până am intrat în casă. Extraordinare şi apoi ruinate epic de către ai mei seara. Ştiu că o zic a mia oară, dar m-am săturat. Ei şi ce dacă? O spun de parcă aş putea face ceva în privinţa asta. Bine, pot, dar nu pot acum. O să pot la vară. Sau mă rog, la sfârşitul lui iulie. Atunci o să pot. Când o să mă întorc şi eu în sfârşit acasă şi când am să pot jura că nu mai fac niciodată prostia de a pleca. Dar până atunci mai e, iar a spune acum că m-am săturat şi că nu mai suport este egal cu zero, din moment ce nu pot schimba nimic încă.

Totuşi, mă enervează situaţia. Fumez, dar nu prea ştiu de ce. Ştiu că dacă nu aş fuma, aş face cine ştie ce altă tâmpenie ca să mă descarc. Ce tâmpenie, nu ştiu, dar mai bine aşa, nu? Nu ştiu ce m-ar ajuta să mă descarc mai bine decât o ţigară, da, am înţeles, dar de ce e nevoie de asta? De ce nu poate fi totul normal şi ok si perfect în regulă? De ce nu îmi poate fi şi mie uşor, cum le e altora? Sau bine, nu tocmai uşor. Poate că nu am folosit cuvântul potrivit, dar de ce nu pot avea alte probleme? Probleme care să nu implice descărcatul nervilor în vicii. Urăsc să fac asta (nu să fumez, ci să mă calmez pe calea asta) şi totuşi o fac. De ce, de ce, de ce, de ce? De ce trebuie tot în jurul meu să fie în halul în care este?

Sictir

Am avut o zi perfectă şi, ca de obicei, trebuie să mi-o strice mama la sfârşit. Azi, n-a făcut decât lucruri pe dos. Şi tot eu sunt aia nesimţită. Hai dă-o-n doamne iartă-mă!
Oricum, îţi mulţumesc, mamă, pentru contribuţia ta în ziua mea de astăzi. Puteam să mă şi lipsesc, să ştii!

TT

Na că fac a 100-a postare despre ea. Nu pot să cred. Dacă citeşte asta, deşi mă îndoiesc, să îmi mulţumească.
Bine, de mine n-a scris nimic încă. Dacă vede asta, sigur o să scrie. Nu că m-ar deranja. Pe mine nu mă poate atinge orice ar face. Mie nu îmi strică imaginea o distrusă ca ea. Lumea ştie cine sunt şi ştie cine e ea. Mă rog, de ea ştie lumea din cauza blogului său minunat. Aşa a reuşit să atragă atenţia. Mai mult nu o duce capul. Eu, în schimb, nu mă ascund în spatele unor cuvinte care, până la urmă, nu înseamnă nimic.
Scriu despre ea pentru că m-a plictisit îngrozitor. Ştiu că îi fac reclamă, dar puţin îmi pasă. Şi, la o adică, să se simtă bine. În fine. Dacă ar fi să vreau să enumăr diferenţele dintre mine şi ea, aş putea să scriu o carte. Dar nu merită. Tot ce vreau să zic până la urmă e că o compătimesc. Este o copilă care caută atenţie şi cum altfel, dacă nu cu comentarii aiurea? Nu are tupeul să spună cine e din cauză că vorbeşte prea multe chestii care sunt neadevărate. Îşi dă cu părerea, vezi Doamne, este o ţară liberă şi are dreptul la o părere. Dacă tot îşi cunoaşte drepturile atât de bine, de ce oare nu ne-o spune cine e? Nu ar trebui să aflăm cine este ca să încercăm disperaţi să ne înconjurăm de persoane aşa de inteligente ca ea?
Bine, de ajuns cu metaforele şi cu sarcasmul. Nu am mare lucru cu ea, dar începe să mă plictisească, enerveze şi aşa mai departe. Mai pe scurt, am obosit s-o mai ascult. Am obosit să îi citesc blogul şi să văd toate tâmpeniile pe care le scrie. Azi, când am văzut postarea despre Raluca, am rămas de-a dreptul panou. În primul rând, fetiţo, fă-ţi control la ochi. Poza aia chiar arată bine. Eşti ca una care îmi zicea mie că nu îi plac cerceii pe care îi aveam într-o poză de-a dreptul artistică. Nu suport chestia asta.
Apoi, stau şi mă întreb dacă nu i-a zis nimeni niciodată că înţelegem ce zice şi dacă vorbeşte în română. Nu mă deranjază că scrie în engleză din cauză că nu m-aş prinde de ce zice sau ceva că, slavă Domnului, trăiesc unde trăiesc şi vorbesc engleză absolut în fiecare zi, dar ce vrea ea să facă prin chestia asta e să ne arate că ştie. Ştim că ştii, toată lumea ştie. Nu toţi o etalează atât de penibil, dar dacă nu suferim, nu înseamnă că nu am avea cu ce, ci doar că alegem să nu o facem.
Stau uneori şi mă întreb dacă crede că o să rezolve ceva prin ce face. Da, atrage atenţia după care văd că este absolut disperată, dar atrage ură. Ce om vrea chestia asta? Înţeleg că ai o problemă cu clasa noastră în special, dar chiar ţii neapărat să te înjure o clasă întreagă? Uite că ţi-ai atins scopul.
Na! Mă întreb de ce nu mi-oi fi făcut şi eu un blog separat pe care să spun toate astea şi mă întreb de ce nu mi-oi fi pus un nume fals, de ce nu mi-oi fi ascuns faţa şi de ce nu oi fi început să vorbesc engleză. A, stai. Cred că ştiu. Poate pentru că nu îmi e ruşine să spun în faţă ce cred, pentru că nu mă feresc să fac mişto de toţi distruşii şi pentru că sunt conştientă că nu e nevoie să vorbesc în engleză ca să mă înţeleagă românii.
Şi sincer, dacă se apucă să scrie despre mine pe blog, cum am zis şi la începutul postării, mi se rupe! Pentru că ştiu cine sunt şi ştiu că ai mei ştiu cine sunt. Şi nu o să facă nicio diferenţă una ca ea. Oricum nu sunt perfectă. Sunt doar mai bună ca ea. Plus că dacă chiar aş asculta tot ce zic idioţii gen despre mine, aş avea prea multe probleme.

A naibii să fii, viaţă!

Bine, ştiu că nu prea îmi stă în fire să pun poze cu mine pe blog, că nu mă machiez aşa de obicei şi că am editat poza, chestie care iar nu îmi stă în caracter, dar nu despre asta e vorba. E vorba despre faptul că mama şi al ei sunt doi tâmpiţi şi jumătate. Mai mult el de data asta.
Să încep cu începutul. Azi a fost chiar o zi mişto. Mă refer la vreme. Era soare, frumos, cald, nu bătea vântul, nicio problemă. Eu mă gândesc să ies cu mama să îmi iau pantaloni şi eventual căşti că mi s-au stricat. Ok. Mă duc, mă spăl, mănânc şi îi zic lu' mama toate astea. Zice că e ok, că vrea şi ea să îşi ia vopsea de păr şi mă roagă să îmi fac timp să o vopsesc, dar că azi o să fie aglomeraţie la magazinele alea, că mai bine mergem luni după ce termin eu orele, eu mă rog de ea să mergem azi şi până la urmă acceptă. Se duce să îl întrebe pe al ei dacă are nevoie de ea azi că ea vrea să se ducă cu mine. El simte imediat că a zis Ioana că vrea ceva şi mă-sa iar îi cumpără imediat şi începe să abereze că nu are nevoie, că se descurcă singur, să se ducă să îmi cumpere, că chiar dacă ar avea, părerea lui nu contează, să se ducă să aibă grijă de mine că de noi se ocupă el singur (gen, să facă mâncare, cumpărături şi de-astea). Mama îşi ia foc, normal. Că, din moment ce l-a întrebat, părerea lui contează. El comentează şi încep să se certe. Mama zice că nu se mai duce nicăieri şi că nu îmi mai cumpără nimic. Trec peste.
Mă duc şi îi zic că nu mă interesează dacă îmi mai ia sau nu, că eu tot vreau să ies. Zice că ieşim, dar după ce se duce el să ia ţigări. Chestie care s-a întâmplat mult mai târziu şi exact când era mai frumos, la 12-1 eu nu am putut să ies.
Până la urmă, plecăm de acasă şi pe drum am o discuţie cu mama. Şi îi zic că el mă enervează, că eu am ajuns subiectul lor de ceartă, că nu trebuie să zic aia, nu trebuie să zic ailaltă, trebuie să nu par prea fericită, prea relaxată, dar nici prea întoarsă să nu par. Şi în niciun caz să nu fiu indiferentă! Da' ca ce chestie, că eu nu mă prind. Apare ăsta de nicăieri după paişpe ani de zile şi îmi strică mie toate socotelile. Cine e el ca să fiu eu aşa de atentă la tot ce scot pe gură pentru el? Ce e el pentru mine? E un nimeni. E un nimic. Ştiu că stau cu el în casă, dar nici măcar respect nu pot să am pentru un astfel de om. Nu oi fi eu cea mai educată fiinţă de pe pământ, dar nu pot să mă cobor într-atât. El e mult sub standardele mele şi chiar nu sunt cu nasul pe sus sau ceva, dar îi lipsesc nişte piese din educaţia elementară şi lipsa de educaţie este unul din lucrurile care mă fac să nu suport un om. Nu pot să mă înconjor de oameni de-ăştia pentru că sunt o pierdere de timp şi pentru că mă enervează. Lucruri care mie mi se par normale şi mi se pare că ar trebui să le facă toată lumea, un needucat nu le va face şi o să ne certăm într-o zi pe tema asta. Cu el nu pot să mă cert. Lui nu pot să îi zic. Asta mă enervează şi mai tare. Ce e el pentru mine să nu pot să îi zic în faţă ce mă deranjază la el? Cine e el ca să îl pup în cur? Nu mulţumesc! Niciodată! Nu trebuie să îl plac, nu trebuie să încerc să îl schimb, trebuie numai să-l suport. Cam greu cu aşa o atitudine.
Are în el nişte chestii pe care nu poţi să i le scoţi din caracter. Plus că mă enervează la culme că vorbeşte aiurea despre mine. Că el ştie că eu sunt aşa şi pe dincolo, dar eu nu sunt cum crede el deloc! Şi i-aş zice-o în faţă, dar ce, pot? Adică cum, cine mă cred? Dar lăsându-mă pe mine la o parte, vorbeşte aiurea de mama. Mama pe care nu pot s-o suport, dar când îl aud pe ăsta ce zice, îmi vine să-l împrăştii pe pereţi. Şi mai are nişte chestii idioate. E tâmpit şi nu pot să îl sufăr.
Când o vopseam pe mama, am avut un moment în care m-am oprit şi m-am uitat pe geam. Era aşa soare şi frumos, aproape ca vara. Noi nu, nene. Stăm în casă, ăştia doi sunt certaţi, eu sunt la mijloc şi sunt plină de nervi. Căcat! Asta nu trebuia să se întâmple.
Dar în ciuda tuturor lucrurilor care nu trebuiau să se întâmple azi, totuşi îmi bag picioarele în ea de viaţă, nu dau doi bani pe ea, nu îmi pasă de nimic şi am tupeul să zâmbesc.