Adio cu premeditare

Ok, admit faptul că m-am trezit cam târziu şi că, dacă vroiam să vorbesc despre asta, trebuia să o fac sâmbătă. Aş fi făcut-o, dar sâmbătă, după zecile alea de minute de plâns, după bere şi după somnul ăla lung, blogul era ultimul lucru pe care vroiam să-l văd.
Pornind de la premiza "mai bine mai târziu decât niciodată" mă apuc de postarea asta.
Acum, că am stabilit chestiile astea, pentru cei care nu ştiu ce s-a întâmplat sâmbătă, am avut un scandal monstru cu mama din care am ieşit cu mai multe zgârieturi decât ar fi fost normal (prietenii ştiu de ce). Nu vreau să intru în prea mare detaliu. Ne-am certat îngrozitor de la o imensă tâmpenie, a ajuns mai rău decât trebuia şi aşa mai departe. Ce mă face, totuşi, să scriu despre asta este faptul că, într-o oarecare măsură, am început să o pregătesc pentru ce o aşteaptă la vară.
Bine, după ce i-am zis sâmbătă, la vară, nu o să fie surprinsă şi o să îmi spună ceva de genul "tu oricum nu mă iubeai decât când vroiai tu". Poate că are dreptate, într-un fel. Eu oricum sunt genul de persoană care, atâta timp cât lucrurile merg bine şi conform planului (cu mici ajustări acceptabile), e prietenă cu toată lumea. Când lucrurile încep să o ia în jos, în schimb, încep să dau oamenii afară din viaţa mea unul câte unul. E mare lucru dacă ne ştim de mult şi nu ne-am certat niciodată (vedeţi cazul Zozo).
Ce i-am zis sâmbătă i-am zis, de fapt, pentru că aia simţeam la ora aia şi pentru că am vrut să înţeleagă că m-am săturat de comportamentul ăsta al ei de genul "o enervez mult peste normal, o las să se descarce singură, se calmează uşor, uşor, îmi cer şi eu scuze, îi zic că o iubesc şi totul e perfect". Nu. Nu mai merge aşa. M-am plictisit şi m-am săturat. A văzut că merge şi o face mereu. Numai, gata, las-o aşa.
Ulterior, am realizat că acea chestie micuţă pe care am zis-o, acele câteva cuvinte au lăsat pe ea urme mai adânci decât cele pe care le-a lăsat ea pe mine (mă refer la ale mele de la suprafaţă, gen vânătăi şi zgârieturi) de când sunt. Dar este ok. Este bine. Pentru că ce am provocat eu în interiorul ei este doar o introducere către ceea ce va simţi din vară pentru tot restul vieţii ei; sau măcar un an sau cât i-o lua ei să se obişnuiască. Dacă a înţeles chestia asta, e bine. Dacă nu, nu o condamn. Până acum, nici eu nu am realizat că se putea interpreta şi aşa.
Oricum ar fi, eu mă pot folosi de chestia asta. Lucru care încă merge bine. Îmi pare rău, mamă, dar ţie nu ţi-a părut rău pentru ce mi-ai făcut mie. Nici nu ţi-ai dat seama şi nu m-ai ascultat. Eu măcar ştiu ce zic, ştiu ce fac şi ştiu ce urmări vor avea acţiunile mele asupra celorlalţi. Tu nu ai ştiut când ai făcut-o. 1-0 pentru mine.