De ce ea?

Ea. Nu o ştiu de mult timp. Nu e nici măcar un an, dar de când ne ştim, am realizat că merită. Merită multe. Pentru că nu este ca restul. Ea este ea în felul ei ciudat de-a fi. Felul ei ciudat de-a fi perfectă.
Nu există om perfect, ştiu, dar ea este un om minunat. Deşi am crezut că nu mă va-nţelege şi că mă va judeca, nu a făcut-o. M-a luat aşa cum eram şi nu a vrut să mă schimbe. Mi-a întins o mână când am avut nevoie de ajutor. A crezut în mine. Mi-a dat speranţe şi m-a ajutat, m-a ridicat mereu prin ce a spus şi m-a făcut să cred în mine. Şi pentru toate astea, nu a cerut nimic la schimb.
Mi-am pus încrederea în ea, mi-am deschis sufletul în faţa ei, pur şi simplu m-am relaxat, am inspirat adânc, am expirat încet şi am lăsat-o să intre până în cele mai adânci, negre şi neexplorate abisuri ale minţii mele. Şi nu am regretat.
Îmi pare rău că nu am făcut o postare despre ea mai demult, înainte să aflu ceea ce am aflat azi. Merita mai mult. Şi nu am fost în stare să-i ofer la momentul potrivit. Acum, îmi pare rău. După ce mi-a spus azi, am ajuns la concluzia că, deşi poate mă voi mai întoarce, există posibilitatea să nu mai pot s-o văd. Şi doare.
Fata asta are 99% şanse să aibă cancer cerebral. Mi-a zis azi că nu ştie sigur, iar doctorii îi spun că nu cred să aibă, dar mi-a zis că ea ştie adevărul. Maică-sa îi spune că e un început de migrenă, dar ea ştie adevărul! Trebuie să mai facă nişte teste până să se stabilească exact dacă îl are sau nu. Ei nu prea-i pasă. Ştie care va fi rezultatul. Mi-a zis că, dacă se poate opera, o va face, dar există posibilitatea de a nu se putea. Şi când mi-a spus chestia asta, amândouă am tăcut brusc. Ştiam ce însemna asta. Însemna că trebuia să mă bucur de ea cât încă o mai aveam lângă mine, să mă bucur de timpul pe care îl mai puteam petrece cu ea şi să mă rog că Dumnezeu mă va înţelege şi că nu mi-o va lua încă.
Nu merită asta. Nu ea. Ea merită mai mult. Lucruri pe care eu nu i le pot oferi, dar la cei 14 ani ai ei, măcar merită să trăiască. Are dreptul la asta. Măcar atât să mai faci pentru ea, Doamne, să o mai laşi să vadă lumina zilei pentru încă puţin. Şi cu ocazia asta, vreau să te întreb de ce. De ce îi iei mereu pe cei pe care îi iubim cel mai mult? De ce îi iei aşa devreme şi de ce trebuie să doară aşa de rău? Azi, când mi-a zis, îmi venea să încep să plâng acolo cu ea pe stradă, dar ştiam că şi pe ea o doare, deci nu am făcut-o.
Atât am de spus. Nu pleca de lângă noi. Încă mai avem nevoie de cineva ca tine. Şi vom avea mereu. Te iubim enorm.