Timpul...

Timpul vindecă orice fel de rană.


Câţi dintre voi nu au auzit asta măcar o dată în viaţa voastră? Câţi dintre voi nu au crezut în chestia asta măcar o dată în viaţă?
Eu am  crezut în ea. Am zis că o să vină o zi în care totul va fi bine, că o să fiu ok, că totul se va termina, dar ce credeţi? Ziua pe care o aştept eu pare să nu mai vină. Şi a realiza chestia asta a început să se joace cu expresia feţei mele lăsându-mă, în final, cu o amestecătură de sentimente pe care le puteai recunoaşte doar uitându-te la mine.
Să mă scuzaţi, dar la dracu! Ce face lumea asta cu mine? Cine a fost idiotul care mi-a zis că timpul vindecă? Dacă aş şti, i-aş zice în ce situaţie am ajuns. Eu am crezut în chestia aia, iar acum, credinţa mea tâmpită într-un clişeu luat dintr-o carte mă face să am o stare nu tocmai perfectă.
Mă întind pe pat şi îmi dau drumul la muzică. Ascult şi, uşor uşor, dau mai tare. Îmi revăd visele şi speranţele. Mă întreb unde îmi era capul când m-am gândit la toate astea. Ştiu că unele chestii, în momentul de faţă sunt practic imposibile, dar nu cred că vor mai fi posibile vreodată, sinceră să fiu. Şi uite aşa îmi iau visele şi mi le machiez în non-culori după care mi le deghizez subtil în avioane de hârtie. Să le arunc, să le las să zboare? Nu. Şi atunci ce am să fac cu ele? Ce am să fac, am să le ţin. Am să le ţin şi am să mă înec în ele şi în alcool. Am să adorm beată de vise şi cu prea multe grade în sânge, fără să ştiu ce se întâmplă cu mine, fără să ştiu ce va fi mâine, fără să ştiu la ce mă gândesc, uitând de toţi şi de toate. Până şi de mine. O să rămân ca un om lipsit de orice fel de scrupule în cartea istoriei adolescenţei mele pe care nu o va citi nimeni. Nu mi-am pierdut optimismul, dar mi-am pierdut speranţa. Şi asta este infinit mai rău.
Dacă vă întrebaţi dacă îmi place ce fac, nu îmi place. Nu îmi place şi îmi detest situaţia cu toată energia pe care o pot avea, dar nu am ce să fac. Nu pot fi ajutată, nu pot fi salvată, de eliberare ce să mai vorbesc?
Revenind la clişeul de la care am început, am avut destul timp să uit, să cern, să sper, să gândesc, am avut destul timp să fac multe. Acum, simt că mi-a expirat timpul şi că nu am ajuns nicăieri. Simt că am pierdut aiurea-n tramvai timpul ăsta, că l-am risipit aiurea crezând că, odată cândva, cineva mi-l va da înapoi. Mare greşeală.
Deşi urăsc clişeele, voi încheia tot cu un clişeu. Timpul nu se întoarce niciodată înapoi.