Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

La grămadă

Ăsta va fi un post încurcat. Am avut o zi încurcată. Azi a plecat văru-meu pe care nu-l mai văzusem de trei ani. Mi-a făcut foarte bine să-l văd. E ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mi-aș dori să avem altă relație, una mai strânsă, dar sunt conștientă că asta va lua mult timp și va necesita multă muncă din partea amândurora. Deși nu prea avem cine știe ce legătură, mi-a părut extrem de rău să-i văd plecând și pe el, și pe ai lui. Mă încălzesc cu ideea că se vor întoarce la un moment dat sau, mă rog, găsim noi o cale să ne vedem. După ce ei au plecat către aeroport împreună cu cele două valize pe care le aveau, eu am pierdut timpul prin oraș. Am dat bani la tot felul de tipi și tipe care cântau pentru mărunțiș, dar m-am plictisit repede. Nu aveam stare, așa că am plecat acasă.
Când am ajuns, am decis să mă opresc din a citi Moranthology (de Caitlin Moran) și să mă apuc de Silver Linings Playbook (de Mathew Quick). Nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Vreau să citesc cartea asta și atât. După câteva capitole, mi-am dat seama că e destul de tristă, după cum scria și pe recomandarea lăsată de prietenul meu anonim pe semnul de carte cu care a venit. (Am luat-o de la un schimb de carte, pe baza recomandării ăsteia și din cauza faptului că vroiam să văd filmul. Am dat pe ea Dracula.) Am început să mă întreb de ce m-am apucat să citesc o carte atât de tristă considerând faptul că eu sunt destul de tristă și-așa.
Cum stăteam în pat, într-un imens tricou alb, în niște pantaloni scurți roșii și cu părul prins, citesc despre cum protagonistul meu dormea în mansarda părinților lui. Și de la asta mi-am amintit de faptul că întotdeauna mi-am dorit să am o casă cu mansardă. Mi se părea incredibilă ideea de a dormi acolo. În continuare, vreau chestia asta. Apoi, inevitabil, gândul următor a fost despre el. Mi-am amintit că vrea să-și ia o casă în Italia. Mi-a zis, dacă vreau să vin la el, să-mi aduc hainele și un bilet de întoarcere. Ce frumos ar fi să aibă o mansardă! Aș adormi în mansarda oricui pe jos, peste caiet, pix sau amândouă, cu chitara lângă mine, într-un tricou larg, pantaloni scurți și cu părul prins. Eu de ce nu am mansardă?
Laura crede că gândesc prea mult. Încep să cred că are dreptate. Cică femeile s-ar gândi la bărbați, pe zi, mai mult decât s-ar gândi bărbații, săracii, la orice, în tot atâta timp. Nu e o posibilitate pe care o exclud.
Mâine mă văd cu o prietenă. De luni, încep munca la alt festival. Pe 22 îmi iau rezultatele, pe 27 mă înscriu la colegiu, pe 5 septembrie se definitivează, pe 9 începe școala. El tot nu m-a căutat.

O zi normală

O zi normală este cea în care mă trezesc singură într-o casă mare, într-un pat gol din care cum mă dau jos, mă ia cu frig, într-o cameră mare şi dezordonată. O zi normală este cea în care stau în pijama până la ora trei. O zi normală este cea în care chitara îmi este cel mai apropiat prieten şi fac muzică. Fac muzică ca să îmi mai las problemele de-o parte, ca să le mai spun cuiva, ca măcar să nu le mai ţin închise în mine, în spaţiul mic şi strâmt dinăuntrul meu. O zi normală este cea în care stau în bucătărie pe scaun într-o parte, sprijinită de perete şi nu îmi pasă că tricoul de pe mine e rupt, chiar dacă ştiu. O zi normală este cea în care îmi ocup timpul cu orice, cu absolut orice, doar de dragul de-a face ceva, deşi nu mi-ar strica să dorm mai mult. Mereu mă trezesc obosită şi ştiu că dorm prea puţin. Mi-e groază să ştiu că o să înceapă şcoala, iar eu n-o să mă pot culca mai devreme de ora unu.
O zi normală... O zi normală este cea în care tot ce fac îmi aminteşte de tine, mă obligă să mă gândesc la toate nimicurile pe care le făceam împreună, mă obligă să mă gândesc la cât de dor îmi e de tine şi de noi. O zi normală începe cu tine, chiar dacă nu eşti aici, eşti primul lucru la care mă gândesc când mă trezesc. Păcat că nu îţi mai pot trimite mesaje dimineaţa, cum făceam în ţară. Ştiu, ţi-am promis că, într-o zi, nimic din asta n-o să mai existe. Ştii că mă ţin de promisiuni.
O zi normală începe cu tine. Tot cu tine se sfârşeşte.

Cuvinte

"Şi eu care vroiam să mă însor cu tine."

Poate, peste câţiva ani, ai să uiţi ce mi-ai spus aseară, dar eu am să ţin minte.

Te iubesc!

Haos

Frigul se lasă peste oraşul mut,

Ea se pierde în cuvânt şi se lasă pradă liniştii asurzitoare.

Unde fugi, copilă?

Nimic nu mai e cum a fost. Fiecare pas mă aduce mai aproape de un nimic material şi simplu, fără contur şi fără conţinut, fără scop şi fără mijloace. Azi a fost altfel decât până acum. Nu înţeleg schimbarea asta. Aproape că mă sperie. 

Voi merge mai departe cu capul sus. La final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, nu este finalul.

Vremuri bune

M-am trezit şi ploua, aşa că m-am culcat la loc. Am mai dormit o oră şi am fost trezită. Afară era soare, dar era friguţ. Vremea de-afară m-a dus cu gândul la mare şi la dimineţile în care îmi beam cafeaua sprijinită de pervaz în camera numărul doi a aceleiaşi vile din aceeaşi staţiune în care m-am dus nouă ani la rând. Mi-a amintit de tine, de cum te rogi de mine de doi ani sa vin cu tine la mare. Aş vrea enorm să pot.
Mi-e dor de tine, de noi, de nopţile albe, de tot. Nu mai e mult şi o să avem toate astea înapoi.
Te iubesc! Şi asta nu se vindecă.

Încotro alerg?

Ştiu, poate e vina mea. Poate am rănit oameni prin tot ce fac şi am făcut, dar pe asta n-o meritam, sincer. M-a lovit nu ca o palmă, ci ca un adevăr rece. M-au ajuns consecinţele. Am visat ploaie. Mi-a venit vremea să plâng. Credeam că am greşit cu toate. Acum văd câtă dreptate am avut. Îmi doream să nu fie aşa.
Nu ştiu ce se întâmplă. Una văd şi alta aud. Oameni diferiţi îmi spun lucruri diferite. Cine mă minte? Cum şi când am să pot să fac şi eu ceva să-mi fie bine pe termen lung? Când?! Am obosit să tot alerg după nimic şi să ajung nicăieri. Nu mai vreau. Nu mai pot. Şi totuşi nu vreau să accept sfârşitul ăsta.
O să cad de sus. Şi o să mă doară.

Din ploaie ne-am născut

Ploua când am ieşit prima oară. Ploua în noaptea aia în care te-ai gândit să nu mă laşi să dorm ca să vorbim jumătatea aia de oră. Ploua azi când am plecat acasă şi ploaia m-a făcut să mă gândesc la toate astea. Poate de-aia am visat ploaie, mai ştii? O fi un semn bun. Şi de obicei, cred în cheia viselor şi în ce spune că visele înseamnă, dar de data asta cred că am înţeles cum trebuie. 
Mâine am interviu. Nu ştiu ce am să le răspund la întrebări, dar am câştigat deja. Am încrede în mine, deşi nu înţeleg de ce. Aştept petrecerea şi concertul. Nu îmi mai e frică de nimic. Totul o să fie bine! M-am făcut optimistă.

Cer alb

Obosită, aşa mă numesc. Nu sunt în stare de nimic. După o zi de muzică bună şi prieteni şi mai buni, multe multe cutii de suc şi foarte mare zăpăceală, asta sunt eu stând întinsă în pat. Mă numesc obosită.
Cerul e alb. Afară plouă. Eu stau şi mă uit pe geam. Aş zbura la nori, dar cu ce aripi. Îngerul meu, mi le împrumuţi pe ale tale? La naiba cu îngerul! Am visat că-l sărutam. E al meu trup şi suflet, dar nu-l voi avea niciodată. O simt. Doare.
Azi sunt împrăştiată. Nu ştiu nici capul unde mi-e. Sunt confuză, sunt făcută bucăţi. M-am îndrăgostit din nou... Obosită mă numesc.
Cerul e alb. Nicio frunză nu mişcă. Eu nu-mi mai simt nicio bucăţică din corp. Mă simt ciudat. Azi e o zi ciudată, iar eu mă simt ca o mediocră. Azi sunt la pământ. O să-mi dau singură mâna şi am să mă ridic, ca de obicei... Dar toate astea nu azi, mâine.

Ea de ieri şi eu de azi

Blugi negri, bocanci grei, primul tricou care i-a picat în mână, şapca de la Smell, hanoracul ăla vechi pe care îl iubeşte atât de mult, nelipsita eşarfă neagră cu craniile alea mari şi o haină neagră lungă. Şi-a pus gluga peste şapcă pentru prima oară în viaţă. Rujul roşu aprins i se ştersese uşor pe la colţurile gurii. Genele încărcate de rimel nu îi ajutau ochii obosiţi să stea deschişi cum trebuie. Şi-a luat chitara în spate, geanta pe umărul drept, şi-a pus ochelarii de soare la ochi şi a plecat de-acasă. Păşeşte apăsat şi se uită doar înainte. Nu aude decât muzica din căşti. S-a izolat de tot de lumea din jur. Nu îşi mai simte nicio bucăţică din corp. Totul o doare.
Eu de ieri a început prost şi a terminat bine. Pe urmă, a dat noaptea pe repede înainte şi am început să am tot felul de vise ciudate şi totul a luat-o în jos. Am visat ploaie. Am visat un om care fugea de mine. Am visat o şcoală dărăpănată şi eu eram în ea. Am visat oameni care îmi purtau hainele. Am visat culori şi petreceri şi cluburi, am visat o noapte oribilă. Am visat o lampă cu gaz. Am visat numai lucruri vechi şi numai lucruri nasoale.
Ai mei se ceartă. Am visat ploaie. Am să plâng. Asta înseamnă ploaia în vise. Hai să ne distrăm. Viaţa mea iar crede că îmi e prea bine ca să merg mai departe.
Aş vrea să plec, dar îmi stă părul aiurea şi vreau să îl spăl diseară, nu acum. Aş vrea să plec, dar afară plouă şi nu am chef să îmi iau umbrela la mine. Aş vrea să plec, dar nu am chef de Luca azi. Aş vrea să plec, dar nimic nu merge cum ar trebui să meargă. Azi stau şi ascult muzică. Ar trebui să fac nişte teme pe care mi le fac printre picături. Ar trebui să plec, să îmi găsesc un refugiu, să nu mă mai gândesc. Ar trebui să vorbesc cu cineva şi ştiu şi cu cine, dar nu vreau să o fac azi. E prea devreme. Îl las să-şi mai revină. Dedic ziua artei. Fac muzică. Lucrez pentru concert. Mai sunt trei săptămâni.
Aş vrea să fac multe, dar nimic nu merge bine. Am visat ploaie. Mi-e frică de ce va urma.

Tabiet

Fac o baie. Apa e fierbinte, iar eu simt că mă sufoc. Transpir şi pulsul mi se înteţeşte. O fi căldura? O fi oboseala? O fi el? Nu ştiu ce-i cu mine. De la un timp, nu mai sunt eu.
Ies aburi din apă. Aburul e o metaforă ciudată. E chestia aia pe care o vezi şi o vrei, dar ea nu vine la tine, ci înaintează spre cer. Nu e cazul azi. Nu e cazul la mine.
Nu mai am aer şi respir cu greu. Pierd unul dintre lucrurile fără de care nu pot să exist. Sau pot, dar nu mult timp şi în niciun caz cum trebuie. Nu azi, dar în curând. Îmi expiră timpul.
Scot mâinile afară şi le ridic în sus. Răspund la apel. Ceva mai important ca mine mă cheamă. Am să vin la un moment dat. Vreau să răspund totuşi? Cred că da. Şi atunci de ce zic în continuu nu?
Respir şi transpir. Mă eliberez de orice apă în exces şi orice fel de toxine. Nu mai am nevoie de niciun reziduu. Dacă trăieşte în mine, e pentru că eu îi permit. Şi nu mai fac asta.
Mi-e somn şi un pat moale mă aşteaptă să mă ţină în braţe şi să îmi dea somn, o chestie pe care parcă o aştept de luni de zile. Mă cheamă la el să îmi asculte visele şi ca atunci când mă întorc, să mă certe că nu l-am făcut cum trebuie. Aşa se întâmplă mereu.
Viaţa mea e ca o imensă cadă cu apă prea fierbinte. Ce simt are atâtea înţelesuri... Sunt complicată şi confuză. Mă auto-complic. Încotro alerg? Ce vreau? Unde am să ajung? Ce am să obţin? 

În afara oricărui pericol

Mă uit cu nesiguranţă în jur. E linişte. Nimic nu mişcă. S-a terminat? A trecut furtuna? Cred că îmi permit să mă întorc. Dacă dispar, ştiţi unde mă găsiţi.
Am crezut că o să fiu mai mult plecată. De ce m-am întors? Poate pentru că nu am putut să accept schimbarea asta. Poate că am muncit prea mult aici ca să las totul în urmă şi să o iau de la început. Era prea mult. Nu, n-am vrut.
Blogul ăsta mereu mă va trage de mânecă când îl neglijez. Este ca şi cum casei i se face dor de tine şi te cheamă înapoi. Mereu am să mă simt ca acasă aici, în micul meu spaţiu virtual prin care trec mulţi, dar cei care rămân contează.
Nu pot să spun că mi-a fost bine cât am lipsit. Nu mi-a fost deloc, dar am trecut peste şi m-am întors cu speranţe noi, idei noi şi cu un proiect nou (pe care îl voi începe imediat ce fac rost de o cameră şi de o locaţie).
M-am întors acasă. Mi-a fost dor.

Cocktail

După un weekend plin de plimbări, ieşiri, haine şi stil, mă întorc şi eu acasă.
Am constatat cât de mult ne schimbă oamenii cu care intrăm în contact, lucrurile pe care le facem, locurile în care ne aflăm şi situaţiile în care suntem puşi.

Merg sigură pe mine şi păşesc apăsat în al patrulea schimb de pantofi pe astea două zile. Mă gândesc la un milion de chestii. Muzică, mentalităţi, oameni, cuvinte, el, timp, vise, la blogul ăsta pe care toată lumea mă roagă să mai scriu, la voi, cei care ctiţi şi, într-o oarecare măsură, îmi apreciaţi munca.
Marţi trebuie să susţin un discurs. Şi m-am hotărât să vorbesc despre faptul că tot ce ai nevoie pentru a reuşi este undeva înăuntrul tău. Faza cu blogul meu cel care creşte de la o zi la alta este doar un exemplu. Am pornit de la o idee. Am crezut în mine, am ştiut că pot. Şi mi-a ieşit.
Dar revenind, mă pierd în tot ce mă înconjoară. Totul se topeşte în jurul meu, iar eu mă înec într-o mare colorată de un nimic sonor care mă inspiră continuu. Asta sunt şi aşa îmi place să fiu. Mereu diferită, mereu în schimbare, dar totuşi mereu eu şi mereu boemă în gândire şi în gesturi. Ameţită de artă şi beată de viaţă. Obosită de plimbare şi totuşi, cu mintea pierdută prin vreo cafenea uitată sau prin vreun magazin de pantofi pe care nu îl frecventez. Şi cu toate astea, numele tău îmi va fi mereu tatuat pe suflet, un lucru pe care puţini îl pot înţelege, cu atât mai puţin, aprecia.
Lumea este un mecanism complex şi ceasul încă merge. Mă uit la el şi râd. De azi, merg în sens invers.

Crăciun

Crăciun. Şi totuşi, Crăciun de unde? De la televizor poate. Ăla e singurul loc în care lumea chiar se bucură, deşi fals, şi vrea să transmită o emoţie pozitivă în "sfânta zi de astăzi". Nu ştiu cât de sfântă e când mai mult de jumătate din populaţia globului va ajunge la spital în comă alcoolică azi. Nu înţeleg mentalitatea asta. Eu am motiv să beau. Beau să uit, ca de obicei, şi tot ca de obicei, îmi amintesc mai tare.
Mă uit înapoi, deşi nu ar trebui să o fac. Nu încă, dar ce mi-e că o fac acum, ce mi-e că o fac pe 31? E acelaşi lucru. Prefer să nu mă apuce 12 noaptea gândindu-mă la ce prostii am mai făcut şi la ce prostii regret. Mă rog. Mă uit înapoi, cum spuneam, şi ce văd? Mă văd împlinită şi apoi, mă văd mai jos decât converşii ăştia în care păşesc apăsat şi sigură pe mine, sfidând cu neruşinare viaţa şi problemele. Văd că, la mai puţin de zece zile până la terminarea anului ce se putea declara bun în viaţa mea, a trebuit să învăţ cum să îmi dezrădăcinez toate sentimentele, cum să îmi omor sufletul cu sânge rece, cum să îl înec în alcool şi cum să îl asfixiez cu fum de ţigară, cum să înfig în el lama uitării şi a nepăsării. Iar ironia este că a trebuit să fac asta din cauză că îmi pasă de cei din jurul meu şi pentru că nu vreau să îi fac să sufere făcându-i să mă vadă pe mine suferind. Răceala mea i-a făcut să sufere mai tare.
Ce fac? Unde mi-e locul în lume? Doamne, în sfânta zi de azi, îmi întorc faţa spre tine şi te întreb unde mi-e locul? Ce am făcut eu bine pentru cei din jurul meu în viaţa asta? Şi n-ai să-mi răspunzi, nu-i aşa, Doamne?  N-ai să-mi răspunzi pentru că nu am fost cuminte şi de-aia nu mi-a adus nici Moş Crăciun nimic, nu-i aşa?
Nu ştiu ce zici tu, mamă, că te uiţi la mine de-acolo de sus, dar eu ştiu că nu o să ne mai revedem niciodată, pentru că Raiul este închis pentru mine. (Înainte să întrebaţi, mi-a murit bunica, nu mama, dar eu mama îi ziceam când trăia.)
Şi uite aşa trece şi Crăciunul, o altă zi rece în care beau şi fumez fără să îmi pese de nimic din ce mă înconjoară. Sunt la pământ. 2011 şi-a bătut joc, la fel ca mulţi alţii, dar mă rog. Viaţa merge mai departe. Trăiesc cu speranţa că 2012 va schimba ceva, deşi ştiu că sper degeaba.

Timpul...

Timpul vindecă orice fel de rană.


Câţi dintre voi nu au auzit asta măcar o dată în viaţa voastră? Câţi dintre voi nu au crezut în chestia asta măcar o dată în viaţă?
Eu am  crezut în ea. Am zis că o să vină o zi în care totul va fi bine, că o să fiu ok, că totul se va termina, dar ce credeţi? Ziua pe care o aştept eu pare să nu mai vină. Şi a realiza chestia asta a început să se joace cu expresia feţei mele lăsându-mă, în final, cu o amestecătură de sentimente pe care le puteai recunoaşte doar uitându-te la mine.
Să mă scuzaţi, dar la dracu! Ce face lumea asta cu mine? Cine a fost idiotul care mi-a zis că timpul vindecă? Dacă aş şti, i-aş zice în ce situaţie am ajuns. Eu am crezut în chestia aia, iar acum, credinţa mea tâmpită într-un clişeu luat dintr-o carte mă face să am o stare nu tocmai perfectă.
Mă întind pe pat şi îmi dau drumul la muzică. Ascult şi, uşor uşor, dau mai tare. Îmi revăd visele şi speranţele. Mă întreb unde îmi era capul când m-am gândit la toate astea. Ştiu că unele chestii, în momentul de faţă sunt practic imposibile, dar nu cred că vor mai fi posibile vreodată, sinceră să fiu. Şi uite aşa îmi iau visele şi mi le machiez în non-culori după care mi le deghizez subtil în avioane de hârtie. Să le arunc, să le las să zboare? Nu. Şi atunci ce am să fac cu ele? Ce am să fac, am să le ţin. Am să le ţin şi am să mă înec în ele şi în alcool. Am să adorm beată de vise şi cu prea multe grade în sânge, fără să ştiu ce se întâmplă cu mine, fără să ştiu ce va fi mâine, fără să ştiu la ce mă gândesc, uitând de toţi şi de toate. Până şi de mine. O să rămân ca un om lipsit de orice fel de scrupule în cartea istoriei adolescenţei mele pe care nu o va citi nimeni. Nu mi-am pierdut optimismul, dar mi-am pierdut speranţa. Şi asta este infinit mai rău.
Dacă vă întrebaţi dacă îmi place ce fac, nu îmi place. Nu îmi place şi îmi detest situaţia cu toată energia pe care o pot avea, dar nu am ce să fac. Nu pot fi ajutată, nu pot fi salvată, de eliberare ce să mai vorbesc?
Revenind la clişeul de la care am început, am avut destul timp să uit, să cern, să sper, să gândesc, am avut destul timp să fac multe. Acum, simt că mi-a expirat timpul şi că nu am ajuns nicăieri. Simt că am pierdut aiurea-n tramvai timpul ăsta, că l-am risipit aiurea crezând că, odată cândva, cineva mi-l va da înapoi. Mare greşeală.
Deşi urăsc clişeele, voi încheia tot cu un clişeu. Timpul nu se întoarce niciodată înapoi.

Vise neterminate

Vise. Ce cuvânt alambicat! Patru litere cu atât de multe legături. De ce scriu despre asta acum? Pentru că, deşi ştiu că am zis de un milion de ori că iarna este un anotimp mort, se pare că oraşul ăsta are şi părţi bune. Mă simt ca în octombrie!
Şi visez. Azi vreau asta, mâine vreau ailaltă, poimâine mai găsesc una şi răspoimâine găsesc altceva. Şi trece săptămâna. Dar ce e frumos e că săptămâna viitoare o să vreau alte chestii. De ce astea? Pentru că sunt o împrăştiată. Ies pe-afară şi uit un vis la cafenea, altul pe o bancă-n parc, altul în sala de cinema, mai e unul pe care l-am lăsat accidental la patinuar şi mai era unul, dar n-am fost în stare nici până acum să-mi dau seama pe ăla unde l-am uitat.
Şi totuşi, ce m-a făcut să bat câmpii pe tema asta? Uitându-mă prin computer, am găsit ceva ce am scris eu acum foarte mult timp. Mă uit când am început a treia parte. Doi februarie 2010. Nici acum n-am terminat-o. Are 22 de pagini. E chiar de plâns. Caut partea întâi şi mă uit când am început-o. 21 aprilie 2009. Şi aşa îmi aduc aminte cum a început totul. În locul în care nu mă aşteptam să-mi fac atâţia prieteni, să am atâta succes şi să devin dependentă de scris. Îmi amintesc ce speranţe aveam eu cu chestia asta de care m-am apucat acum aproape doi ani de zile. Şi aşa am ajuns la concluzia că mereu mă apuc de chestii pe care niciodată nu le termin. Inexplicabil, îmi place aşa. Îmi place pentru că, de fiecare dată când îmi amintesc sau când găsesc vreun proiect de-ăsta neterminat, mă apuc de el din nou, iar el trezeşte în mine amintiri. Amintiri frumoase din perioada în care m-am apucat de el.
Şi ăsta e un zâmbet. E o zi mai bună şi mai fără nori.

Praf, dar nu fără speranţă

Examen luni. Mama ţipă la mine să iau nota maximă, că nu trebuie să mă mulţumesc cu A, că trebuie să iau A*, că dacă iau A* la toate examenele, intru direct la facultate după şaişpe ani, nu mă mai duc la colegiu, în fine.
Ne certăm pentru că s-a trezit tocmai vineri după-masa să ţipe la mine că nu am învăţat nimic, că am examen luni şi că mâine s-ar putea să fim plecaţi de-acasă. Eu ţip la ea că tot ce ştie să îmi zică e "învaţă, învaţă, învaţă" şi "ia nota maximă", că s-a trezit vineri şi sunt obosită după o săptămână de şcoală în care m-am trezit zilnic la 6:45, după două din zilele astea în care am plecat din şcoala aia la patru, tot eu sunt aia care nu ştie să se menajeze şi să-şi organizeze timpul când ea a decis să plecăm mâine de-acasă fără să mă întrebe şi total ştiind că am examen şi aşa mai departe.
Apoi, a urmat un moment care chiar mi-a pus capac. Merg sus, vorbim nişte chestii, prietenul ei în cameră, ea îmi  zice că vrea să vadă că vreau şi eu să iau maxim. Eu îi trântesc un "bine, vreau" şi se trezeşte al ei zicându-mi că era mai frumos să fi zis ca mama şi să fi făcut ca mine. Iar ăsta e locul în care mie mi s-a oprit logica. Cine e el ca să îmi facă mie educaţie? Nu pricep. Ce e el pentru mine? Rămân puţin panou şi plec.
Vin jos, stau ce stau, vine mama şi avem o discuţie mai normală. Îi zic că m-a enervat şi că am să o fac de gura ei, dar că, dacă iau nota maximă şi o prind că îmi zice "vezi, asta vroiam", fac scandal. Pentru că nu aştept să îmi zică că asta vroia. Ştiam deja ce vroia. Aştept să îmi arate că măcar apreciază faptul că mi-am irosit weekend-ul învăţând. Am ajuns la a mă enerva aşa într-un hal încât îmi bag picioarele în tot şi toate şi o să o fac. În mod oficial, nu există nimic mai jos de A* în examene. Şi în mod oficial, am o nouă ambiţie. Şi toată lumea ştie că, atunci când am o ambiţie sau un vis, lupt pentru el până când pic din picioare. Nu renunţ orice-ar fi. Iar dacă pic din picioare, stau puţin să mă odihnesc şi mă ridic.
Şi poate mama are dreptate. Poate la sfârşit am să-i mulţumesc. Poate aşa o să plec mai devreme din ţara asta. Mai devreme cu doi ani.
Ce să vrei mai mult de la viaţă?

Iarăşi mă-ntreb

Deschid un sertar şi scot din el o poză. Poza unui copil râzând. Las berea pe masă şi mă uit mai bine la poză. O studiez cu atenţie, deşi o privesc absentă şi cu un oarecare dispreţ. Mai iau o gură de bere. Scârba, plictiseala şi ura se joacă cu expresia de pe chipul meu înecat în fond de ten. Bine, în ce a mai rămas din fondul de ten care acum e curs pe faţa mea. Arăt de parcă mi s-a rupt masca. Puţin îmi pasă. Toţi suntem clovni în circul vieţii, nu? Mereu, în timp ce unul face ceva, altul râde. Nu înţeleg de ce nu o spunem. Suntem toţi nişte paiaţe dansatoare. Nişte simple marionete. Păpuşi de cârpă şi nimic mai mult. În fine. Asta e altă discuţie. Vorbeam de poza din sertar.
Fericire. Am uitat de ea într-o oarecare măsură. Bine, nu totul se rezumă la plâns, tristeţe, beri şi ţigări, dar nici foarte roz nu e situaţia. Sunt fericită până intru în casă. Asta-i toată faza. În rest, chiar mi-e bine. Faza e că acum, chiar sunt prinsă între ciocan şi nicovală. Trup sau suflet? Asta e alegerea pe care trebuie să o fac.
Cât de mult ţin la viaţa mea? Cât de mult iubesc? Cât de mult vreau să fac asta? Unde mă vreau peste cinci ani? Ce mă văd făcând? Ce şanse am? Ce consecinţe o să trag după mine? Câtă durere am să cauzez? Cui? Cine poate suporta?
De ce atâtea întrebări? De ce nu poate să fie mai simplu? De ce trebuie să aleg mereu şi de ce pana mea absolut întotdeauna aleg greşit?

Vreau!

Ce vreau? Vreau multe. De ce le vreau? Pentru că nu le pot avea. Şi toate astea ca să ce? Ca să am la ce gând să mă enervez zicându-mi că trebuie să renunţ. Urăsc să ştiu că trebuie să renunţ. Refuz să cred şi să-nţeleg chestia asta!
Revenind. Poate o să sune ciudat, vreau iarna trecută înapoi. O vreau pentru că atunci a început toată nebunia. Vreau să mă întorc la viaţa mea calmă unde nu existau certuri, băieţi (eram în pauza mare şi unele ştiu la ce mă refer), nu existau examene, învăţat pentru teste sau teze, lacrimi, păreri de rău, griji, aveam părul lung (zice-ţi-mi din nou că m-am tuns ca proasta), nu aveam vicii, nu îl cunoşteam pe el, nu eram certată cu una care acum spun să regret că mi-a fost cea mai bună prietenă, nu vroiam să plec, nimic din toate astea nu erau atunci. Acum, nu! S-a schimbat totul la 180 de grade. De ce? Vreau să ştiu.
Vreau perioada aia înapoi. Vreau să mă trezesc şi să mă gândesc că mă văd cu tipul pe care l-am cunoscut cu o seară înainte la petrecere. Vreau să o stresez pe soră-mea cu "ziua lui Marilyn Manson e în aceeaşi zi cu ziua ta!". Vreau să mă duc la Starbucks şi să beau cafeaua aia scumpă şi proastă pe care o beam atunci. Vreau să am teză la română şi să nu învăţ nimic. Vreau să cred că viaţa mea se va schimba din cauza a ceva ce am făcut înainte de "pauza mare". Vreau ca vocile din capul meu să ţipe la mine şi să îmi spună "tu nu ai să fii singură de sărbători!". Vreau să o înjur pe profa de istorie pentru că zice că am copiat când nu am făcut absolut nimic. Vreau totul înapoi!
De ce fix perioada asta? Pentru că asta e perioada în care a început tot. Dacă m-aş putea întoarce mâine în timp şi aş putea să nu mai fac toate chestiile pe care apoi le-am regretat, aş face-o. Şi acum, v-aş scrie fericită din Bucureşti despre teza de azi, sau despre Crăciunul care vine sau despre cum am cei mai minunaţi prieteni de pe pământ (asta fără să însemne că, dacă nu sunt aici, nu sunt tot cei mai minunaţi).
Vreau înapoi culoarea, zâmbetul, mesajele care veneau la fiecare cinci minute, vreau fericirea, naivitatea, inocenţa şi tot restul. O vreau pe copila de demult înapoi, cea care nu ştia tot ce ştiu eu acum. Şi ştiu ce mi-ar zice acum un amic. Şi ştiu că are dreptate. Mda, vedeţi voi, asta-i viaţa!

Plictiseală!

Da, plictisită. Şi nu oricum, plictisită ca dracu. Minus două-trei persoane care m-au făcut să râd, nu doar să zâmbesc (şi aici se ştiu şi ei, şi ele), a fost un weekend de doi lei. Şi chiar asta vreau să zic.
Imaginează-ţi că stai întregul weekend pe net, telefon, blog şi alte de-astea. Imaginează-ţi că tot ce faci e să dormi, să dai şi să primeşti mail-uri, să scrii sau să corectezi ce au scris alţii, să faci şi să cauţi poze şi să te gândeşti la cai verzi pe pereţi. Bine, visatul cu ochii deschişi chiar mă ajută. Dar totuşi, cum mă simt?! Mă simt ca naiba pentru că nu am fost în stare să fac nimic în astea două zile. Nimic care să îmi placă pe bune şi mie. Şi nu e de bine pentru ca nu mă simt în largul meu. Mă simt închisă între patru pereţi (bej, nu albi) şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Distracţie mare, nu? Nu! Chiar deloc! Şi m-am săturat!
M-am săturat de acelaşi film pe care îl văd la nesfârşit de câteva luni încoace. Aceeaşi plictiseală, aceeaşi monotonie, aceeaşi oameni, aceleaşi ţigări, aceiaşi prieteni şi aceeaşi eu. Toamna se duce şi nu o să mai fiu în stare să mă schimb. Ştiu asta. Iarna mereu e un anotimp mort, dar pur şi simplu m-am săturat! Vreau să plec, să mă plimb, să văd, să cunosc, să vorbesc, să râd, să plâng, să ţip, să sar, să scriu, să citesc, să cânt, să beau şi să fumez, vreau să uit şi să-mi aduc aminte, să schimb ceva la mine (şi o să schimb când o să mă hotărăsc ce). Vreau să fug şi să mă comport prosteşte, să cheltui bani, să nu mă uit înapoi, să nu îmi pară rău, vreau să fiu eu! Eu aşa cum vreau şi eu aşa cum simt. Eu cea fără limite şi fără păreri de rău.
Şi vreau asta pentru că mă plictisesc de mor.