Toți morții

Fantomele trecutului mă bântuie. S-au întors două, așa, la două zile distanță. Ce dracului vă veni tuturor să mă căutați dintr-o dată?! Ce mama lui de joc mai e și-ăsta?! De data asta, ce o să-mi mai luați? Știu cum funcționează treaba. Nu vă cred zâmbetele. Cuvintele, nici atât. Ce căutați în viața mea?!
Și nu găsesc răspunsul decât într-un proverb vechi: pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. N-am să vorbesc decât despre el. Mi-a dat azi mesaj să îmi spună că ar fi mișto să ne vedem, că maică-sa mereu întreabă de mine, că nu am mai ieșit de un car de timp și că trece printr-o perioadă aiurea. Se gândea că l-aș putea ajuta. Bineînțeles că am să fac tot posibilul. Îmi e prieten, nu? Din nefericire, nu am timp de el până miercuri. Și atunci a rămas să ne vedem.
Eu? Ce-i cu mine? Eu mi-am continuat ziua gândindu-mă că, în situația asta, eu aveam zarurile amândouă. Aveam prilejul de a-i da o linguriță din medicamentul lui propriu și personal. Nu poate să mă aibă. Am să iubesc momentul în care îi voi da în cap cu asta.
Și apoi am plecat de-acasă. Am vorbit până m-am urcat în metrou. M-am așezat, cufundată în gânduri și în amintiri, amintiri frumoase, amintiri cu noi. Noi? Da, noi. Am fost odată noi, nu? A fost primul om pe care l-am iubit, la dracu! Da, noi e ok. Dacă încearcă să facă ceva? Bine, nu e loc de "dacă" în propoziția aia. Sigur va încerca să facă ceva. Și dacă eu nu voi fi în stare să spun nu? Nu! Trebuie să-i spun nu!
Ușile se deschid. Era să uit să cobor.
Nu vreau să mai fac aceeași greșeală a treia oară. Nu pot să fac asta. Dar totuși, a fost o greșeală? Este o greșeală și acum? De ce nu pot să-l dau afară din viața mea odată și pentru totdeauna? De ce, de fiecare dată când se întoarce, am să fiu aici? De ce, când el nu merită? Și ce-am să fac? Am să fiu eu și am să rezist până am să cedez. O să ne jucăm de-a orgolioșii și slabii, ca de obicei, și eu am să pierd. Nu pot să pierd de data asta!
Urât mai e să știi la ce să te aștepți! Am zis de când a plecat ultima oară că se va întoarce la mine, dar mai bine nu se mai întorcea.
Iubirea este, până în momentul de față, cel mai tare drog pe care l-am descoperit.

Ia de du-te!

Ceasul bate ora două,
Afară-i frig și-ntr-una plouă.
Și stau, te-aștept singură-n casă.
Hai, cântă la altă masă!

Focul arde, face fum,
Să arzi în el! Să te faci scrum!
E liniște, toate sunt mute.
Ia tot ce știi și ia de du-te.

Gheața se sfarmă la mine-n pahar,
Încerci să te scuzi, dar e în zadar.
Încă ești capabil să mergi.
Eu îți sugerez s-o ștergi.

Deschis-am ușile-alea largi.
Eu te-mping și tu mă tragi.
Plecași pe tot felul de rute
Și să te-aștept? Mai ia de du-te!

M-ai luat să ce, să stau așa?
Mai bine luai pe-altcineva.
Doar pe mine mă mai ai
Eu îți sugerez s-o tai.

Nimeni nu se sinchisește
Lumea încă mai trăiește.
Nu le pasă când mai treci.
Eu îți sugerez să pleci!

Floarea

Am lipsit mult. Prea mult. Nu am nicio scuză. Urmează o poezie.

Camera e mare și aud ecou
Alisa povestește de Marilyn Monroe
Și o ascult, că de! Ea mă întreține.
Fără fata asta, ce era de mine?
Ea mi-a dat și nume, Floarea mă semnez.
Bine, m-aș semna, dar nu mă deplasez.
Nu mă mișc nicicum, de fapt. Stau cuminte sus,
Pe raftul ăsta-nalt, unde am fost pus.

Alisa e înaltă, slabă și frumoasă,
Este vorbăreață și prietenoasă
Și parcă, uneori, mi-aș dori capac
Pentru guri ca a Alisei, care nu mai tac.
Îmi povestește tot: de-ai ei, de mă-sa mare,
De mătușa Clara, cea cicălitoare,
De Marius, actorul, de-l vrea de bărbat,
Despre ce mănâncă și de cum doarme-n pat.
De telenovele, de muzică și țoale,
Despre cum nu știe să facă sarmale,
De culori și rufe, și de cum spală vase,
De prietenele ei, nu foarte sănătoase,
De cum Andrei, colegul, e puțin sărit
Și iarăși alte treburi despre ce-a gătit!

Bineînțeles, nu-mi pasă chiar de toate,
Dar ea mi le tot spune pe motiv că poate.
Nu știu cum face însă făptura minunată
De mă captivează de fiecare dată.
Să-mi zică într-o oră de drumul ei spre casă
Sau de-alte bazaconii și mă trezesc că-mi pasă.
Nu știu ce dracu are, parcă-i blestemată.
De când sunt nu știu de așa o fată.

Ai ei cred că-i nebună, comunică cu flori.
Nici ei nu-s mai întregi: sunt ambii scriitori.
Nu sunt din București. Stau ambii la Constanța,
Acolo unde fata își face vacanța.
Și asta-n fiecare an și eu rămân acasă.
E una la parter la care mă lasă.
Laura o cheamă și ea nu vorbește.
Eu mă odihnesc, ea stă și citește.
Pe urmă vine Alisa și stă până-n zori
Să îmi povestească de haine și culori.

Blestemată-i vorba! N-o fi mai bine oare
De mine, o necuvântătoare?

Iubire bolnavă

Am vrut să nu mai scriu despre el. Am vrut să îmi forțez inima să nu mai iubească și creierul, să nu se mai gândească la el. Am vrut să știu că are pe cineva și că eu sunt singură și să mă împac cu ideea. Îmi e bine singură, dar cel mai rău tip de singurătate e atunci când știi exact cu cine ai vrea să fii și nu poți. Așa sunt eu acum. Doare ca dracu.
Îmi era bine. Știam că e cu una și nu mă interesa. Arătam mai bine ca ea. Sau, cel putin, așa am crezut când am văzut-o în primele două poze. Pe urmă, am găsit altele fără să vreau și mi-am dat seama că nu e așa ștearsă. După ce mi-am dat seama de asta, totul a început să mă lovească spărgându-se de mine, ca valurile de stânci. Nu știu dacă stâncile simt durere. Eu simt.
Mi-am dat seama că nu e ștearsă, că e chiar drăguță, că poate nu am fost suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de încrezătoare. Poate că nu i-am dat suficientă atenție, poate că nu am petrecut suficient timp împreună. Poate că nu l-am iubit suficient de mult, deși cred că el nu a știut cum să înțeleagă cât de mult îl iubeam de fapt. Poate că părinții ei nu sunt așa de stricți. Acum, face cu ea toate lucrurile pe care le-a făcut cu mine. Doare! Doare tot ca dracu!
Nu cunosc pe nimeni care să aibă atâta încredere în imaginea lor sau în forțele proprii. Sunt un om puternic și ambițios, un om care ar face orice ca să arate lumii că poate să facă orice își propune și că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Știu să trag singură și pot să o fac. Acum, toată treaba asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva fac ceva greșit. Cum se poate întâmpla așa ceva unui om ca mine?! Niciodată nu m-am îndoit de propria-mi persoană. El a reușit să mă aducă în halul ăsta.
Mă știe pe dinafară. Îmi știe povestea, mă poate răni cu foarte mare ușurință și o face. Dacă aș putea să-l fac să-mi simtă durerea, n-aș face-o.

Ritm

Salut, salut. Imprăștiata de mine s-a gândit să scrie. Am ajuns la concluzia că am nevoie de un ritm în care să îmi intru. Știu că n-o să meargă, dar măcar pot să vă spun și vouă despre ce vreau să fac și poate așa o să fiu mai motivată. Așa arăt eu acum.
Stau în pijama toată ziua, dacă nu ies. Mănânc prostii. Fac mâncare. Joc conQUIZtador, mult, mult conQUIZtador. Pierd timpul. Sunt pe net cam până pe la doișpe noaptea în fiecare zi. Sunt în vacanță. Am teme și am de învățat. Vreau să merg la cumpărături. N-am bani. Vreau să fac muzică. N-am inspirație. Îmi caut curs de make-up. Toate sunt scumpe. Îmi caut de muncă. N-am succes deloc. Îmi vreau muzica îmapoi. De când mi-au furat laptopul și nu mai am fișierele toate, sunt un pește pe uscat. Nu am ojă pe unghii de marți. Ascult Smiley. (Poftim?!!) Mă trezesc târziu. În toată lumea văd persoane pe care cândva le știam bine. Vreau să ies. Am training marți, miercuri și joi. Aștept până atunci. Îmi caut vopsea de păr. Nu am găsit decât tâmpenii care nu acoperă cum trebuie. Mă bate gândul să îmi schimb culoarea părului, dacă tot am fire albe deja. Aștept să îmi vină placa nouă. Sunt ca un pește pe uscat de când mi-au furat placa. Aștept să îmi vină o carte pe care am comandat-o acum vreo două săptămâni. (Ce e greșit la tine, Amazon?) Scriu pe blog. N-am mai făcut asta de vreo săprămână și ceva. M-aș apuca să scriu o carte, dar am mai încercat să fac asta de o mie de ori și nu mi-a ieșit. M-aș apuca să fac video-uri pe YouTube, să le dau sfaturi tuturor oamenilor care au probleme în relații și în viață în general, cum mi-a sugerat un amic că ar trebui să fac. În română sau engleză?!
Amestec în mâncare. Iese abur din lingura de lemn. Sting focul. Mă concentrez pe faptul că mă enervează tot ce face el de fiecare dată când mă surprind gândindu-mă la orice are de-a face cu persoana lui. Îmi iese. În sfârșit pot să mă uit și eu în jurul meu. Sunt singură acasă. Mă simt ca un maldăr de gânduri care așteaptă să fie separate în colorate, albe și negre și băgate într-o mare mașină de spălat care să meargă fără oprire până când s-au curățat de tot de orice fel de mizerie primită de la alții.
Lumea m-a distrus de tot. Mi-a luat ritmul natural și mi l-a scăpat pe jos. Caut altul.

La orizont

Sunt peste tot. M-am împrăștiat ca niciodată. Sunt și aici, și acolo, sunt pe tavan și pe covor, sunt în stânga și în dreapta, sunt peste tot și niciunde. Mă caut și nu mă găsesc. Încerc să îmi găsesc un rost, o ocupație, ceva să mă distragă. Nu sunt în stare. Nu pot.
M-am săturat. M-am plictisit. Nu pot să mă rup de trecut, nu pot să trec peste mine, nu pot să mă uit la lucrurile din jurul meu și să mă gândesc că trebuie să tac și să îi las pe restul să vorbească pentru mine. Asta nu sunt eu!
Îmi vine să plâng. Mă uit la mine și nu mă recunosc. Ce fac cu viața mea?! Mă irosesc aiurea și mă consum din nimic. Știu! Știu... Nu mă pot schimba în secunda de față. Și am obosit de tot. Am obosit să-i aud pe alții cum îmi povestesc de relațiile lor idioate. Am obosit să văd cum pierd tot ce aveam. Am obosit să văd cum totul se schimbă, cum totul se răstoarnă. Și eu? Eu sunt undeva la mijloc. Când totul se va prăbuși, eu voi fi prinsă între dărâmături. Am obosit să trăiesc știind că aștept să se mai distrugă ceva.
În ultimul timp, am tot felul de vise ciudate. Știu că nu o să rămân așa pentru totdeauna, dar totuși... M-am plictisit să aștept. Februarie m-a plictisit oribil. Frigul m-a strâns de fiecare încheietură. Mediul ăsta mă ține pe loc. Nu mai știu nici în cine pot avea încredere măcar. Iar nu mă mai înțelege nimeni și eu iar nu știu cum să le explic mai simplu. Nu am fost făcută ca să dau explicații. Nici nu sunt necesare, dar simt nevoia de a vorbi cu cineva. Ah... Nu mai contează.
Nu caut să mulțumesc pe nimeni. Nu caut să mă schimb cu nimic. E o pasă proastă. Am să cred în ce-am zis.

Absentă

M-am trezit azi-dimineaţă cu ochii umflaţi. Mi-a amintit de aseară şi de tot ce s-a întâmplat. M-am văzut cu ochii minţii cum stăteam întinsă pe pat privind pereţii şi tavanul, rugându-mă de ei să se transforme în el şi să mă ia în braţe fără să îmi pună întrebări. Mă vedeam acolo, cu rimelul curs, cu palmele ude şi cu sufletul făcut bucăţi, vrând să pot arăta imaginea asta zdrobită cuiva care va înţelege de ce sunt în halul în care sunt. Aveam nevoie de un umăr pe care să fi plâns, dar am aflat acum mult timp că ăsta este un lux pe care eu, de cele mai multe ori, nu mi-l permit. Aveam nevoie de el, într-un mod inexplicabil. Nu am înţeles de ce până azi.
Azi, m-a lovit realitatea cu uşa de la lift. Am realizat ce viaţă mişto am. Sunt înconjurată de zeci de lucruri pozitive şi niciunul nu mă atinge. Nu îmi mai pasă de nimic. Săptămâna asta a fost foarte lungă. M-a învăţat ce înseamnă durerea fizică de fapt (măsea proastă!), m-a pus să aştept în timp ce ştiam că nu pot face nimic, dar m-a ţinut ocupată. Mi-a dat rezultate bune şi s-a terminat bine. Nu a fost degeaba. N-am avut timp să mă gândesc la el deloc. A fost mai bine. Apoi, a venit ziua de ieri şi mi-a explicat de ce am atâta nevoie de omul ăsta.
Am nevoie de el pentru că în capul meu e o varză universală. Este ca şi cum fiecare bucăţică din lucrurile care îmi ocupă mintea sunt scrise pe foiţe de hârtie şi cineva a dat drumul la ventilator. Când sunt cu el, e ca şi cum ventilatorul se opreşte, pentru puţin timp. El e în stare să facă ordine în vraiştea mea din cap. Mă relaxează. Este unul dintre puţinii oameni cu care pot să fiu eu. Îi datorez multe pentru asta.
Eu? Eu sunt un dezastru. Nimic nu mă mai impresionează şi nimic nu mă mai atinge. Totul e perfect, însă nimic nu contează.

Povestea lor

Ora patru după-amiaza. A ieşit din duş cu părul ud şi a tras pe ea nişte haine curate. Imediat după, a primit un mesaj de la el, care aştepta să i se deschidă uşa. Au intrat amândoi şi s-au aşezat la ea în sufragerie; el, pe canapea, ea, pe covor, câutând nişte băuturi decente. 
Au vorbit mult, dar atât de fără sens. Ea nu era atentă, dar îi plăcea să-l asculte. Avea talentul de a o face să râdă ca nimeni altul. Asta şi ochii lui albaştri. Erau singurele două lucruri pe care le avea şi a reuşit să o facă să se îndrăgostească de el până peste cap doar cu astea două lucruri.
Au rămas aşa vorbind ceva timp până când el a întins-o pe covor şi a început să o sărute cum doar el era în stare. Ea tremura, pe jumătate de frig şi pe jumătate de emoţie. Ştia clar ce vroia el, dar ea nu avea să îi dea aşa ceva. Nu în ziua aia, cel puţin, deşi trebuia să se lupte cu propriul ei corp pentru a-l refuza. 
Şi s-au întâmplat lucruri până la urmă. A făcut-o să nu mai ştie de ea, să nu mai realizeze unde-i e capul şi unde-i sunt picioarele. Singura certitudine pe care o avea era el, undeva deasupra ei, ţinând-o strâns în braţe şi oferindu-i lucruri la care avea să se gândească mult după ce el va fi plecat. A făcut-o să-şi amintească de ce îl iubea. Şi pe urmă, nu l-a mai înţeles.
- Te iubesc! i-a spus încercând să îşi găsească suflul.
- Şi eu te iubesc, veni răspunsul lui.
- Şi atunci de ce?
- De ce nu împreună? o întrebă el.
- Da.
- Ştii, uneori chiar îmi e dor de tine.
- Uneori! izbucni ea.
- Majoritatea timpului.
- Uneori! zise ea din nou.
- Nu, ascultă-mă. Sunt momente în care, când stau noaptea treaz (şi crede-mă că n-am mai dormit de cinci zile), tu eşti singurul lucru care îmi vine în cap şi îmi pare atât de rău că te-am pierdut. Când am cu ce să mă menţin ocupat, sunt bine, dar în restul timpului, doar la tine mă gândesc. Şi nu suport ideea că te-am avut şi nu te mai am.
- Bun. îi zise ea cu superioritate.
Adevărul era că şi ea era la fel, iar el ştia asta. Aveau nevoie unul de altul ca pământul de apă, dar ei sunt ca soarele şi luna şi nu pot fi împreună niciodată deşi se iubesc îngrozitor. E o iubire bolnavă, care nu îi lasă să se uite şi îi consumă cum consumă focul lemnele. 
Ăştia erau ei: doi copii visători. Doi copii care ştiau că nu pot fi fericiţi altfel decât împreună, care ştiau că soarta va face primul pas în locul lor şi care, în acelaşi timp, nu puteau trăi unul lângă celălalt pentru mult.

Şterge!

E sâmbătă. Eu stau singură în casă, la masa din bucătărie şi scriu asta. Nu vreau să scriu despre nimic. Vreau să vă explic cum mă simt şi ce mă înconjoară.
E o zi gri şi plouă. Vântul şuieră pe-afară ca un animal legat care vrea să fie liber. În casa asta nu e nicio lumină aprinsă. Ascult nişte piese pe care nu le-am mai ascultat niciodată. Îţi mulţumesc, YouTube. Jumătate din ele parcă vorbesc despre noi. Niciodată nu am să mă opresc din a vorbi la plural când vine vorba de el.
Am adormit cu gândul la el şi m-am trezit la fel. E ciudat. Mereu am fost genul de om care s-a culcat ca să uite, să se trezească mai bine, mai fără probleme, mai altfel decât s-a culcat. Nu. Cu el nu merge. E în capul meu non-stop. Şi de ce? Am fost în stare să trec peste atât de multe şi nu pot trece peste el. Mă dezamăgesc eu pe mine.
Ştiu ce fel de om sunt. Sunt genul de om puternic care ştie că nu are nevoie de nimeni ca să facă ce vrea. Sunt genul meu de tipă, tipa care nu stă să se gândească prea mult şi se adaptează la situaţie imediat, când vede că nu are ce face. Şi acum de ce dracului nu pot?!
Ba pot! Pot şi am s-o fac. Nu există satisfacţie mai mare decât a face ce lumea spune că nu eşti în stare să faci.

Sfârşitul e aproape

Nu caut să spun că aş vrea să mă scuz
Cum nu încerc acum nici să te acuz.
Vreau să spun atât: a fost frumos ce-a fost
Să mai stau aici, mă-ntreb, chiar mai are rost?

Şi-acum că ţi-am atras atenţia, spune-mi dacă ştii,
După ce ies şi nu mai vin, cine va veni?
Ai să rămâi singur cu muzica din căşti?
Nu vreau să mă ierţi. Poţi şi să mă urăşti.

Mă vei căuta? Sau, de fapt, nu-mi spune.
Nu-mi spune de mine şi nici de altă lume.
Nu-mi spune de tine, e prea tărziu acum
Şi eu am să mă şterg în nori de praf şi scrum.

Eu am să trăiesc, cum am făcut mereu.
E de vină el, sunt de vină eu?
Nu caut vinovat şi nu caut nici vină.
N-are rost când totul văd cum se termină.

Iarna în oraşul mare

A venit şi decembrie cu frigul lui sec şi rigid. Am ieşit azi-dimineaţă din casă şi m-a izbit un vânt puternic şi aspru ca şi cum ar fi vrut să mă trimită înapoi în casă, să îmi zică că e prea devreme să ies, că n-am ce să caut afară.
Când am ajuns în staţie, deja ningea. Fulgii mari au acoperit asfaltul gri în nici zece minute. Era ca în poveşti minus faptul că urăsc zăpada cu o pasiune greu de imaginat. Cu toate astea, era frumos. M-a captivat peisajul. Semafoare, faruri şi felinare, un răsărit timid şi fulgii de zăpadă, toate combinate cu stresul meu de prins autobuzul la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie. E de nedescris! Ce aş putea cere mai mult de la viaţă?
Mi-am petrecut ziua gândindu-mă la noi şi la cum asta e prima zăpadă pe care am prins-o împreună. E magic!
Ştiţi, niciodată nu mi-a plăcut iarna. M-am schimbat enorm. Nu mi-am dat seama de asta până azi. Sunt total altfel. Văd frumosul în toate lucrurile pe care le-am ignorat cu atâta uşurinţă până acum, văd tot ce până acum, nu vedeam. Trăiesc mai intens, iubesc mai intens şi visez mai intens. Îmi place de noua eu. Era şi cazul să-mi revin!
Tot ce vreau e să ningă şi mâine.

Răscruce

Aş avea atâtea să îţi spun acum, dar sincer habar n-am unde să încep. Nu ştiu încotro să mai alerg. Nu îmi găsesc cuvintele sau sentimentele, sau capul.
E furtună în rai. Luna îmi zâmbeşte pe jumătate, în colţul gurii. Eu mă uit la ea pierdută şi o întreb ce face. Şi aşa vorbesc singură ore în şir despre nimic, pentru că ştiu că restul de oameni implicaţi în situaţiile care mă frământă nu se gândesc niciodată la ele. La ei, viaţa merge. Ceasul meu a stat.
Sunt prinsă la mijloc. Sunt undeva între vechi şi nou şi trebuie să aleg o parte. Cu cât stau mai mult pe gânduri, cu atât se adânceşte prăpastia. Mă văd căzând deja. Nu mai e nicio surpriză. Ce am să fac?
Fiecare are relele lui şi fiecare are bunele lui. Care e mai bun ca celălalt? Care e alegerea corectă? Bine, nu există corect sau greşit la întrebarea asta, atâta timp cât îmi pot justifica alegerea.
Sunt confuză. Mă culc. E a mia oară când mi-am spus că nu mai fac asta după ce beau.

Parfumul trecutului

E noapte şi plouă. Eu mă gândesc la el. Stau în vârful patului cu hanoracul lui pe mine fără să mă intereseze că e cu trei mărimi mai mare decât am eu nevoie. Încă îi mai simt parfumul, chiar şi după ce am purtat acelaşi hanorac în ploaie aseară.
Stau şi mă gândesc la ieri, la pub-ul maică-sii în care m-a dus, la muzica veche şi la piesele lente, la atmosfera relaxată de duminică seara. Stau şi mă gândesc că, deşi am făcut atâtea împreună, asta a fost prima noastră întâlnire. Şi nu puteam să cer mai mult de la nimeni.
Viaţa mi-a arătat că, atunci lucrurile merg prost într-o parte, vor deveni mai bune în cealaltă. Karma există şi m-a lovit urât de data asta, dar nu contează preţul. Câştigul este infinit mai mare.
El, fărâma mea preferată din trecut, s-a întors după mine. S-a întors să-mi întindă o mână şi să-mi spună că s-a schimbat, ca a redevenit omul de care m-am îndrăgostit acum un an de zile. Nu regret nimic. S-a întors pentru că are încredere în mine, pentru că a realizat unde îmi e locul şi nu vrea să mă ştie pierdută. L-am primit înapoi din aceleaşi motive.
Eşti omul pentru care am lăsat lumina aprinsă pe hol de când te-am pierdut prima oară! Povestea continuă.

Marţi 13

E noapte şi e frig
Şi-afară este noapte
În capul meu rulează
Vise vechi şi şoapte.

E marţi şi e ciudat,
Nimic nu funcţionează
La sfârşit de tot
Logica cedează.

E cald în casa asta,
Dar bine nu mă simt
Totul mă apasă
Şi pereţii mint.

Tot ce mă-nconjoară
E monoton şi gol
Înec amaru-n lacrimi
Şi sufletu-n alcool.

Mizerie

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu!
M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot!
M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla.
Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne.
Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

Copil

O iubeşte pe alta, dar mă vrea pe mine. Poate e adevărat că cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciunul. În mod normal, nu mi-ar păsa, dar acum îmi pasă. Îmi pasă pentru că nu e doar un copil, e un copil care a fost acolo pentru mine de fiecare dată. Care m-a văzut râzând şi plângând, care m-a ţinut de mână în momentele grele, care mi-a adus zâmbetul pe faţă când eu nu am putut, e un altfel de copil. Nu pot să rănesc ceva atât de inocent. Poate nu "inocent" e cuvântul, dar nu are nicio vină. Nu vreau să-l las să umble după una ca mine pentru că mă cunosc prea bine.
Nu are ce să facă cu ce am eu să-i ofer. Nu e tipul. E prea copil. Am să-l trag după mine în groapa în care îmi place să mă joc. Atâta doar că jucăriile sunt sentimente, iar miza este sufletul. Cine reuşeşte să ajungă la sufletul celuilalt şi ştie să iasă de la masă când trebuie, câştigă. Nu vreau să ajung acolo cu el. E prea copil şi n-o să ştie să joace. Nu vreau să înveţe de la mine. Nu merită aşa ceva.
E prea copil. Ăsta-i e norocul.

A venit

A venit şi vremea-n care
Cuvinte zboară-n mii de părţi,
Afară plouă mut
Şi eu pierd la cărţi.

A venit şi vremea-n care
Nu ştiu ce mi-a mai rămas,
Nu-mi pasă de miză
Şi pierd ultimul as.

A venit şi vremea-n care
Amintirile mă dor,
Cărţile îmi zâmbesc trist
Şi eu mă sting uşor.

A venit din nou momentul
Să reconsider tot ce am,
Să văd ce mi-a mai rămas
Din tot ce ştiu c-aveam.

A fost odată...

Ştiţi, a fost odată o fată care nu era perfectă. Nu era atât de slabă cum îşi dorea să fie, nu era atât de înaltă cum vroia, nu trăia unde îşi dorea să trăiască, nu avea în jurul ei oamenii pe care vroia să-i aibă, nu zâmbea tot timpul şi, mai presus de orice, nu era independentă.
Era o mediocră, în mare parte, o adolescentă ciudată cu mai multe idei şi cu mai multe vise decât fire de păr avea în cap, care se îmbrăca ciudat, care se machia discret, care îşi picta buzele cu roşu aprins de fiecare dată când ieşea pe uşă, care pierdea timpul uitându-se la filme şi la anime-uri, care avea o obsesie continuă pentru felul în care îi stătea părul, care făcea muzică ca să se descarce, care era îndrăgostită până peste cap de un el atât de imperfect, dar atât de suficient pentru ea... Avea tot ce îşi dorea şi parcă, pe dinăuntru, tot goală era. Avea o grămadă de prieteni şi tot se simţea singură.
A fost fericită, a fost tristă, a râs tare şi a plâns în hohote, s-a lovit, a răcit, a fost minţită, folosită, i s-a luat ce a avut mai scump pe lume, a fost condamnată să trăiască ştiind că jumătate din ea e la o distanţă de trei ore pe avion şi, cu toate astea, n-a purtat pică nimănui. Nu a urât pe nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată. Nu a văzut în asta o eliberare. Nu a înţeles niciodată de ce unii trăiesc pentru aşa ceva. Şi totuşi, ceva ce a întors-o împotriva curentului cu care înota a trebuit să vină.
Vedeţi voi, ea n-a suportat niciodată ca alţii să încerce s-o schimbe. De ce? Pentru că perfecţiunea nu este un scop. Perfecţiunea este un mit. Este ceva la care o boemă ca ea, nu vroia să viseze. Ea nu fusese făcută pentru aşa ceva. Şi totuşi, ce era aşa de rău la schimbare? Păi, simplu. "Dacă nu rănesc pe nimeni prin ce sunt şi ce fac, de ce m-aş opri din ce fac ca să fac altfel? De ce nu aş continua aşa?" Dar cine a înţeles-o?
Oamenii sunt oameni. Şi au trăit cu toţii pe coaja pământului până la adânci bătrâneţi.

Suflet în moarte clinică

E dezordine la mine în suflet. Când credeam că totul va fi bine, viaţa mi-a amintit a mia oară că nimic nu poate merge cum vreau eu pentru că există ceva mai mare şi mai important ca mine care nu vrea asta. Ceva mai puternic, ceva mai influent, mai bun, dar în acelaşi timp, mai meschin şi mai răzbunător ca mine. Nu sunt aşa de rea cum par. Eu n-aş da într-un om căzut. Viaţa văd că nu ştie ce-s alea reguli. Ce joc murdar!
Ştii, dragă destin, eu nu cred în tine. Nu exişti. Te fac şi te deţin şi, dacă tu ai de gând să îţi confirmi existenţa făcându-mi mie zile negre şi scoţându-mi peri albi, află că ai ales greşit persoana. Nu sunt genul care să renunţe. Am să-ţi dau unde te doare până ai să înţelegi că mi s-a luat de tine, până ai să înţelegi că nu accept să fiu luată drept cobai în experimentul ăsta cretin al roţii care se învârteşte în sens invers a tot ce vrea muritorul de rând.
Am intrat în cameră şi am simţit un miros ciudat. Nu înţeleg ce e. Să fie schimbarea, să fie ploaia? Nu ştiu. Afară e frig. Frigul mă sperie. Prevăd o toamnă lungă cu duminici multe. Prevăd păcate şi lacrimi care vor curge să le spele. Prevăd un suflet făcut bucăţi pentru a mia oară din acelaşi motiv necunoscut. Prevăd întrebări fără răspuns şi nopţi nedormite.
Întunericul îmi e prieten. Sfârşitul e aproape.

Haos

Frigul se lasă peste oraşul mut,

Ea se pierde în cuvânt şi se lasă pradă liniştii asurzitoare.

Unde fugi, copilă?

Nimic nu mai e cum a fost. Fiecare pas mă aduce mai aproape de un nimic material şi simplu, fără contur şi fără conţinut, fără scop şi fără mijloace. Azi a fost altfel decât până acum. Nu înţeleg schimbarea asta. Aproape că mă sperie. 

Voi merge mai departe cu capul sus. La final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, nu este finalul.