Iubire bolnavă

Am vrut să nu mai scriu despre el. Am vrut să îmi forțez inima să nu mai iubească și creierul, să nu se mai gândească la el. Am vrut să știu că are pe cineva și că eu sunt singură și să mă împac cu ideea. Îmi e bine singură, dar cel mai rău tip de singurătate e atunci când știi exact cu cine ai vrea să fii și nu poți. Așa sunt eu acum. Doare ca dracu.
Îmi era bine. Știam că e cu una și nu mă interesa. Arătam mai bine ca ea. Sau, cel putin, așa am crezut când am văzut-o în primele două poze. Pe urmă, am găsit altele fără să vreau și mi-am dat seama că nu e așa ștearsă. După ce mi-am dat seama de asta, totul a început să mă lovească spărgându-se de mine, ca valurile de stânci. Nu știu dacă stâncile simt durere. Eu simt.
Mi-am dat seama că nu e ștearsă, că e chiar drăguță, că poate nu am fost suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de încrezătoare. Poate că nu i-am dat suficientă atenție, poate că nu am petrecut suficient timp împreună. Poate că nu l-am iubit suficient de mult, deși cred că el nu a știut cum să înțeleagă cât de mult îl iubeam de fapt. Poate că părinții ei nu sunt așa de stricți. Acum, face cu ea toate lucrurile pe care le-a făcut cu mine. Doare! Doare tot ca dracu!
Nu cunosc pe nimeni care să aibă atâta încredere în imaginea lor sau în forțele proprii. Sunt un om puternic și ambițios, un om care ar face orice ca să arate lumii că poate să facă orice își propune și că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Știu să trag singură și pot să o fac. Acum, toată treaba asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva fac ceva greșit. Cum se poate întâmpla așa ceva unui om ca mine?! Niciodată nu m-am îndoit de propria-mi persoană. El a reușit să mă aducă în halul ăsta.
Mă știe pe dinafară. Îmi știe povestea, mă poate răni cu foarte mare ușurință și o face. Dacă aș putea să-l fac să-mi simtă durerea, n-aș face-o.