Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

Iubire bolnavă

Am vrut să nu mai scriu despre el. Am vrut să îmi forțez inima să nu mai iubească și creierul, să nu se mai gândească la el. Am vrut să știu că are pe cineva și că eu sunt singură și să mă împac cu ideea. Îmi e bine singură, dar cel mai rău tip de singurătate e atunci când știi exact cu cine ai vrea să fii și nu poți. Așa sunt eu acum. Doare ca dracu.
Îmi era bine. Știam că e cu una și nu mă interesa. Arătam mai bine ca ea. Sau, cel putin, așa am crezut când am văzut-o în primele două poze. Pe urmă, am găsit altele fără să vreau și mi-am dat seama că nu e așa ștearsă. După ce mi-am dat seama de asta, totul a început să mă lovească spărgându-se de mine, ca valurile de stânci. Nu știu dacă stâncile simt durere. Eu simt.
Mi-am dat seama că nu e ștearsă, că e chiar drăguță, că poate nu am fost suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de încrezătoare. Poate că nu i-am dat suficientă atenție, poate că nu am petrecut suficient timp împreună. Poate că nu l-am iubit suficient de mult, deși cred că el nu a știut cum să înțeleagă cât de mult îl iubeam de fapt. Poate că părinții ei nu sunt așa de stricți. Acum, face cu ea toate lucrurile pe care le-a făcut cu mine. Doare! Doare tot ca dracu!
Nu cunosc pe nimeni care să aibă atâta încredere în imaginea lor sau în forțele proprii. Sunt un om puternic și ambițios, un om care ar face orice ca să arate lumii că poate să facă orice își propune și că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Știu să trag singură și pot să o fac. Acum, toată treaba asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva fac ceva greșit. Cum se poate întâmpla așa ceva unui om ca mine?! Niciodată nu m-am îndoit de propria-mi persoană. El a reușit să mă aducă în halul ăsta.
Mă știe pe dinafară. Îmi știe povestea, mă poate răni cu foarte mare ușurință și o face. Dacă aș putea să-l fac să-mi simtă durerea, n-aș face-o.

Antiteză

Asta sunt eu care a avut o zi perfectă. Am întâlnit o grămadă de oameni, sunt parte dintr-un proiect genial şi eram, în general, foarte mulţumită de mine şi de viaţa mea.
Am venit acasă şi totul a fost ok. Şi pe urmă, mi s-a demonstrat că nu contează ce vreau, în casa asta, ci de ce şi cum, şi de unde, şi de când, şi tot felul de nimicuri din astea. Şi de ce?!! Nu e ca şi cum am cerut ceva. Vorbeam despre ce vroiam. Nu am spus că trebuie să mi se ia nimic, nu am fost absurdă, nu am spus nimic în niciun sens. Doar vorbeam... Şi vorbăria mea a fost interpretată greşit.
Mă ustură ochii. Nu îmi amintesc ultima oară când am plâns aşa. Azi nu sunt în stare să zâmbesc şi să ţin în mine tot. Azi, nu! Nu pot, nu vreau, n-o fac. Sunt plină de nervi. Îmi vine să arunc cu tot ce prind şi nu vreau să văd pe nimeni. Azi sunt mai rău ca niciodată. Îmi pare atât de rău pentru ce am să le spun oamenilor cărora chiar le pasă de mine, în seara asta, dar nu pot să fiu drăguţă cu nimeni şi nu pot să ascult ce nu mă interesează. Azi, nu stau să-mi pierd timpul cu nimeni. Nu am energia necesară.
Uneori, vreau atât de mult să dispar, dar de fapt, tot ce vreau e să fiu găsită.

Înainte de culcare

Am primit o de-asta de la Julieta pe care vă rog să o găsiţi aici. Hai să vedem ce iese.

1. Cum te numeşti?
Ioana. Internetul mă ştie de Lex.

2. Eşti fericită?
Mai mult sau mai puţin. Depinde de cum îmi stă părul şi de cât de ocupată sunt.

3. Dacă ar trebui să alegi între ziua de azi şi cea de ieri, pe care ai alege-o?
Pe cea de mâine, sincer, dar dintre ieri şi azi, cred că azi. Ieri a fost o zi normală, nu m-a deranjat, dar nu sunt genul de persoană care trăieşte în trecut.

4. Care este, după părerea ta, cel mai frumos sentiment?
Cel mai frumos sentiment e atunci când ştii că ai făcut singur ceva ce nimeni nu credea că ai să poţi să faci vreodată.

5. Ai auzit vreodată despre iubire?
În fiecare zi.

6. Ai simţit vreodată că iubeşti? 
Da, am avut şi boala asta. Încă sufăr de ea.

7. Cât de des zâmbeşti?
Fake smiling? I'm a professional at that!

8. Îţi este dor de cineva?
Din păcate.

9. Ai nevoie de o îmbrăţişare?
Nu cred că m-ar face să mă simt mai bine cu nimic.

10. Ai vreo melodie preferată? 
Nu, dar îmi place The Script - Six degrees of separation şi You Me at Six - Loverboy.

Să ia leapşa cine o vrea. Ar fi drăguţ să îmi spună cine are de gând să o facă, în comment-uri. Ador să le citesc. 

Sfârşitul e aproape

Nu caut să spun că aş vrea să mă scuz
Cum nu încerc acum nici să te acuz.
Vreau să spun atât: a fost frumos ce-a fost
Să mai stau aici, mă-ntreb, chiar mai are rost?

Şi-acum că ţi-am atras atenţia, spune-mi dacă ştii,
După ce ies şi nu mai vin, cine va veni?
Ai să rămâi singur cu muzica din căşti?
Nu vreau să mă ierţi. Poţi şi să mă urăşti.

Mă vei căuta? Sau, de fapt, nu-mi spune.
Nu-mi spune de mine şi nici de altă lume.
Nu-mi spune de tine, e prea tărziu acum
Şi eu am să mă şterg în nori de praf şi scrum.

Eu am să trăiesc, cum am făcut mereu.
E de vină el, sunt de vină eu?
Nu caut vinovat şi nu caut nici vină.
N-are rost când totul văd cum se termină.

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Marţi 13

E noapte şi e frig
Şi-afară este noapte
În capul meu rulează
Vise vechi şi şoapte.

E marţi şi e ciudat,
Nimic nu funcţionează
La sfârşit de tot
Logica cedează.

E cald în casa asta,
Dar bine nu mă simt
Totul mă apasă
Şi pereţii mint.

Tot ce mă-nconjoară
E monoton şi gol
Înec amaru-n lacrimi
Şi sufletu-n alcool.

Sunt bine!

Toată lumea m-a întrebat dacă e totul ok. Le-am zis tuturor că da. Şi pe urmă a venit ea. S-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat dacă sunt bine. Plângeam. Sunt bine.
M-a luat de mână şi m-a scos afară din clasă. Uşa s-a închis în urma noastră. M-a strâns în braţe şi n-am mai putut să mă opresc. Ne-am aşezat pe scări şi i-am povestit tot printre lacrimi. I-am povestit jumătate din viaţa mea în douăzeci de minute. M-a înţeles perfect. Mi-a spus-o în faţă: ştii, nu mi-ai plăcut niciodată, dar niciodată până acum nu mi-am dat seama cât de puţine ştiam despre tine. Practic, nu ştiam nimic. Nu cred că eşti o persoană rea. Cred că eşti o persoană curajoasă. Mi-a şters lacrimile şi i-am lăsat pe cămaşă urme de rimel şi de ruj.
Problema era că nu ea trebuia să asculte, ci altcineva. Dacă toţi s-ar obosi să-mi asculte povestea şi să se uite în sufletul meu înainte de a mă eticheta de parcă chiar aia sunt, ce bine aş trăi. Eu ştiu cine sunt şi ştiu că, dacă toţi ar şti să vadă ce se ascunde dincolo de machiaj şi de felul în care merg de parcă lumea e a mea şi nimeni nu poate să mi-o ia, ar înţelege de ce sunt aşa. Nu sunt cine par, dar să pui o etichetă e mai uşor dect să te întrebi de ce. Etichetele sunt pentru conserve, nu pentru oameni.
Viaţa e o scorpie. O să le vină rândul tuturor.

Rebuturi

Da, ştii ca te ador cand vii acasă după două zile şi te apuci să-mi povesteşti despre ce ai făcut în zilele astea cu una pe care eu din curvă ordinară nu o scot, da, chiar te ador maxim. Cât despre ea, îmi face şi mai mare plăcere când îi aud numele pe lângă istorisiri şi fraze care îmi dau clar de înţeles cât de bună de nimic este.
Ce să-i faci? Nu s-au născut toţi cu talent, cum nu s-au născut toţi cu aspect plăcut. Acum, mă înţelegi de ce am spus mereu că sunt produsul care a spart tiparele? Mersi pentru că m-ai învăţat să am încredere în mine.
În spatele fiecărei femei puternice, este un bărbat puternic.

Cine sunt?

Ştiţi, e ciudat. E ciudat felul în care mă simt şi e şi mai ciudat să explic chestia asta. Am avut o zi mişto. M-am văzut cu Steph, pe care n-o mai văzusem de doi ani, am venit acasă, am ieşit cu nişte oameni geniali şi am cunoscut nişte oameni şi mai şi, am venit acasă...
Ce lipseşte? Mi-au venit blugii pe care i-am comandat şi îmi vin perfect, nici lui nu-i simt lipsa pentru că ştiu de el, nici altceva nu mă deranjază. Ai mei sunt bine, eu sunt bine, totul e perfect. Şi atunci? Ce e cu mine?!
Am văzut un film prost. După ce am venit acasă arătând ca la 26 de ani, nu ca la 16, mă simt mai murdară decât orice trotuar din Bucureşti, deşi nu am motive. Nu am făcut nimic greşit, nu am făcut nimic anormal, n-am furat sistemul. N-am făcut niciun pas în afara regulilor, promit! Şi atunci? Atunci ce-i cu mine? Ce am? Rimelul îmi apasă greu pe gene, încă nu m-am demachiat. Ce mă leagă de ceea ce creierul meu îmi spune că sunt?
Nu pot să dorm. E prea cald. E o străină în corpul meu, eu nu mai ştiu ce sunt.

Haos

Frigul se lasă peste oraşul mut,

Ea se pierde în cuvânt şi se lasă pradă liniştii asurzitoare.

Unde fugi, copilă?

Nimic nu mai e cum a fost. Fiecare pas mă aduce mai aproape de un nimic material şi simplu, fără contur şi fără conţinut, fără scop şi fără mijloace. Azi a fost altfel decât până acum. Nu înţeleg schimbarea asta. Aproape că mă sperie. 

Voi merge mai departe cu capul sus. La final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, nu este finalul.

Lecţie de viaţă

Azi a fost o zi ciudată. A fost o zi în care am vrut să fac multe şi n-am făcut nici măcar jumătate. A fost o zi ca aia, ca aia în care trebuia să fac ceva ce n-am mai făcut, aşa că m-am făcut frumoasă şi m-am simţit bine în pielea mea în casa asta goală. Şi el n-a mai fost aici.
La dracu cu el! Nu îmi mai trebuie. M-am săturat de minciuni, de lucruri spuse ca să fie, de sentimente de carton, de nepăsare, de "cât de departe mergi pentru mine?". Ei, uite că nu atât de departe cum ai fi crezut. Ţi-aş fi dat tot. Te-aş fi iubit cum l-am iubit pe cel pe care l-am înlocuit cu tine. Abia acum realizez ce greşeală am făcut! Bine, nu zic că ar mai fi mers între mine şi el şi azi dacă nu apăreai tu. Nu, relaţia se terminase în decembrie. Pe urmă, am continuat în jocul nostru al plăcerilor interzise, al slabilor, care renunţă primii şi al orgolioşilor, care rămân nemişcaţi când, de fapt, sunt făcuţi bucăţi pe dinăuntru.
El e de fapt fostul, nu tu. Tu eşti îngerul şi asta ai să rămâi până când se va naşte o fiinţă mai uşuratică în ochii voştri decât am fost eu, aia care chiar îţi va juca jocul cinstit când ştie perfect că dacă face asta, pierde. Îmi pare rău, dar eu n-am fost dispusă pentru aşa ceva.
Am ales prost. I-am crezut pe toţi altfel şi m-am înşelat, ca de obicei. Asta e. Merg mai departe cu capul sus. Păşesc apăsat pe drumul meu chiar dacă ştiu că am să ard în iad pentru că am vrut ca tot să fie bine.

Realitate

Frumuseţea-i trecătoare,

Niciun scop nu-i permanent.

Astăzi, viaţa pare-o floare,

Viciul e medicament.

Idealuri avem multe,

Luptăm pentru ce iubim,

Ne credem crai cu stele-n frunte...

Ne-am născut ca să murim.

Alţii ca noi ne omoară,

Sistemul ne îndoctrinează,

Banii sunt puţini în ţară.

Artistul meu mă desenează.

Religia nu mai răzbate,

Viaţa filmul l-a bătut,

Prea multe şanse au fost date.

Am uitat ce n-am făcut.

Odată

Odată era lumea, acum nu mai este.
Realitatea nu îi face din viaţă o poveste
El nu mai e el, aşa cum el a fost
Şi ea nu se mai chinuie. Nu mai are rost.

Odată îl avea, acum nu-l mai doreşte.
Cât l-a iubit de mult, acum nu-l mai iubeşte
Situaţia le-a spus că nu a fost să fie
Din romanţă, filmul s-a făcut tragedie.

Odată plângea nopţile, acum nu îi mai pasă
De gesturile false sau de drumul spre casă,
De vorbe goale spuse alături de-o ţigară,
De gheaţa ei din vene sau de frigul de-afară.

Odată dădea totul doar să-l srângă-n braţe.
Acum a înţeles că-n lumea de paiaţe
Ce dansează-ntr-una şi nu se mai opresc
Adevăru-i scump şi nu mai e firesc.

A fost cândva a lui, dar s-a obişnuit
Cu faptul că el pleacă aşa cum a venit.
Odată erau ei, acum e numai ea
Într-o lume-n care el nu ştie ce vrea.

Am început să mă prind

Cum ieri am învăţat despre ACTA, azi m-am gândit să învăţ despre Illuminati. Da, ştiu, sunt în urmă, dar hei! Chiar m-a ajutat la ceva.
Cum mă plimbam eu frumos pe Wikipedia şi citeam, am aflat că asta este o organizaţie antică şi de demult care rulează aşa palmat din secolul al XVIII-lea şi a avut ca scop dintoteauna adunarea intelectualilor bogaţi şi puternici în societate în această grupare secretă a iniţiatorilor de noi idei şi a creatorilor noii specii. Totul le-a mers bine până într-o zi când lumea a aflat de unul dintre ei şi de atunci capii organizaţiei au început să se sinucidă, să dea foc la dovezi, iar cei rămaşi au început să înfigă cuţite unul în spatele celuilalt. După asta, un Papă al momentului s-a trezit să le spună că lucrurile în care cred ei sunt puţin cam dubioase şi că nu prea se potrivesc cu învăţăturile bisericii, chestie care, la ora aia, era cam nasoală.
Citesc frumos mai departe şi aflu că această organizaţie de intelectuali frumoşi şi cinstiţi ar fi strâns legată de New World Order (NWO), adică Odinul Noii Lumi. Dau frumos click pe el şi aflu că este o aberaţie politică (nu ştiu cum doar de chestii politice dau în ultimul timp) care ar vrea ca, în viitor să controleze tot globul ca pe un singur stat. Bine, recunosc, am evoluat. De la legi cu tente comuniste, am ajuns la ideologii şi iniţiative totalitariste; regim care, recunosc, mă depăşeşte.
Aflu mai apoi că acest concept este stâns legat de religie. Se presupune că, atunci când va veni sfârşitul lumii, ăştia care au semnat acum un Pact cu Diavolul vor fi cei ce vor conduce lumea şi vor fi cei care ne vor împinge pe noi sau, mă rog, pe urmaşii noştrii într-o religie ciudată unde ne vom ruga la Satana, Anticrist si Profetul cel Fals, ca rezultat al infinitei lor dorinţă de putere.
Nu înţeleg eu faza asta cu vânzarea sufletului pentru bani, putere, intelect sau talent, dar înţeleg altceva. Lumea asta este un amestec nebun de utopii false, organizaţii ascunse, religii şi doctrine şi alte de-astea care ne vor încătuşa minţile şi creierii pe zi ce trece din ce în ce mai mult.
Acum totul are sens. Mai marii ne bagă în pământ. E lupta pentru supravieţuire, selecţie naturală în jungla de beton, iar eu, tu, restul nu reprezentăm nimic. Am fost trimişi aici cu un scop, să le dăm lor şansa de a ne călca în picioare în drumul către culmea cea mai înaltă.
Pe scurt, copii, ne ducem dracului.

ACTA

RObotziSpActa from CreativeMonkeyz on Vimeo.

Pentru cei care nu ştiu ce este ACTA, vă rog frumos şi insistent să urmăriţi video-ul de mai sus. Nici eu n-am ştiut ce e până azi, dar apoi m-am uitat la materialul pe care vi-l prezint şi vouă.
Nu cred că mai e necesar să spun că sunt total împotriva acestei aberaţii socialiste, că altfel n-am cum s-o numesc. Dacă aţi urmărit filmuleţul cu atenţie, SUA este una dintre ţările care au semnat această cacealma binevoitoare. Ei bine, eu, ca un om normal ce mă declar şi mă consider, stau şi mă gândesc. SUA = democraţie. Democraţie = libertate. ACTA = ? Din cele prezentate de material, sunt sigură că libertate în niciun caz.
Hai să facem o excursie înapoi în timp şă vedem cine îşi aminteşte primul ce regim cenzura presa, televiziunea şi internetul (inexistent, ce-i drept, pe vremea aia). Răspuns corect, copii - comunismul. De ce semnează SUA o lege cu tente comuniste când ei s-au războit toată viaţa lor cu regimul ăsta inegal şi prefăcut?
Ce mai e drept în politica asta idioată care îi face pe toţi să tragă numai pentru ei într-un infinit joc de şah unde pionii sunt sacrificaţi ca animalele la abator? Şi pionii lor cine credeţi că sunt? Noi. Eu, tu, care îmi citeşti blogul acum şi care poate când termini ai să zbori pe facebook de care nu ştiu cât te vei mai putea bucura mulţumită ACTA.

Prieteni, dacă iubiţi internetul aşa cum e, semnaţi petiţia. Share-uiţi tot ce puteţi pe unde puteţi. Daţi mesajul mai departe. Haideţi să ne unim. Haideţi să salvăm ce alţii au construit pentru noi şi noi luăm de-a gata. Vă promit că fără el n-o să vă placă.
Susţine-ţi mişcarea anti-ACTA! Salvaţi internetul!

Crăciun

Crăciun. Şi totuşi, Crăciun de unde? De la televizor poate. Ăla e singurul loc în care lumea chiar se bucură, deşi fals, şi vrea să transmită o emoţie pozitivă în "sfânta zi de astăzi". Nu ştiu cât de sfântă e când mai mult de jumătate din populaţia globului va ajunge la spital în comă alcoolică azi. Nu înţeleg mentalitatea asta. Eu am motiv să beau. Beau să uit, ca de obicei, şi tot ca de obicei, îmi amintesc mai tare.
Mă uit înapoi, deşi nu ar trebui să o fac. Nu încă, dar ce mi-e că o fac acum, ce mi-e că o fac pe 31? E acelaşi lucru. Prefer să nu mă apuce 12 noaptea gândindu-mă la ce prostii am mai făcut şi la ce prostii regret. Mă rog. Mă uit înapoi, cum spuneam, şi ce văd? Mă văd împlinită şi apoi, mă văd mai jos decât converşii ăştia în care păşesc apăsat şi sigură pe mine, sfidând cu neruşinare viaţa şi problemele. Văd că, la mai puţin de zece zile până la terminarea anului ce se putea declara bun în viaţa mea, a trebuit să învăţ cum să îmi dezrădăcinez toate sentimentele, cum să îmi omor sufletul cu sânge rece, cum să îl înec în alcool şi cum să îl asfixiez cu fum de ţigară, cum să înfig în el lama uitării şi a nepăsării. Iar ironia este că a trebuit să fac asta din cauză că îmi pasă de cei din jurul meu şi pentru că nu vreau să îi fac să sufere făcându-i să mă vadă pe mine suferind. Răceala mea i-a făcut să sufere mai tare.
Ce fac? Unde mi-e locul în lume? Doamne, în sfânta zi de azi, îmi întorc faţa spre tine şi te întreb unde mi-e locul? Ce am făcut eu bine pentru cei din jurul meu în viaţa asta? Şi n-ai să-mi răspunzi, nu-i aşa, Doamne?  N-ai să-mi răspunzi pentru că nu am fost cuminte şi de-aia nu mi-a adus nici Moş Crăciun nimic, nu-i aşa?
Nu ştiu ce zici tu, mamă, că te uiţi la mine de-acolo de sus, dar eu ştiu că nu o să ne mai revedem niciodată, pentru că Raiul este închis pentru mine. (Înainte să întrebaţi, mi-a murit bunica, nu mama, dar eu mama îi ziceam când trăia.)
Şi uite aşa trece şi Crăciunul, o altă zi rece în care beau şi fumez fără să îmi pese de nimic din ce mă înconjoară. Sunt la pământ. 2011 şi-a bătut joc, la fel ca mulţi alţii, dar mă rog. Viaţa merge mai departe. Trăiesc cu speranţa că 2012 va schimba ceva, deşi ştiu că sper degeaba.

În timp

Ştii, uneori, mă gândesc la cum eram înainte (noi, nu eu), la ce ai fost şi ce-ai ajuns, vorba ta. O dată în viaţă, nu mă refer la mine când o spun. Mă refer la tine. Şi ştiu, pe jumătate în ce stare eşti, te înţeleg, ştiu cum e să te scalzi în mizerie şi să te complaci cu situaţia. Ştiu cum e. E doar scuza ta penibilă pentru a nu face nimic cu viaţa ta. Ştiu cum e. Şi eu am folosit-o. Diferenţa e că eu am ştiut când a fost cazul să scap de ea, să mă ridic şi să fac ceva productiv.

Te ştiu demult, dar nu mai pot spune că te cunosc. Te îndepărtezi. Sau eu te îndepărtez? Cred că e puţin din amândouă. Şi ţi-am zis, ştiu în ce stare eşti şi te înţeleg, dar cât să mai înţeleg? Cât să mai aştept? Cât să mă mai rănesc singură în timp ce mă lupt cu morile de vânt? Nu pot. Oricât aş vrea, este imposibil ca dezinteresul şi lipsa de apreciere să nu mă dezguste mult peste măsură. Şi de-abia mă pot uita la tine, ştii? De-abia pot privi înapoi. Şi am încetat de un timp să mai privesc. Nu aş fi privit nici azi, îţi spun sincer, dacă nu aş fi răscolit trecutul pentru altcineva şi dacă perioada nu s-ar fi legat de tine. 

M-am întors în timp acum trei ani, atunci când te-am cunoscut, ca să caut pe altcineva, cineva care îmi merită timpul şi osteneala. Şi nici ea nu va citi asta, aşa cum nu vei citi nici tu, dar nu am uitat-o. Nu am uitat de pactul pe care l-am făcut şi de-aia mă întorc în timp s-o caut. 

Tu? Ce să mai zic despre tine? Îmi e milă, dar am uitat cum se arată asta. Înăuntru totuşi, cred că ăsta este ultimul sentiment pe care sunt în stare să ţi-l acord. Ştii cum e cu viaţa, cât oferi, atât primeşti. Mi-ai oferit nepăsare, mersi. Am să o cultiv, să ştii şi, când va fi gata de recoltat, îţi voi înapoia înzecit acest serviciu. M-ai învăţat să nu mai am încredere în oameni, dar în special în tine.

*un an şi şapte luni. Te iubesc!

Din rău în mai rău

După o seară înecată în lacrimi care mi-au pătat din nou faţa de pernă, după o seară în care am realizat cât de mult mi-am călcat pe principii şi pe valori, după o seară în care am rănit oameni ce nu aveau nicio vină... După o seară ca asta, a venit o zi care a pus capac la orice.
Aseară mi-am dat seama cât de mult iubesc şi de cât de dor îmi e, iar odată cu asta, mi-am dat seama de ce am făcut de fapt. Mi-am dat seama că mi-am spus dintotdeauna că nu o să se ajungă aici şi s-a ajuns. Şi doare. Sunt dezamăgită de propria-mi persoană. Şi când mi-am dat seama de asta, am început să plâng. Iar din momentul în care am început să plâng, am început să mă port ca o idioată şi ca o nerecunoscătoare şi am început să arăt din ce în ce mai mult din încăpăţânarea mea caracteristică. Nu ai să citeşti postarea, dar nu meritai să îţi spun ce ţi-am spus aseară.
Şi azi? Azi a trebuit să mă scot cu ceva de la mama care, ca de obicei, se bagă mai mult decât trebuie. Şi, cum nu îi puteam spune ce am făcut de fapt, i-am spus cu totul altceva, ceva ce nu trebuia să ştie. M-am complicat. Am mers din rău în mai rău. Şi toate astea pentru ce? Doar ca să pot pleca de acasă şi să plâng liniştită pe umărul celei mai bune prietene? De-aia? Nu se putea să fie altfel? Nu putea fi mai uşor?
M-am obişnuit cu faptul că mama nu poate înţelege că nu pot să îi spun tot ce fac şi cu faptul că nu poate pricepe că, prin faptul că îi ascund anumite lucruri, mă protejez pe mine însămi de multe chestii nasoale pe care mi le-ar putea face. Dar totuşi, nu ar putea totul să fie mai simplu de atât? Trebuie să ne complicăm existenţa singuri chiar aşa de mult pentru lucrurile simple din viaţa noastră? Şi dacă da, de ce de acum? Şi de ce doare aşa de mult? Şi de ce trebuie să ţin în mine toate chestiile astea din cauză că nu vreau să rănesc persoanele la care ţin?
Mă doare, chiar dacă nu vă arăt. Cu cât încercaţi să mă protejaţi mai mult, cu atât doare mai tare.

Vreau să râd cu poftă

Dacă, după ce aţi citit titlul, încă nu creţi că mi-am pierdut minţile peste noapte, ei bine, citiţi în continuare şi veţi începe să credeţi. Eu sunt sigură deja.

Am făcut tot ce se mai putea face şi nu mai regret nimic. Mi se rupe. Nu îmi mai pasă. Mă scald într-o indiferenţă mizerabilă, care îmi murdăreşte chipul, pielea şi sufletul, îmi ia raţiunea şi mi-o aruncă în larg, iar ea se pierde în mare şi se îneacă încet. Moare dureros. Nu-mi pasă.

Am murit şi eu de mult, atâta doar că, între viaţa pământească şi viaţa de după moarte, sunt doar o umbră nefericită şi seacă ce se îneacă singură odată cu fiecare bucăţică din corpul meu fals. Îl simt, dar nu e al meu. Mă mint că tot mai sunt vie, dar ştiu că tot ce ating e o iluzie, inclusiv chipul meu. Nu mai am prezenţă fizică. O ştiu, dar nu vreau s-o admit şi totuşi, din cauză că ştiu, nu îmi mai pasă ce mi se întâmplă. 

Vreau să profit de fiecare secundă de indiferenţă. Vreau să profit de faptul că nu îmi pasă de nimic şi de nimeni, nici măcar de mine. Vreau să râd cu poftă de mizeria asta de viaţă. Vreau să mă simt bine trăind în povestea asta fără început şi sfârşit, fără intrigă şi fără deznodământ. Nu este o operă. Este o acţiune bună scrisă prost pe o ciornă pătată de păcate, de sânge, de cafea, murdărită se scrum şi arsă pe la colţuri. O citesc cu greu, dar totuşi râd. Mi-e greu să revăd rândurile astea din cauză că le trăiesc eu însămi, dar totuşi sunt fericită că sunt în stare şi că am tupeul necesar pentru a sfida viaţa, soarta şi vreau să râd în hohote ca să demonstrez mie şi întregii lumi că nu îmi pasă.

Râd fals. Râd pentru că vreau, pentru că simt nevoia. Nu îmi pasă dacă e fals. M-am pierdut. Nu eram aşa. Am murit demult pe o foaie îngălbenită de timp şi pătată de sângele scurs dintr-un suflet înjunghiat, pătat de prea multe păcate şi din păcate, era al meu.