Am făcut tot ce se mai putea face şi nu mai regret nimic. Mi se rupe. Nu îmi mai pasă. Mă scald într-o indiferenţă mizerabilă, care îmi murdăreşte chipul, pielea şi sufletul, îmi ia raţiunea şi mi-o aruncă în larg, iar ea se pierde în mare şi se îneacă încet. Moare dureros. Nu-mi pasă.
Am murit şi eu de mult, atâta doar că, între viaţa pământească şi viaţa de după moarte, sunt doar o umbră nefericită şi seacă ce se îneacă singură odată cu fiecare bucăţică din corpul meu fals. Îl simt, dar nu e al meu. Mă mint că tot mai sunt vie, dar ştiu că tot ce ating e o iluzie, inclusiv chipul meu. Nu mai am prezenţă fizică. O ştiu, dar nu vreau s-o admit şi totuşi, din cauză că ştiu, nu îmi mai pasă ce mi se întâmplă.
Vreau să profit de fiecare secundă de indiferenţă. Vreau să profit de faptul că nu îmi pasă de nimic şi de nimeni, nici măcar de mine. Vreau să râd cu poftă de mizeria asta de viaţă. Vreau să mă simt bine trăind în povestea asta fără început şi sfârşit, fără intrigă şi fără deznodământ. Nu este o operă. Este o acţiune bună scrisă prost pe o ciornă pătată de păcate, de sânge, de cafea, murdărită se scrum şi arsă pe la colţuri. O citesc cu greu, dar totuşi râd. Mi-e greu să revăd rândurile astea din cauză că le trăiesc eu însămi, dar totuşi sunt fericită că sunt în stare şi că am tupeul necesar pentru a sfida viaţa, soarta şi vreau să râd în hohote ca să demonstrez mie şi întregii lumi că nu îmi pasă.
Râd fals. Râd pentru că vreau, pentru că simt nevoia. Nu îmi pasă dacă e fals. M-am pierdut. Nu eram aşa. Am murit demult pe o foaie îngălbenită de timp şi pătată de sângele scurs dintr-un suflet înjunghiat, pătat de prea multe păcate şi din păcate, era al meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu