Din rău în mai rău

După o seară înecată în lacrimi care mi-au pătat din nou faţa de pernă, după o seară în care am realizat cât de mult mi-am călcat pe principii şi pe valori, după o seară în care am rănit oameni ce nu aveau nicio vină... După o seară ca asta, a venit o zi care a pus capac la orice.
Aseară mi-am dat seama cât de mult iubesc şi de cât de dor îmi e, iar odată cu asta, mi-am dat seama de ce am făcut de fapt. Mi-am dat seama că mi-am spus dintotdeauna că nu o să se ajungă aici şi s-a ajuns. Şi doare. Sunt dezamăgită de propria-mi persoană. Şi când mi-am dat seama de asta, am început să plâng. Iar din momentul în care am început să plâng, am început să mă port ca o idioată şi ca o nerecunoscătoare şi am început să arăt din ce în ce mai mult din încăpăţânarea mea caracteristică. Nu ai să citeşti postarea, dar nu meritai să îţi spun ce ţi-am spus aseară.
Şi azi? Azi a trebuit să mă scot cu ceva de la mama care, ca de obicei, se bagă mai mult decât trebuie. Şi, cum nu îi puteam spune ce am făcut de fapt, i-am spus cu totul altceva, ceva ce nu trebuia să ştie. M-am complicat. Am mers din rău în mai rău. Şi toate astea pentru ce? Doar ca să pot pleca de acasă şi să plâng liniştită pe umărul celei mai bune prietene? De-aia? Nu se putea să fie altfel? Nu putea fi mai uşor?
M-am obişnuit cu faptul că mama nu poate înţelege că nu pot să îi spun tot ce fac şi cu faptul că nu poate pricepe că, prin faptul că îi ascund anumite lucruri, mă protejez pe mine însămi de multe chestii nasoale pe care mi le-ar putea face. Dar totuşi, nu ar putea totul să fie mai simplu de atât? Trebuie să ne complicăm existenţa singuri chiar aşa de mult pentru lucrurile simple din viaţa noastră? Şi dacă da, de ce de acum? Şi de ce doare aşa de mult? Şi de ce trebuie să ţin în mine toate chestiile astea din cauză că nu vreau să rănesc persoanele la care ţin?
Mă doare, chiar dacă nu vă arăt. Cu cât încercaţi să mă protejaţi mai mult, cu atât doare mai tare.