Hai pa, 2012!

Vroiam să vă povestesc despre anul ăsta şi ce mi-a făcut, dar nu mai am timp. Sunt pe drum către unde îmi petrec noaptea dintre ani. O să fie tare enervant, dar ştiu că o să am alcool şi cafea să mă ţină pe picioare.
Despre anul nou ce să zic? Vreau să fie un an în care să iau o pauză şi să mă ocup de mine în principal. Sper să-mi şi iasă acum. Totul depinde de lucrul la care mă voi gândi la 12 noaptea. Sper din tot sufletul să nu fie vreun tip.
La mulţi ani! Un 2013 cât mai genial vă doresc!

Şaişpe ani şi o prietenă bună

A venit şi ziua asta. E ziua mea, am şaişpe ani. Mă simt ca la şaişpe ani, înainte să mă întrebaţi. Nu vreau să vorbesc despre mine, totuşi. Nu am ce să spun despre azi. A fost o zi normală în care lumea mi-a scris pe facebook de sănătate şi mi-a dat mesaje de tot felul. A fost o zi normală în care am mers prin şcoală cu o insignă pe mine pe care scria că azi fac şaişpe ani şi lumea mi-a urat la mulţi ani, deşi dacă n-aveam aia pe mine, nu ar fi ştiut că e ziua mea.
Cu toate astea, nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să vorbesc despre mine, ci despre ea. Am avut şi eu toată viaţa mea, câteva prietene bune. N-aveam aşteptări de la azi, dar totuşi am primit un mail de la una din prietenele astea. Fata mi-a urat toate cele şi mi-a zis că habar n-are ce ar fi putut să facă pentru mine de ziua mea aşa că a pus cap la cap un powerpoint în care îmi aminteşte despre tot ce am făcut noi de când ne cunoaştem: despre cum am început să ieşim, despre cum ne dădeam în leagăne când eram mici, despre cum am împodobit bradul împreună în 2009, despre "The Nightmare Before Christmas", despre vara lui 2009, despre ziua ei şi despre cum i-am cunoscut toţi colegii, despre cum încă sunt cu Mihai, care a fost cu ea în clasă, în generală şi toate astea. Sincer, citeam în autobuz, pe drum spre casă, şi râdeam singură ca proasta de ce copile am putut fi şi despre ce mişto era când eram mici. Mi-a adus un zâmbet imens pe faţă ce a făcut ea pentru mine.
Prietenii sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar ştii mereu că sunt acolo.
Te iubesc, Dana, deşi n-ai să citeşti!

Marţi 13

E noapte şi e frig
Şi-afară este noapte
În capul meu rulează
Vise vechi şi şoapte.

E marţi şi e ciudat,
Nimic nu funcţionează
La sfârşit de tot
Logica cedează.

E cald în casa asta,
Dar bine nu mă simt
Totul mă apasă
Şi pereţii mint.

Tot ce mă-nconjoară
E monoton şi gol
Înec amaru-n lacrimi
Şi sufletu-n alcool.

Oraşul mort sărbătoreşte

Azi e diferit de ieri. Ieri vedeam pregătirile, dar era linişte. Nu gândeam nici pe departe ce aveam să văd azi. Azi a fost agitaţie şi haos şi poliţie multă. Am văzut o mare de oameni care mergea exact cum vroiau poliţiştii să meargă, ca oile la abator. În marea aia de oameni eram şi eu. Mi-am dat seama cât de frică mi-ar fi de război, de evacuări, de orice presupune mulţi oameni mergând ordonat pe un traseu fix.
Luca a venit, dar azi plouă, nu ca ieri. Nu ştiu dacă a mai cântat sau nu. Am plecat înainte să înceapă. Cred că şi el la fel.
Azi autobuzele nu merg cum trebuie. Azi m-am oprit şi m-am întrebat "ok, eu cu ce ajung acasă?", nu ca ieri. Azi am descoperit ce tâmpenie poate fi să îţi imaginezi că pleci de-acasă şi te duci la aniversarea reginei şi ai să vezi totul perfect. E enervant totul, mai degrabă.
Azi plouă şi e frig. Totul e plin de steaguri, arta urbană se chinuie să răzbească la legal, centrul este un mare labirint haotic în care intri, dar nu ştii cum o să mai ieşi şi eu nu ştiu cum să ajung acasă mai repede. Azi am hainele ude pe mine, umbrela, nu mai zic şi părul îmi stă aiurea. Azi mă gândesc la un el pe care aseară credeam că îl uitasem. Mai e până la petrecere.
Azi n-am cheltuit bani. Azi am aşteptat cuminte şi am citit. Azi am făcut ce am vrut cum am fost în stare. M-am descurcat singură.
Azi pot să fac orice, dar în centru nu mă-ntorc. Îmi vreau chitara. Vreau să ajung acasă mai repede. Vreau un duş fierbinte şi un schimb de haine uscate. Altceva nu îmi mai trebuie. Azi pot să fiu fericită între patru pereţi pe care să-i numesc ai mei.

Oraşul mort

Au schimbat tot. Au vopsit pereţii, au curăţat străzile, au pictat totul în culori aprinse, nimic nu mai e cum era.
Azi, m-am trezit de dimineaţă şi am plecat pe malul Tamisei, un loc pe care îl iubesc din suflet, unde arta e la ea acasă şi unde orice e normal. Am coborât prin stânga. The Felix Fables nu mai erau sub pod cântând piese originale sau cover-uri în speranţa că lumea le va da mărunţişul de prin buzunare sau le va cumpăra CD-ul. Merg mai departe.
Totul e alb, Charlie Chaplin nu era, omul negru nu era, nimeni nu era acolo. Cheiul era mort. Mă uitam pe pod. O grămadă de steaguri erau arborate. Mâine trebuie să fie frumos, dar azi e calmul dinaintea furtunii.
M-am enervat şi am plecat de pe chei. Am mers în locul în care l-am cunoscut pe Luca, italianul cu chitara. Ştiam că nu avea să fie acolo, dar nu aveam unde altundeva să merg. Pe podul meu cu steaguri pe care trebuia să-l traversez, plin de bariere, de ei şi ele în uniforme fosforescente, de turişti idioţi care habar n-au să meargă şi alte de-astea. Steagurile care mi s-au părut chiar frumoase de pe chei, acum parcă fluturau perfect tocmai ca să-mi râdă mie în nas cu o atitudine de-aia de "uite ce bine ne merge". Podul, pe care în alte zile iubeam să-l iau la picior, azi m-a descurajat de tot.
Am ajuns la intersecţia de lângă teatru. Terasa era ok. Nici prea plină, nici prea goală. Merg în susul străzii. Bineînţeles, alţi turişti cretini, alte străzi blocate, taxiurile mă-sii nu semnalizează şi uite-aşa nervii mei se întind încet încet ca un elastic imaginar care, de obicei, îţi sare în ochi dacă îi dai drumul.
Ajung şi merg să văd ce se întâmplă. Găsesc pe unul cu chitara. Stau şi îl ascult. A reuşit să mă facă să zâmbesc. Lângă mine stătea unul care a fost atât de drăguţ încât s-a oferit să-mi desfacă sticla, chestie care pe mine, recunosc, m-a depăşit. Tipul cu chitara ne-a anunţat că pleacă cam la cinci piese după faza cu sticla. Eu şi ăsta de lângă mine i-am dat ce mărunţiş aveam şi am plecat. Eu i-aş fi cumpărat albumul, dar n-aveam bani destui.
M-am dus pe partea cealaltă a pieţei şi l-am găsit pe altul care îşi acorda chitara. Dezinteresată, am intrat într-o papetărie unde am început să mă uit la caiete şi alte de-astea. Când am ajuns iar pe lângă intrare, l-am auzit pe tip cântând. Am ieşit din magazin ca din nu ştiu ce şi m-am postat frumos lângă doi băieţi din Spania care simţeau muzica mai bine ca restul mulţimii. Şi ăstuia i-am dat mărunţiş, şi lui i-aş fi cumpărat albumul, dar nici pentru el n-aveam bani. M-am întors unde era primul, dar nu merita să stau.
Mă întorc acasă în colţul meu de sud al Londrei care nu e afectat de regină şi de aniversările ei. Oraşul e rece, nimic nu e cum era înainte. Ăla e singurul colţ din centru care a fost în stare să-mi dea artă şi căldură şi un colţ de bordură pe care să mă aşez. Acolo mă simt ca acasă.
Mâine vine Luca.

La mulţi ani?

La mulţi ani? Nici nu ştiu. E parcă impropriu spus gândindu-ne că nu mai eşti pe-aici, că nu mai pot să te sun şi să-ţi povestesc tot ce se întâmplă, sau să ajung la tine în trei ore. Nu, o să îmi ia ani de zile să ajung acolo unde eşti tu, dacă mai ajung vreodată, dacă raiul nu s-a închis cu adevărat pentru ăştia ca mine.

Azi e ziua ta. Era? A fost? Doare să vorbesc la trecut. Tu nu mai eşti, nu mai exişti şi nu te mai poţi întoarce oricât am vrea noi să te aducem înapoi. Ai fi avut o vârstă respectabilă acum, 77 de ani cred că e ceva. Te-aş felicita şi ţi-aş cumpăra flori dacă aş fi cu tine, dacă aş mai putea să fiu.

Nu ai mai apucat ziua asta. Te-ai ofilit ca o floare şi ai băgat capul în pământul din care ai răsărit, sub zăpadă, în ajunul Crăciunului. Toată natura moare. Oamenii fac parte din ea. Tu nu mai eşti, dar amintirea ta va rămâne. Deşi poate nu poţi să mă auzi, la mulţi ani! 

Aceeaşi eu,

Ioana.

Cu ocazia sfârşitului

Ei bine, cu ocazia faptului că acest an se încheie, ţin să vă doresc de-alea cu sănătate, bucurii, realizări şi fericire, fie ca noul an să fie cum îl vreţi şi aşa mai departe. Aţi prins ideea.
Al doilea revelion pe blog. Vă mulţumesc tuturor!

Miki

29 decembrie anul trecut, în scară la Dana. Ai ieşit din casă cu o pungă roşie de cadou în mână. Şi mi-ai dat-o, iar în ea era Miki, ăsta mic şi albastru din poză. Bine, el şi o felicitare (pe care încă o mai am şi ştiu unde e!).
Ei şi din ziua aia Miki al meu (sau al nostru, că nici acum nu m-ai lămurit cum trebuie) e cu mine peste tot. La modu', l-am luat din Bucureşti în Londra, din Londra în Paris, înapoi în Londra, apoi iar în Bucureşti, puţin prin Vama Veche, înapoi în Bucureşti şi acum, ca mine, în Londra înapoi. Azi s-a făcut un an de când mi l-ai dat. Un an de zile, eu nu am stat nicio noapte fără el. Şi nu am de gând să îi dau drumul din braţe acum.
Nu sunt multe de zis, deşi ar trebui să fie. Mersi. Mersi mult. Am şi eu ceva care să îmi amintească de noi oriunde aş fi. Şi crede-mă că, în anul ăsta de când îl am, s-a descurcat perfect.

*Te iubesc!

Hai să trăiesc!

A doua zi de naştere serbată pe blog. A doua pe care nu o simt. Dar totuşi asta e mai însufleţită. Deja mi-au zis la mulţi ani vreo 40 de persoane şi e de-abia ora 10 fără. Eu merg să văd ce mi-au luat ai mei şi să mănânc ceva, că mor de foame. (Da, m-aţi prins, sunt încă-n pat.)
Vorbim pe seară, copii. Să aveţi o zi frumoasă. :)

Hai să ne relaxăm

Ok, eu, bineînţeles că nu puteam să termin şcoala, ca toată lumea. Eu mai am încă cinci săptămâni (în afară de asta). Totuşi, mă relaxez. Am şapte mii de examene săptămânile astea două, iar eu sunt prinsă cu şapte mii de alte chestii prin şcoală şi nu prea dau pe la ore (ceea ce nu e foarte bine), dar mă surprind.
Mă duc la pregătire după ore, nu m-am lăsat de muzică, mai nou mi s-a pus pata să fac nişte fitness şi, nu ştiu. Ies, mănânc, cumpăr, beau, râd, mă distrez, trăiesc! Trăiesc, iubesc, sunt fericită. Azi, cel puţin, am radiat de fericire. Apropo, am părul mov! Bine, doar o şuviţă, dar m-am făcut mov!
Azi s-a făcut un an de când sunt în Londra. Culmea, am trăit ziua la maxim. După ce, dimineaţă, am fost puţin nesigură pe mine şi toată lumea ţipa în jurul meu "e aici, e aici!" de parcă era moştenitorul familiei regale, ca şi cum nu era suficient faptul că mi s-a zis azi că am de venit cu trei piese până vineri cel mai târziu, după nervii pe care i-am avut la a treia oră în care efectiv am început să înjur în stânga şi în dreapta, dup-aia mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu îmi pasă şi că mi se rupe-n paişpe, că viaţa mea nu s-a învârtit niciodată în jurul lui şi nu o să se învârtească niciodată. Am realizat că, atunci când oamenii au un scop, oricât de prieteni i-ai crede, niciodată nu se gândesc la ce te-ar face pe tine fericit, ci la ce i-ar face pe ei, iar în momentul ăla, te mint în faţă şi tu îi crezi. Şi am mai realizat o chestie. E impropriu spus că l-am pierdut. Nu poţi pierde ce nu ai avut vreodată. Şi e de bine că mi-am dat seama de toate chestiile astea.
Pe urmă, vin de la ore, ies să îmi iau căşti (Skullcandies ♥) şi ajung să le cumpăr tot de pe net. Măcar am ieşit, nu? Suc de mere şi ciocolată caldă, genial!
Sunt fericită! Sunt fericită că, în sfârşit, nu mă mai consum din cauza lui care, oricum, nu merita atenţie de la bun început. Sunt fericită că acum ştiu ce se întâmpla de fapt. Sunt fericită că te-am cunoscut mai bine. Sunt fericită că am învăţat cine îmi sunt adevăraţii prieteni. Sunt fericită că îmi iau căşti în sfârşit. Sunt fericită pentru că am examene şi nu mă stresez. Sunt fericită pentru că mai sunt 40 de zile până vin. Sunt fericită pentru că iubesc. Sunt fericită pentru că mă mut (deşi nu o să am net două săptămâni decât de pe telefon). Sunt fericită pentru tot ce fac şi pentru tot ce se întâmplă. Sincer vă spun, nu aş schimba nimic la ziua asta pentru că totul a fost perfect exact aşa cum a fost. ♥

Un an

Da, greu de crezut, având în vedere că este vorba de mine, dar am reuşit să facem un an. Un an împreună. Un an cu bune, cu rele, cu dor, cu lacrimi, cu chestii bune şi mai puţin bune, dar un an cu iubire. Şi s-a făcut un an.
Din ziua aia frumoasă de vineri, 21 mai 2010 şi până acum, am fost şi am rămas împreună. Chiar dacă am plecat eu din ţară şi chiar dacă nu am reuşit să fim unul lângă celălalt cât ar fi trebuit de fapt să fim, s-a făcut un an. Am reuşit să demonstrăm lumii şi să ne demonstrăm nouă că distanţa este doar un test ca să vadă cât de departe poate călători iubirea. Am reuşit să dovedim că e real faptul că distanţa nu este de-ajuns ca să despartă două inimi cărora chiar le pasă.
Trebuie să spun că e mare lucru că ai făcut un an cu mine. Nu mulţi pot să stea cu una ca mine aşa de mult. Şi nici eu nu pot să stau cu mulţi atât, dar uite că am putut cu tine. Şi ăsta e un lucru mare. E un lucru de care ar trebui să fim mândri amândoi.
Ce să zic? La mulţi ani şi să trăim, nu? Îmi pare rău că ziua asta e doar o altă zi banală, la fel ca celelalte zile în care ne gândim unul la celălalt şi în care nu putem fi împreună. Chiar dacă eu sunt aici şi tu eşti acolo, dacă tot am ajuns până aici, cred că asta înseamnă ceva. Şi am să mă întorc.
Te iubesc!

Edit: A zis bunică-mea că a plouat în Bucureşti şi că, dacă plouă la o aniversare, e semn de belşug. Tocmai am început să îmi iubesc viaţa la maxim. 
Asta a fost cea mai frumoasă zi!

Seara asta

Grăbindu-mă în seara asta la un magazin ca să îi cumpăr unei prietene o felicitare şi încă orice-oi mai găsi pentru ziua ei (care este mâine), pe un drum de 5-10 minute, am văzut câte n-am văzut în plimbări care îmi ocupă ore.
În primul rând, în timp ce eu alerg pe străzi la opt seara, alţii se plimbă. N-au nicio treabă. Şi invers. Îmi aduc aminte, când eu mergeam încet, gândindu-mă că mai am o grămadă de timp, alţii treceau pe lângă mine cu o viteză care mă ameţea deja, având în vedere stilul de plimbare-n parc în care mergeam eu. Şi poate o să mi se zică că oamenii ăştia poate mergeau în altă parte. Tocmai asta e, că mergeam toţi în acelaşi loc. Asta era o chestie gen, cât de diferiţi suntem.
Apoi, am descoperit că londonezii habar nu au să meargă pe stradă. Habar nu au! Erau doi tipi în faţa mea şi mergeau în direcţia opusă. Strada foarte îngustă. Eu îi văd, ei mă văd. Eu mă dau pe dreapta, ei nu, nene. Merg în continuare unul lângă altul de parcă eu n-aş avea nevoie de spaţiu ca să circul. Fir-ar ele de străzi înguste şi idioate! Uite, din punctul ăsta de vedere, România era mai bună.
Pe lângă astea, în capul străzii, la pub, era un tip cu un cărucior. În cărucior, o mână de om. Un copil de câteva luni ce dormea. Tipul era tânăr. Undeva la un 20 şi ceva de ani. Stătea în faţă la pub şi citea un afiş din geam. Bine, se oprise în mijlocul străzii şi eu nu aveam pe unde să trec (încă o chestie ce susţine faza cu londonezii habar nu au să circule) şi l-am înjurat mai apoi, dar după ce am ajuns la un 50 de metri de pub, am început să mă gândesc. Oare de ce tata n-o fi ieşit niciodată cu mine singur undeva când eram mică? Oare de ce nu m-o fi plimbat în cărucior? Oare de ce nu le-a avut şi el pe astea? De când am venit aici, am văzut o grămadă de taţi cu copii lor şi mereu mă întreb de ce tata n-o fi putut să fie ca ei când a fost vremea lui.
Lăsând toate chestiile astea la o parte, tot ce am scris mai sus am văzut în zece minute. Mi se pare foarte wow felul în care creierul prinde inconştient toate chestiile astea. Pe bune, cine e atent la toate astea? Eu nu sunt. Şi totuşi le-am observat. Iar pe drumul spre casă (adică alte zece minute) am zis că o să fac o postare despre chestia asta pentru că nu prea mai văd despre ce aş putea scrie şi pentru că mi s-a părut o chestie relativ interesantă.

Eh...

Bun, ca să se ştie că asta nu va fi postarea care să mă facă cea mai întreagă la cap persoană în ochii voştri, o să încep prin a spune că râd. Nu ştiu de ce râd. Poate că tot ce am băut azi îşi spune cuvântul, deşi nu cred că am fost ameţită mai mult de cinci minute toată ziua. În fine. Postarea nu e despre ce, cum şi cât am băut eu azi. Postarea e despre faptul că mi se pare ciudat totul.

Trec de la o stare la alta. Ţin minte că în maşină nu scoteam două vorbe. Doar ascultam muzică şi mă adânceam în amintiri din ce în ce mai mult. Am venit acasă, am început să am grijă de maică-mea că a întors-o răceala mai nou. Pe urmă, mă schimb şi eu ca un om normal, mă aşez în pat, fac ce fac şi încep să râd gândindu-mă că în maşină îmi aminteam toate alea. Şi râd şi mai tare realizând că nu era nimic de râs în amintirile alea. Iar aici vine partea în care îmi dau seama că nu ştiu de ce râd de fapt. Chiar nu mă prind de ce am făcut toate astea. 

Bine, nu am de gând să vă zic la ce mă gândeam în maşină şi nu am de gând să vă întreb mai apoi dacă vouă vi se părea de râs. Tot ce vreau să zic e că mi se pare că tot alcoolul ăla îşi face efectul de-abia acum. Ce aiurea e, frate! Mă simt fericită, mă simt de parcă plutesc, mă simt ciudat! E naşpa, dar îmi place. Şi iarăşi râd! N-am văzut aşa ceva! Gata. V-am plictisit destul. Mă opresc din aberaţii. Vă iubesc pe toţi. M-a apucat şi iubirea! Şi iar am început să râd! (Dacă vă gândiţi să îmi spuneţi asta, jur că nu sunt beată. Sunt doar veselă. Şi nu cred că e de la băutură. E ţăcăneala mea periodică.)

*La mulţi ani, Zozo!

Mda, la mulţi ani, Lex.!

Da, 20 noiembrie. Ziua în care m-am născut. Ziua în care azi îmi serbez a paişpea aniversare. Paişpe ani.
Nu zic că mă bucur foarte mult pentru că, nefiind în ţară, nu pot să îmi scot buletin şi asta e cam singura fericire la vârsta asta. Lucrul pentru care mă bucur în schimb e Sunshine (foto. dreapta), chitara pe care am primit-o şi la care am început să mă chinui să învăţ să cânt. Şi mă rog, mă mai bucur pentru alte chestii pe care le-am primit, dar Sunshine e specială. Singurul lucru care îmi vine în cap este faptul că mă străduiesc să-i fac pe ai mei să îmi ia chitară de vreo doi ani şi am reuşit într-un final.
Apoi, e destul de mişto să fie ziua ta. Primeşti mail-uri, mesaje, felicitări, telefoane, comentarii pe Hi5 sau ce-oi avea, te suna rudele, bei, mănânci tort, poţi să faci mai tot ce vrei. E destul de ca lumea. Cred că o singură dată în viaţă am băut mai mult decât azi. Diferenţa e că atunci n-aveam nimic. Azi, m-a luat puţin.
Ce îmi place la ziua mea (şi asta chiar îmi place) e faptul că nu ştie multă lume când e. Şi nu mă aştept să mă felicite decât câţiva. Azi am aflat câtă lume ştie de fapt că m-am născut acum paişpe ani pe vremea asta.
Ce să mai zic? Cred că ziua mea e doar o dată pe an şi ar trebui să mă bucur de ea până nu se termină.
La mulţi ani, Lex.!