Au schimbat tot. Au vopsit pereţii, au curăţat străzile, au pictat totul în culori aprinse, nimic nu mai e cum era.
Azi, m-am trezit de dimineaţă şi am plecat pe malul Tamisei, un loc pe care îl iubesc din suflet, unde arta e la ea acasă şi unde orice e normal. Am coborât prin stânga. The Felix Fables nu mai erau sub pod cântând piese originale sau cover-uri în speranţa că lumea le va da mărunţişul de prin buzunare sau le va cumpăra CD-ul. Merg mai departe.
Totul e alb, Charlie Chaplin nu era, omul negru nu era, nimeni nu era acolo. Cheiul era mort. Mă uitam pe pod. O grămadă de steaguri erau arborate. Mâine trebuie să fie frumos, dar azi e calmul dinaintea furtunii.
M-am enervat şi am plecat de pe chei. Am mers în locul în care l-am cunoscut pe Luca, italianul cu chitara. Ştiam că nu avea să fie acolo, dar nu aveam unde altundeva să merg. Pe podul meu cu steaguri pe care trebuia să-l traversez, plin de bariere, de ei şi ele în uniforme fosforescente, de turişti idioţi care habar n-au să meargă şi alte de-astea. Steagurile care mi s-au părut chiar frumoase de pe chei, acum parcă fluturau perfect tocmai ca să-mi râdă mie în nas cu o atitudine de-aia de "uite ce bine ne merge". Podul, pe care în alte zile iubeam să-l iau la picior, azi m-a descurajat de tot.
Am ajuns la intersecţia de lângă teatru. Terasa era ok. Nici prea plină, nici prea goală. Merg în susul străzii. Bineînţeles, alţi turişti cretini, alte străzi blocate, taxiurile mă-sii nu semnalizează şi uite-aşa nervii mei se întind încet încet ca un elastic imaginar care, de obicei, îţi sare în ochi dacă îi dai drumul.
Ajung şi merg să văd ce se întâmplă. Găsesc pe unul cu chitara. Stau şi îl ascult. A reuşit să mă facă să zâmbesc. Lângă mine stătea unul care a fost atât de drăguţ încât s-a oferit să-mi desfacă sticla, chestie care pe mine, recunosc, m-a depăşit. Tipul cu chitara ne-a anunţat că pleacă cam la cinci piese după faza cu sticla. Eu şi ăsta de lângă mine i-am dat ce mărunţiş aveam şi am plecat. Eu i-aş fi cumpărat albumul, dar n-aveam bani destui.
M-am dus pe partea cealaltă a pieţei şi l-am găsit pe altul care îşi acorda chitara. Dezinteresată, am intrat într-o papetărie unde am început să mă uit la caiete şi alte de-astea. Când am ajuns iar pe lângă intrare, l-am auzit pe tip cântând. Am ieşit din magazin ca din nu ştiu ce şi m-am postat frumos lângă doi băieţi din Spania care simţeau muzica mai bine ca restul mulţimii. Şi ăstuia i-am dat mărunţiş, şi lui i-aş fi cumpărat albumul, dar nici pentru el n-aveam bani. M-am întors unde era primul, dar nu merita să stau.
Mă întorc acasă în colţul meu de sud al Londrei care nu e afectat de regină şi de aniversările ei. Oraşul e rece, nimic nu e cum era înainte. Ăla e singurul colţ din centru care a fost în stare să-mi dea artă şi căldură şi un colţ de bordură pe care să mă aşez. Acolo mă simt ca acasă.
Mâine vine Luca.
Azi, m-am trezit de dimineaţă şi am plecat pe malul Tamisei, un loc pe care îl iubesc din suflet, unde arta e la ea acasă şi unde orice e normal. Am coborât prin stânga. The Felix Fables nu mai erau sub pod cântând piese originale sau cover-uri în speranţa că lumea le va da mărunţişul de prin buzunare sau le va cumpăra CD-ul. Merg mai departe.
Totul e alb, Charlie Chaplin nu era, omul negru nu era, nimeni nu era acolo. Cheiul era mort. Mă uitam pe pod. O grămadă de steaguri erau arborate. Mâine trebuie să fie frumos, dar azi e calmul dinaintea furtunii.
M-am enervat şi am plecat de pe chei. Am mers în locul în care l-am cunoscut pe Luca, italianul cu chitara. Ştiam că nu avea să fie acolo, dar nu aveam unde altundeva să merg. Pe podul meu cu steaguri pe care trebuia să-l traversez, plin de bariere, de ei şi ele în uniforme fosforescente, de turişti idioţi care habar n-au să meargă şi alte de-astea. Steagurile care mi s-au părut chiar frumoase de pe chei, acum parcă fluturau perfect tocmai ca să-mi râdă mie în nas cu o atitudine de-aia de "uite ce bine ne merge". Podul, pe care în alte zile iubeam să-l iau la picior, azi m-a descurajat de tot.
Am ajuns la intersecţia de lângă teatru. Terasa era ok. Nici prea plină, nici prea goală. Merg în susul străzii. Bineînţeles, alţi turişti cretini, alte străzi blocate, taxiurile mă-sii nu semnalizează şi uite-aşa nervii mei se întind încet încet ca un elastic imaginar care, de obicei, îţi sare în ochi dacă îi dai drumul.
Ajung şi merg să văd ce se întâmplă. Găsesc pe unul cu chitara. Stau şi îl ascult. A reuşit să mă facă să zâmbesc. Lângă mine stătea unul care a fost atât de drăguţ încât s-a oferit să-mi desfacă sticla, chestie care pe mine, recunosc, m-a depăşit. Tipul cu chitara ne-a anunţat că pleacă cam la cinci piese după faza cu sticla. Eu şi ăsta de lângă mine i-am dat ce mărunţiş aveam şi am plecat. Eu i-aş fi cumpărat albumul, dar n-aveam bani destui.
M-am dus pe partea cealaltă a pieţei şi l-am găsit pe altul care îşi acorda chitara. Dezinteresată, am intrat într-o papetărie unde am început să mă uit la caiete şi alte de-astea. Când am ajuns iar pe lângă intrare, l-am auzit pe tip cântând. Am ieşit din magazin ca din nu ştiu ce şi m-am postat frumos lângă doi băieţi din Spania care simţeau muzica mai bine ca restul mulţimii. Şi ăstuia i-am dat mărunţiş, şi lui i-aş fi cumpărat albumul, dar nici pentru el n-aveam bani. M-am întors unde era primul, dar nu merita să stau.
Mă întorc acasă în colţul meu de sud al Londrei care nu e afectat de regină şi de aniversările ei. Oraşul e rece, nimic nu e cum era înainte. Ăla e singurul colţ din centru care a fost în stare să-mi dea artă şi căldură şi un colţ de bordură pe care să mă aşez. Acolo mă simt ca acasă.
Mâine vine Luca.
vreau si eu sa vad orasul:o3
RăspundețiȘtergere