Oraşul mort sărbătoreşte

Azi e diferit de ieri. Ieri vedeam pregătirile, dar era linişte. Nu gândeam nici pe departe ce aveam să văd azi. Azi a fost agitaţie şi haos şi poliţie multă. Am văzut o mare de oameni care mergea exact cum vroiau poliţiştii să meargă, ca oile la abator. În marea aia de oameni eram şi eu. Mi-am dat seama cât de frică mi-ar fi de război, de evacuări, de orice presupune mulţi oameni mergând ordonat pe un traseu fix.
Luca a venit, dar azi plouă, nu ca ieri. Nu ştiu dacă a mai cântat sau nu. Am plecat înainte să înceapă. Cred că şi el la fel.
Azi autobuzele nu merg cum trebuie. Azi m-am oprit şi m-am întrebat "ok, eu cu ce ajung acasă?", nu ca ieri. Azi am descoperit ce tâmpenie poate fi să îţi imaginezi că pleci de-acasă şi te duci la aniversarea reginei şi ai să vezi totul perfect. E enervant totul, mai degrabă.
Azi plouă şi e frig. Totul e plin de steaguri, arta urbană se chinuie să răzbească la legal, centrul este un mare labirint haotic în care intri, dar nu ştii cum o să mai ieşi şi eu nu ştiu cum să ajung acasă mai repede. Azi am hainele ude pe mine, umbrela, nu mai zic şi părul îmi stă aiurea. Azi mă gândesc la un el pe care aseară credeam că îl uitasem. Mai e până la petrecere.
Azi n-am cheltuit bani. Azi am aşteptat cuminte şi am citit. Azi am făcut ce am vrut cum am fost în stare. M-am descurcat singură.
Azi pot să fac orice, dar în centru nu mă-ntorc. Îmi vreau chitara. Vreau să ajung acasă mai repede. Vreau un duş fierbinte şi un schimb de haine uscate. Altceva nu îmi mai trebuie. Azi pot să fiu fericită între patru pereţi pe care să-i numesc ai mei.