Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

La grămadă

Ăsta va fi un post încurcat. Am avut o zi încurcată. Azi a plecat văru-meu pe care nu-l mai văzusem de trei ani. Mi-a făcut foarte bine să-l văd. E ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mi-aș dori să avem altă relație, una mai strânsă, dar sunt conștientă că asta va lua mult timp și va necesita multă muncă din partea amândurora. Deși nu prea avem cine știe ce legătură, mi-a părut extrem de rău să-i văd plecând și pe el, și pe ai lui. Mă încălzesc cu ideea că se vor întoarce la un moment dat sau, mă rog, găsim noi o cale să ne vedem. După ce ei au plecat către aeroport împreună cu cele două valize pe care le aveau, eu am pierdut timpul prin oraș. Am dat bani la tot felul de tipi și tipe care cântau pentru mărunțiș, dar m-am plictisit repede. Nu aveam stare, așa că am plecat acasă.
Când am ajuns, am decis să mă opresc din a citi Moranthology (de Caitlin Moran) și să mă apuc de Silver Linings Playbook (de Mathew Quick). Nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Vreau să citesc cartea asta și atât. După câteva capitole, mi-am dat seama că e destul de tristă, după cum scria și pe recomandarea lăsată de prietenul meu anonim pe semnul de carte cu care a venit. (Am luat-o de la un schimb de carte, pe baza recomandării ăsteia și din cauza faptului că vroiam să văd filmul. Am dat pe ea Dracula.) Am început să mă întreb de ce m-am apucat să citesc o carte atât de tristă considerând faptul că eu sunt destul de tristă și-așa.
Cum stăteam în pat, într-un imens tricou alb, în niște pantaloni scurți roșii și cu părul prins, citesc despre cum protagonistul meu dormea în mansarda părinților lui. Și de la asta mi-am amintit de faptul că întotdeauna mi-am dorit să am o casă cu mansardă. Mi se părea incredibilă ideea de a dormi acolo. În continuare, vreau chestia asta. Apoi, inevitabil, gândul următor a fost despre el. Mi-am amintit că vrea să-și ia o casă în Italia. Mi-a zis, dacă vreau să vin la el, să-mi aduc hainele și un bilet de întoarcere. Ce frumos ar fi să aibă o mansardă! Aș adormi în mansarda oricui pe jos, peste caiet, pix sau amândouă, cu chitara lângă mine, într-un tricou larg, pantaloni scurți și cu părul prins. Eu de ce nu am mansardă?
Laura crede că gândesc prea mult. Încep să cred că are dreptate. Cică femeile s-ar gândi la bărbați, pe zi, mai mult decât s-ar gândi bărbații, săracii, la orice, în tot atâta timp. Nu e o posibilitate pe care o exclud.
Mâine mă văd cu o prietenă. De luni, încep munca la alt festival. Pe 22 îmi iau rezultatele, pe 27 mă înscriu la colegiu, pe 5 septembrie se definitivează, pe 9 începe școala. El tot nu m-a căutat.

Ca-n prima zi, la dracu!

Mă hotărâsem să nu mă opresc din mers din cauza lui. Ajunsesem la concluzia că nu merită și că sunt bine acolo unde sunt. Bine, m-a și enervat, dar fără să vrea și fără să știe.
Ulterior, am povestit toată chestia unui prieten foarte bun. L-am făcut să intre în pielea personajului ăstuia pe care i-l făcusem eu pe loc, fără să știe despre cine era vorba de fapt. Am întors situația pe toate părțile. E convins de faptul că ăsta pentru care eram hotărâtă să nu mă schimb e îndrăgostit de mine. Atât mi-a trebuit.
M-am enervat pe el aseară ca proasta. M-am pripit. Apoi, mi-am petrecut noaptea trecută și dimineața asta înjurându-l, dar asta nu înseamnă că îl iubeam mai puțin. Ne enervăm părinții și ne spun lucruri mai puțin plăcute, dar asta nu înseamnă că ne iubesc mai puțin, nu? Nu. Îl înjuram singură prin casă, de fapt, pentru că îmi păsa. Și îmi păsa exagerat de mult poate, iar asta se cheamă iubire.
Îl iubesc. Am zis-o. Îl iubesc pentru că a fost prima mea iubire și nu pot să trec peste. Am zis-o și pe-asta. Îl iubesc și de-asta am să mă opresc din drum pentru el!

Impas

Am pierdut. Am jucat și am pierdut. V-am zis că am să pierd, nu? Știam. M-am complăcut. De la început știam că am să pierd, dar niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult de-atât. Am pierdut și mai că n-am plâns de fericire. N-am regrete și nu am remușcări, deși știu că ce-am făcut n-a fost bine. Nu mă prea interesează, în secunda asta, decât lucrurile care mă ajută. Asta m-a ajutat.
Am zis că, dacă nu rănesc pe nimeni, mă voi răni pe mine. N-am vrut să fac asta. Știam de la început pe cine aș fi rănit. M-am împăcat cu ideea și am trecut la fapte. Nu îmi pare rău.
Cu toate astea, mă omoară gândurile. De azi-noapte nu pot să dorm. Mă trezesc din oră în oră și văd lângă mine același om. Undeva, creierul meu știe că patul este gol, dar amintirea rămâne. O simt, o văd și o trăiesc. Nu doare, încă nu.
Știu ce ar trebui să fac, dar nu pot. Mereu apare întrebarea: ce faci când îl iubești pe primul mai mult decât l-ai putea vreodată iubi pe al doilea, dar al doilea te iubește mai mult decât ar putea vreodată să o facă primul?
Nu știu. Și nu cred că voi avea curajul să aflu prea curând.

Toți morții

Fantomele trecutului mă bântuie. S-au întors două, așa, la două zile distanță. Ce dracului vă veni tuturor să mă căutați dintr-o dată?! Ce mama lui de joc mai e și-ăsta?! De data asta, ce o să-mi mai luați? Știu cum funcționează treaba. Nu vă cred zâmbetele. Cuvintele, nici atât. Ce căutați în viața mea?!
Și nu găsesc răspunsul decât într-un proverb vechi: pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. N-am să vorbesc decât despre el. Mi-a dat azi mesaj să îmi spună că ar fi mișto să ne vedem, că maică-sa mereu întreabă de mine, că nu am mai ieșit de un car de timp și că trece printr-o perioadă aiurea. Se gândea că l-aș putea ajuta. Bineînțeles că am să fac tot posibilul. Îmi e prieten, nu? Din nefericire, nu am timp de el până miercuri. Și atunci a rămas să ne vedem.
Eu? Ce-i cu mine? Eu mi-am continuat ziua gândindu-mă că, în situația asta, eu aveam zarurile amândouă. Aveam prilejul de a-i da o linguriță din medicamentul lui propriu și personal. Nu poate să mă aibă. Am să iubesc momentul în care îi voi da în cap cu asta.
Și apoi am plecat de-acasă. Am vorbit până m-am urcat în metrou. M-am așezat, cufundată în gânduri și în amintiri, amintiri frumoase, amintiri cu noi. Noi? Da, noi. Am fost odată noi, nu? A fost primul om pe care l-am iubit, la dracu! Da, noi e ok. Dacă încearcă să facă ceva? Bine, nu e loc de "dacă" în propoziția aia. Sigur va încerca să facă ceva. Și dacă eu nu voi fi în stare să spun nu? Nu! Trebuie să-i spun nu!
Ușile se deschid. Era să uit să cobor.
Nu vreau să mai fac aceeași greșeală a treia oară. Nu pot să fac asta. Dar totuși, a fost o greșeală? Este o greșeală și acum? De ce nu pot să-l dau afară din viața mea odată și pentru totdeauna? De ce, de fiecare dată când se întoarce, am să fiu aici? De ce, când el nu merită? Și ce-am să fac? Am să fiu eu și am să rezist până am să cedez. O să ne jucăm de-a orgolioșii și slabii, ca de obicei, și eu am să pierd. Nu pot să pierd de data asta!
Urât mai e să știi la ce să te aștepți! Am zis de când a plecat ultima oară că se va întoarce la mine, dar mai bine nu se mai întorcea.
Iubirea este, până în momentul de față, cel mai tare drog pe care l-am descoperit.

Laura

Laura. Laura mea. Nebuna care nu mă suporta acum vreo șapte ani și care acum îmi e una dintre cele mai bune prietene.
Aseară a fost ciudat. Bine, de fapt a fost la fel, dar puțin mai diferit decât de obicei. Ne-am luat una de alta și ne-am explicat cât de mult ne urâm reciproc din cauză că fiecare are toate lucrurile pe care le vrea cealaltă. (Accent englezesc autentic, spre exemplu. Nu m-am putut abține.) Ne-am luat de blonde și de bancurile cu blonde, ca de obicei. I-am citit bancuri de pe FunkyDonkey și m-a oprit să i le explic.
O sun pe Skype. Îmi răspunde. Mă întreabă:
- Mă auzi?
- Nu, îi zic la mișto.
Și vine întrebarea:
- Pe bune?
Am râs. Am râs cu poftă.
Și uite de-asta o iubesc. O iubesc pentru că pot să i le spun exact cum sunt. O iubesc pentru că putem să râdem una de alta când zicem idioțenii. O iubesc pentru că urăște aceleași persoane ca și mine. O iubesc pentru că o bere nu rămâne gravidă. (Prietenii știu de ce.) O iubesc pentru că știe să îmi înghită glumele proaste și să mă lovească cu ele în cap când le răsucește în favoarea ei. O iubesc pentru că adormea cu mine la telefon acum patru ani. O iubesc pentru că o să vadă asta și o să țipe la mine pentru că am ales o poză care e mai proastă ca alte poze pe care ar fi vrut ea să le folosesc. O iubesc pentru că este cu foarte puțin mai întreagă la cap decât mine. O iubesc pentru că îi plac tot felul de seriale la care eu nu mă uit. O iubesc pentru că joacă Sims și îl înjură ca un lucrător pe șantier. O iubesc pentru că mă întrerupe din nimic, dar totuși mă ascultă.
O iubesc pentru că e blondă și orice blondă are nevoie de o prietenă brunetă!

Mediu

Intru, mă descalț, îmi dau geaca jos și mă așez. Molly se așează lângă mine, iar mătușă-sa Lynn, pe fotoliu. Îmi explică să nu vorbesc mult și să nu-i spun nimic, că vrea să afle totul singură.
- Văd o femeie, îmi spune. Și mi-o descrie pe bunică-mea. Mă prind imediat că e ea. Îmi spune ce vede. Sunt chestii pe care nu ar avea cum și de unde să le știe. Unele sunt banale. 
- Le ai cu muzica, bunicul maică-tii a luptat în război, mănânci mulți cartofi. Bunică-ta ar vrea să mănânci mai multă pâine (ceea ce nu mă surprinde, că mereu mă bătea la cap cu pâinea) și mai multe legume verzi. Te doare capul de la ciocolată și cașcaval. Uneori, te simți foarte singură și, dacă nu ai grijă, singurătatea asta a ta poate da în depresie. Ai plâns din ceva de curând, dar nu a fost așa, o chestie de moment. Ai suferit în tăcere ceva timp până să-ți dai drumul. Ce face maică-ta? Te îndepărtezi de ea și nu e bine. Vrei să-ți faci unghiile. Ai mai multă grijă de pielea ta decât de obicei, în ultimul timp. Nu știi să te ții de bani. O sumă mare a fost cheltuită recent. Ai vrut să-ți faci pedichiura cu pești. Cineva are coșuri, e de la hormoni. A fost cumpărată o geantă. Ți-ai luat o roche nouă, una simplă și n-a fost incredibil de ieftină, dar nici scumpă.
- E asta de pe mine, îi răspund. Râdem toate trei.
- Taică-tău are probleme cu banii. Cineva în jurul tău a avut probleme cu unul din dinții din față. Ai o conexiune cu Germania.
- Am prieteni de familie acolo.
- Da, ăia. Ăia sunt buni, confirmă ea și trece la chestii mai neașteptate.

- Bunică-ta a murit de ceva în jurul stomacului. A avut o problemă cu ceva. Nu știu ce a fost. Ai în familie pe cineva care se roagă și a avut un câine. (Am, pe bunică-mea din partea lu' tata.) Bunică-ta a fost fericită să moară. N-a vrut să lase în urmă suferință. Se gândea la soțul ei, că o să fie acolo cu el. Cineva din familia bunică-tii... De fapt, cineva din predecesorii tatălui ei. Unul din ei era dintr-o familie nobilă din Spania. A adus bani în familie.
- Nu știu, îi răspund.
- Normal, că n-ai de unde. Interesează-te daca s-a ocupat cineva de arborele vostru genealogic. Ar fi foarte curios. Ai scări în casă. Ai să te împiedici de ele, dar n-o să ți se întâmple nimic grav. Ce poate fi cel mai rău e să îți scrântești glezna, dar fii atentă totuși. Ai să fii într-o mașină foarte elegantă în următoarele două săptămâni și o să ai parte de o surpriză. (Balul!) Maică-ta a fost într-o relație serioasă înainte să-l cunoască pe taică-tău. Maică-ta asta vrea să facă ceva. Are nevoie de un imbold. Ajut-o!

E prea mult de povestit. Mătușa acestei Molly este mediu. Mi-a făcut mai mult bine într-o oră decât alții într-o viață. Sunt bine, asta e clar. Acolo unde ești, mamaie, mersi că ai grijă de mine așa cum sunt eu.

Iubire bolnavă

Am vrut să nu mai scriu despre el. Am vrut să îmi forțez inima să nu mai iubească și creierul, să nu se mai gândească la el. Am vrut să știu că are pe cineva și că eu sunt singură și să mă împac cu ideea. Îmi e bine singură, dar cel mai rău tip de singurătate e atunci când știi exact cu cine ai vrea să fii și nu poți. Așa sunt eu acum. Doare ca dracu.
Îmi era bine. Știam că e cu una și nu mă interesa. Arătam mai bine ca ea. Sau, cel putin, așa am crezut când am văzut-o în primele două poze. Pe urmă, am găsit altele fără să vreau și mi-am dat seama că nu e așa ștearsă. După ce mi-am dat seama de asta, totul a început să mă lovească spărgându-se de mine, ca valurile de stânci. Nu știu dacă stâncile simt durere. Eu simt.
Mi-am dat seama că nu e ștearsă, că e chiar drăguță, că poate nu am fost suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de încrezătoare. Poate că nu i-am dat suficientă atenție, poate că nu am petrecut suficient timp împreună. Poate că nu l-am iubit suficient de mult, deși cred că el nu a știut cum să înțeleagă cât de mult îl iubeam de fapt. Poate că părinții ei nu sunt așa de stricți. Acum, face cu ea toate lucrurile pe care le-a făcut cu mine. Doare! Doare tot ca dracu!
Nu cunosc pe nimeni care să aibă atâta încredere în imaginea lor sau în forțele proprii. Sunt un om puternic și ambițios, un om care ar face orice ca să arate lumii că poate să facă orice își propune și că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Știu să trag singură și pot să o fac. Acum, toată treaba asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva fac ceva greșit. Cum se poate întâmpla așa ceva unui om ca mine?! Niciodată nu m-am îndoit de propria-mi persoană. El a reușit să mă aducă în halul ăsta.
Mă știe pe dinafară. Îmi știe povestea, mă poate răni cu foarte mare ușurință și o face. Dacă aș putea să-l fac să-mi simtă durerea, n-aș face-o.

Ai plecat

Am scris despre el prea mult. Mă uitam acum câteva zile la postările mai vechi. Am realizat că, de fapt, o mare parte din blogul meu este ocupată de el. Nu sunt sigură dacă merită sau dacă asta e ce vreți să citiți (spre exemplu, eu nu suport să citesc bloguri ale căror autori nu scriu decât despre persoana fără de care nu își văd viața), dar nu am ce face.
Azi a fost ciudat. De fapt, e ciudat de ceva timp. Ești peste tot. Tot ce faci e în fața mea și, cu cât te apropii mai mult, cu atât mai aproape te vreau și cu atât mai mult. Nu mă meriți. Știu asta. Nu mă meriți, dar te vreau. Te vrea corpul și sufletul din mine. Nu ești cel de care am nevoie, dar ești cel pe care îl vreau. Mereu ai fost așa. Așa vei rămâne.
Ai plecat ca un fraier. Ai plecat fără să înțelegi ce erai tu pentru mine în secunda aia. Eu sunt și mai fraieră pentru că, deși a trecut atâta timp și, deși s-au întâmplat toate lucrurile care s-au întâmplat, încă te mai iubesc ca o copilă. Inima mea încă mai e la tine în buzunar, dar tu nu știi asta și o să treacă mult timp până când îți vei da seama.
Nimeni nu te va putea înlocui perfect. Involuntar, mai devreme sau mai târziu, îi voi compara pe toți cu tine. Te vei întoarce. Încă am o datorie de plătit. Încă am niște favoruri de întors.
Nu te întoarce acum! Nu ai fi în stare să mă vezi plângând fără să știi de ce și totuși, să mă iei în brațe fără să spui un cuvânt.

Vechi şi nou

Acum am să fac ce vroiam să fac aseară şi n-am mai putut.
2012 a fost un an genial! A fost anul în care am luat câte puţin din fiecare şi le-am reţinut gusturile. Am râs, am plâns, am cunoscut oameni noi şi au fost alţii care au plecat de lângă mine. Nu a fost totul perfect, dar tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat cu un motiv şi sunt perfect conştientă de asta. Am pierdut şi am câştigat, am căzut şi m-am ridicat.
Sunt chestii pe care, dacă aş putea să mă întorc în timp, le-aş face altfel, dar per total, nu regret nimic. A fost un an reuşit şi un an care m-a învăţat multe.
Aseară a fost mai mişto decât mă aşteptam eu să fie, nu neg. Nu am multe de spus. Am venit acasă la opt dimineaţa, m-am schimbat şi am dormit până la două. Când m-am trezit, muream de foame şi îmi era rău. Nu am să înţeleg niciodată de ce, când beau până cad, nu am nici pe dracu şi când beau subţire, mă trezesc cu răuri.
Nu ştiu la ce mă gândeam când am intrat în 2013. Tot ce ştiu e că se pare că nu prea am să dorm nopţile acasă, nu prea o să am baterie la telefon, am să beau mult şi prost şi o să îmi bag picioarele în tot dimineaţa, când mă va lovi mahmureala cu uşa în cap. Sună bine.
M-am trezit azi şi mă gândeam la el. Am să mă îmbăt şi am să mă gândesc la toţi foştii prieteni şi fostele iubiri. După ce îmi revin, o să râd de mine. Sună bine.
Vreau ca anul ăsta să mă concentrez pe ce vreau eu mai mult decât pe ce vor alţii. Şi exact asta am să fac. M-am întors cu forţe noi. Dă tot ce ai mai bun din tine, 2013. O să ai nevoie de multă energie dacă încerci să mă dobori!

Aminteşte-ţi de noi

Hei. Ce faci, cum mai eşti? N-am mai vorbit de un timp. Eu am aşteptat. Am vrut să văd cât poţi sta fără mine. Mi-am dat seama cât de importantă sunt pentru tine. Şşt! Nu mă întrerupe.
Am vrut să îmi spun că asta a fost, că până aici ne-a fost, că nu-mi mai pasă de tine, că a venit ea şi mi te-a suflat fix de sub nas, că e vina mea, că e vina ei, nu ştiu... Am vrut să mă fac să mă simt mai bine chiar dacă însemna să mă mint singură. Mi-a ieşit. Am fost în stare să ştiu aseară că erai la nenorocirea aia de computer şi să nu îţi scriu de dragul de-a vedea cât de departe mergi. Dar azi ceva s-a schimbat. Azi nu mai e ca ieri. Azi am nevoie de tine şi doare. Doare ca dracu. Azi mi-am amintit de toate prostiile pe care le-am făcut împreună.
M-am aşezat în pat şi mi-am amintit de ziua în care te-am luat de la gară, de sentimentul ăla de căldură interioară şi de bine general care mă cuprinsese. Mi-am amintit de iarna trecută, de frigul de-afară, de zăpada din jur, de noi! Mi-am amintit de noi şi nu m-a interesat ce făceam. Eram noi, am avut ceva ce nu vreau să pierd. E atât de frumos şi atât de trist în acelaşi timp.
Ia-mă în braţe şi lasă-mă să plâng. Te iubesc, fraiere!

Răscruce

Aş avea atâtea să îţi spun acum, dar sincer habar n-am unde să încep. Nu ştiu încotro să mai alerg. Nu îmi găsesc cuvintele sau sentimentele, sau capul.
E furtună în rai. Luna îmi zâmbeşte pe jumătate, în colţul gurii. Eu mă uit la ea pierdută şi o întreb ce face. Şi aşa vorbesc singură ore în şir despre nimic, pentru că ştiu că restul de oameni implicaţi în situaţiile care mă frământă nu se gândesc niciodată la ele. La ei, viaţa merge. Ceasul meu a stat.
Sunt prinsă la mijloc. Sunt undeva între vechi şi nou şi trebuie să aleg o parte. Cu cât stau mai mult pe gânduri, cu atât se adânceşte prăpastia. Mă văd căzând deja. Nu mai e nicio surpriză. Ce am să fac?
Fiecare are relele lui şi fiecare are bunele lui. Care e mai bun ca celălalt? Care e alegerea corectă? Bine, nu există corect sau greşit la întrebarea asta, atâta timp cât îmi pot justifica alegerea.
Sunt confuză. Mă culc. E a mia oară când mi-am spus că nu mai fac asta după ce beau.

Noapte

E noapte. Eu sunt singură acasă. Nici frigul nu-l mai simt. Sunt beată de parfum. Parcă noaptea trecută nu e aşa de departe.
Azi-dimineaţă, la şapte, mergeam la şcoală. Am văzut luna plină şi stelele la care ne uitam amândoi cu o seară înainte. Au ieşit pentru tine, mi-ai spus. Şi mă uit la lună şi mă gândesc la cât de frumoasă e, dar pe urmă îmi amintesc de fata asta pe care o ţin în braţe şi e mai frumoasă ca ea. Mersi, de mult nu mi-a mai spus cineva cât de frumoasă sunt. Mi-am promis că nu mai aştept asta de la nimeni, că am să mi-o spun singură, că am să îmi amintesc singură că merit şi că sunt mai mult decât lumea vede în mine, dar când o spui tu e altfel.
Te-ai schimbat enorm. Îmi place schimbarea. M-au avertizat prietenii tăi să nu mă joc cu sentimentele tale. Ştiu toţi ce fel de fată sunt. Atâta doar că şi eu m-am schimbat. Nu mai sunt de mult ce eram, iar acum am un motiv în plus să las trecutul în urmă şi să încep altfel.
Sunt o nouă eu. O eu care ştie să iubească, să aprecieze şi să fie fericită. Am spus-o şi am să o mai spun: fericirea este cel mai important lucru.
Te iubesc şi e tot ce contează.

Parfumul trecutului

E noapte şi plouă. Eu mă gândesc la el. Stau în vârful patului cu hanoracul lui pe mine fără să mă intereseze că e cu trei mărimi mai mare decât am eu nevoie. Încă îi mai simt parfumul, chiar şi după ce am purtat acelaşi hanorac în ploaie aseară.
Stau şi mă gândesc la ieri, la pub-ul maică-sii în care m-a dus, la muzica veche şi la piesele lente, la atmosfera relaxată de duminică seara. Stau şi mă gândesc că, deşi am făcut atâtea împreună, asta a fost prima noastră întâlnire. Şi nu puteam să cer mai mult de la nimeni.
Viaţa mi-a arătat că, atunci lucrurile merg prost într-o parte, vor deveni mai bune în cealaltă. Karma există şi m-a lovit urât de data asta, dar nu contează preţul. Câştigul este infinit mai mare.
El, fărâma mea preferată din trecut, s-a întors după mine. S-a întors să-mi întindă o mână şi să-mi spună că s-a schimbat, ca a redevenit omul de care m-am îndrăgostit acum un an de zile. Nu regret nimic. S-a întors pentru că are încredere în mine, pentru că a realizat unde îmi e locul şi nu vrea să mă ştie pierdută. L-am primit înapoi din aceleaşi motive.
Eşti omul pentru care am lăsat lumina aprinsă pe hol de când te-am pierdut prima oară! Povestea continuă.

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Şaişpe ani şi o prietenă bună

A venit şi ziua asta. E ziua mea, am şaişpe ani. Mă simt ca la şaişpe ani, înainte să mă întrebaţi. Nu vreau să vorbesc despre mine, totuşi. Nu am ce să spun despre azi. A fost o zi normală în care lumea mi-a scris pe facebook de sănătate şi mi-a dat mesaje de tot felul. A fost o zi normală în care am mers prin şcoală cu o insignă pe mine pe care scria că azi fac şaişpe ani şi lumea mi-a urat la mulţi ani, deşi dacă n-aveam aia pe mine, nu ar fi ştiut că e ziua mea.
Cu toate astea, nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să vorbesc despre mine, ci despre ea. Am avut şi eu toată viaţa mea, câteva prietene bune. N-aveam aşteptări de la azi, dar totuşi am primit un mail de la una din prietenele astea. Fata mi-a urat toate cele şi mi-a zis că habar n-are ce ar fi putut să facă pentru mine de ziua mea aşa că a pus cap la cap un powerpoint în care îmi aminteşte despre tot ce am făcut noi de când ne cunoaştem: despre cum am început să ieşim, despre cum ne dădeam în leagăne când eram mici, despre cum am împodobit bradul împreună în 2009, despre "The Nightmare Before Christmas", despre vara lui 2009, despre ziua ei şi despre cum i-am cunoscut toţi colegii, despre cum încă sunt cu Mihai, care a fost cu ea în clasă, în generală şi toate astea. Sincer, citeam în autobuz, pe drum spre casă, şi râdeam singură ca proasta de ce copile am putut fi şi despre ce mişto era când eram mici. Mi-a adus un zâmbet imens pe faţă ce a făcut ea pentru mine.
Prietenii sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar ştii mereu că sunt acolo.
Te iubesc, Dana, deşi n-ai să citeşti!

Copile

E dimineaţă şi eu sunt singură acasă. Stau în bucătărie, în pijama, botoşei şi halat. Da, îmi ador dimineţile.
Din nu ştiu ce motiv, îmi amintesc de seara trecută. Vorbeam cu un amic. Şi am vorbit mult. Mi-a povestit despre prietena lui (care e mai mică decât el cu patru ani, ca fapt divers) şi despre problemele din relaţia lor pe care nu am să le exemplific strict pentru că nu este treaba mea să vorbesc despre aşa ceva. Acum, stând şi gândindu-mă la tot ce mi-a zis el despre ea, ajung să mă înţeleg şi eu pe mine.
Când eram de vârsta ei, (sau bine, mai mică ca ea, că la vârsta ei, deja eram într-o relaţie stabilă) şi eu eram la fel. Şi pentru mine, actualul era mai bun ca fostul, mi se părea cel mai bun de până atunci şi îl iubeam ca o proastă, fără să înţeleg ce e iubirea de fapt.
Acum, înţeleg de ce nu mi-a mers nici mie nimic până când nu am învăţat să fiu altfel. Am învăţat că nimic nu e un capăt de ţară şi nimic nu e un motiv de despărţire, dacă discuţi deschis despre problemă. Mereu am tins, în anii mei de copilă proastă şi cu orizonturi înguste, să mă despart din plictiseală sau din orice altă tâmpenie. Când am avut nevoie de spaţiu, am plecat, n-am stat să mă complic în discuţii inutile. N-am încercat să schimb pe nimeni. De-aia aveam pe altcineva la fiecare sfârşit de săptămână.
Acum, toate iubesc după două săptămâni de relaţie. Ce ştiţi voi despre iubire, copilelor?!

Nori de praf

Mă urc în autobuz şi mă aşez la geam, în spate. Mi-am pus căştile în urechi şi le-am apăsat butonul. Nu ştiam ce piesă avea să înceapă. Dub FX - Fly with me. Plouă torenţial. Mă gândesc la tine. Ascult piesa asta de la tine care mă relaxează mereu. Se termină piesa.
Ascult nu mai ţin minte ce. Mergem mai departe. Capul îmi e gol. Nu îmi mai amintesc nimic din ora aia de drum.
Dau să cobor. Jace Everett - I wanna do bad things with you. Mă duc jos şi îl văd pe unul dintre foştii mei prieteni stând jos lângă una pe care o ţinea de mână. Nu m-a văzut. Mă uitam la ei. Mi s-au părut foarte dizgraţioşi, ca imagine. Eu, ca om normal care merge cu autobuzul, nu mă aştept să văd aşa ceva şi nu e din cauză că am fost cu el. Ce tandreţuri de doi bani!
Cobor. Stau şi mă gândesc: cu mine n-a făcut lucrurile astea. Ce bine că n-am fost suficient de bună! Aş fi murit până acum, dacă mă opream la el, sincer. Mi-a lăsat un gust amar, dar am zâmbit din suflet când mi-am dat seama de asta. Ce bine că nu sunt genul de om care să stea unde nu-i e locul!

Steluţă căzătoare

Ştii, mi-am amintit de tine astăzi fără niciun motiv, aiurea, aşa, că mi-a venit mie. Spălam vasele şi mi-am adus aminte de anul ăla în care am fost la mare şi îmi povesteai de o tipă pe care eu nu mai ştiu cum o chema. Avea o legătură cu Mark, dar nu mai ştiu ce fel. Pe el nu puteai să-l suporţi. De ea îţi părea bine că îşi dădea în petec şi că lumea îşi dădea seama în ce anturaj prost intrase.
De la asta, mi-am amintit de Mark şi de Carla sau cum dracu o chema, care era cu el. Mi-am amintit de profesor şi de ce om deosebit era. Mi-am amintit de toată povestea ăstora doi şi a relaţiei lor pe care, la vârsta pe care o aveam atunci (10-11 ani), nu am prea înţeles-o. Şi a venit ziua în care mi-ai zis că a murit din cauza lor, pentru că aceşti doi copii l-au distrus mental şi fizic. Mi-ai promis că, de-acolo de unde e, mă vede şi că mereu am să rămn delfinaşul, ăla care habar n-avea să înoate.
Nu ştiu de ce, dar de la asta, tot spălând la vase, mi-am amintit de ziua aia în care te-a sunat nu mai ştiu cine să îţi spună că a murit cineva cu care ai lucrat. Şi mi-ai zis atunci "o să vină o zi în care o să o sune cineva pe asta să-i spună că am murit eu". Nu te-am băgat în seamă, dar azi realizez că aşa e. Oare aia acum ştie motivul pentru care nu mai poate da de tine? Oare ştie de ce au fost desfiinţate numerele de telefon? Oare îşi mai aminteşte cineva de tine aşa cum o fac eu? Mi-e frică de răspunsuri.
Mi-e dor de tine. Te poti intoarce pentru o zi măcar ca să mă cerţi şi să mă ierţi, cum o făceai mereu?

Vreau şi pot

Am învăţat că nu poţi mulţumi niciodată pe toată lumea. Am învăţat că mereu oamenii te vor răni, dar trebuie mereu să îi cauţi pe cei pentru care merită să suferi. Am învăţat că nu merită să plângi după laptele vărsat şi că trebuie mereu să apreciezi ce ai înainte să te gândeşti la ce-ai pierdut.
Schimbarea e vitală şi, de data asta, e posibilă. Am realizat că sunt exact ce vreau să fiu. Nu sunt perfectă şi nici nu vreau să fiu, dar sunt mulţumită de ce sunt. Sunt omul potrivit pentru cine vreau să fiu. Sunt prietena bună a cui vreau să fiu. Sunt modelul de viaţă al cui vrea să mă urmeze. Sunt un întreg din mii de bucăţi pe care le şlefuiesc într-una.
De azi, am hotărât să las trecutul la locul lui. Unii oameni nu au fost făcuţi să stea, unora nu le e locul la noi în viaţă. M-am plictisit de proşti care îmi invadează existenţa fără motiv. Am nevoie de oameni care să lase ceva în urma lor, când pleacă. Am avut parte de câţiva. A venit timpul să învăţ să accept faptul că majoritatea oamenilor au comportament de curvă, după ce şi-au făcut treaba, pleacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În mod normal, aş condamna chestia asta, dar aici, exact aşa trebuie să fie. Trebuie să accept că a plecat ca o curvă şi nu trebuie să se mai întoarcă. Nu mai are ce să facă aici.
Pot şi vreau să mă schimb. Am s-o fac. Am încredere. Asta m-a salvat mereu.