Impas

Am pierdut. Am jucat și am pierdut. V-am zis că am să pierd, nu? Știam. M-am complăcut. De la început știam că am să pierd, dar niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult de-atât. Am pierdut și mai că n-am plâns de fericire. N-am regrete și nu am remușcări, deși știu că ce-am făcut n-a fost bine. Nu mă prea interesează, în secunda asta, decât lucrurile care mă ajută. Asta m-a ajutat.
Am zis că, dacă nu rănesc pe nimeni, mă voi răni pe mine. N-am vrut să fac asta. Știam de la început pe cine aș fi rănit. M-am împăcat cu ideea și am trecut la fapte. Nu îmi pare rău.
Cu toate astea, mă omoară gândurile. De azi-noapte nu pot să dorm. Mă trezesc din oră în oră și văd lângă mine același om. Undeva, creierul meu știe că patul este gol, dar amintirea rămâne. O simt, o văd și o trăiesc. Nu doare, încă nu.
Știu ce ar trebui să fac, dar nu pot. Mereu apare întrebarea: ce faci când îl iubești pe primul mai mult decât l-ai putea vreodată iubi pe al doilea, dar al doilea te iubește mai mult decât ar putea vreodată să o facă primul?
Nu știu. Și nu cred că voi avea curajul să aflu prea curând.