Urăsc transportul în comun!

Urăsc transportul în comun, în primul rând, pentru că niciodată nu funcționează cum vreau eu. Ziua de azi e o excepție. Cred că ar trebui să-i mulțumesc celui care locuiește-n cer. Ca să înțelegeți mai bine restul motivelor, am să vă povestesc despre a doua parte a călătoriei mele spre casă.
M-am urcat în al doilea autobuz care avea să răpească treizeci de minute din timpul meu prețios și să le folosească în scopuri nobile, cum ar fi să mă ducă acasă. A făcut asta perfect, dar eu am să mă plâng de serviciile de la bord, nu de calitatea călătoriei.
Mă urc și mă așez în spate, unde sunt geamurile deschise, se face curent și e răcoare. Încerc să deschid ultimul geam închis. Geamul nu vrea să se deschidă. Nu-i nimic. Mă așez la loc și vine unul să-l deschidă el. Îi explic că geamul nu se deschide. Mă ia în vorbă. Eu îi răspund la ce mi-a zis și îmi pun căștile pe urechi.
Acum, urmează o călătorie lungă și tâmpită care mi-a amintit de ce urăsc transportul în comun. Am incredibil de prostul obicei de a citi în toate mijloacele de transport. Pe lângă asta, iubesc comfortul, am simțul mirosului foarte dezvoltat și am rău de mașină.
Autobuzul pleacă. Eu citesc. Din spatele meu, domnul respectabil cu care tocmai terminasem de vorbit emana un parfum inconfundabil de transpirație. Nu a coborât până nu am coborât și eu. Superb! Din când în când, se mai urca cineva cu un parfum decent. Raiul pe pământ! Apoi, veni cineva cu mâncare. Când spun mâncare, apropo, vreau să spun cartofi prăjiți și aripioare de pui. Mai multe mirosuri dezgustătoare. Fast food de data asta. Nu țin minte să fi luat decât două guri de aer curat tot drumul. De la mirosurile din autovehiculele moderne, mai mereu mă ia greața. La propriu. Efectele răului de mașină, bifat frumos pe listă.
Citeam. Ca o incredibilă amatoare de comfort și în calitate curentă de om care nu găsește niciodată o poziție comfortabilă de citit, am fost forțată să remarc cât de incomode pot fi scaunele în autobuz! A trebuit să mă fâțâi și să mă dau din ce în ce mai jos, ca în pat. Știm cu toții senzația de a ne așeza în pat în fund și a ajunge la orizontal, sper.
Nu m-ar fi enervat toate astea așa de tare dacă citeam o carte proastă, sinceră să fiu. Nu m-ar fi interesat nimic dacă citeam Twilight, spre exemplu. Mi s-ar fi părut o binecuvântare faptul că aveam chestii care să mă distragă de la asemea mizerie. În schimb, am primit Moranthology de Caitlin Moran și e genială. Ăsta îmi e ghinionul. Citeam o carte a dracului de bună și nu mă lăsau în pace factorii din jurul meu. Apoi, iPod-ul meu mi-a dat să ascult ceva de care nu aveam chef. Schimb piesa. Cred că l-am enervat cumplit cu chestia asta și m-a certat trântindu-mi imediat în față ceva ce aș asculta, probabil, numai fiind foarte, foarte beată.
Cobor și vin spre casă. Am învățat, în cele zece minute de la stație până acasă, că bărbaților nu le pasă de nimic atâta timp cât porți o fustă care îți arată genunchii. Genial! Urăsc transportul în comun și transportul în general!

Da...

Neaţa! Ştiu că n-am mai scris de mult. Scuze. Mă ţin de luni să vă povestesc de un proiect în care m-am băgat şi tot nu sunt în stare. I-am dat unei prietene un mail despre asta. Cred că am să-l pun şi aici, dar nu acum.
Postez de pe telefon, de-aia nu am poză. Nu mai am laptop. Mi-au spart casa joi. Până îmi vine ăla nou, aşa o să vorbim. Eu am să vă scriu cel mai probabil din pat şi voi o să citiţi, când aveţi timp, din spatele unui monitor decent.
Mor! Mor pentru că mi-au luat numai ce foloseam zi de zi. Mor pentru că mi-am pierdut toate fişierele. Mor pentru că trebuie să aştept să-mi vină altul nou. Or să moară şi hoţii de blestemele lu' bunică-mea de-acolo, de unde e. Ea mi-l luase şi ştiu cum ar face dacă ar afla. Dar ştie. Le vede pe toate de-acolo, din cer.
Revin cu informaţii despre proiect când voi avea o modalitate normală de a da copy-paste. Mii de scuze!

Vechi şi nou

Acum am să fac ce vroiam să fac aseară şi n-am mai putut.
2012 a fost un an genial! A fost anul în care am luat câte puţin din fiecare şi le-am reţinut gusturile. Am râs, am plâns, am cunoscut oameni noi şi au fost alţii care au plecat de lângă mine. Nu a fost totul perfect, dar tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat cu un motiv şi sunt perfect conştientă de asta. Am pierdut şi am câştigat, am căzut şi m-am ridicat.
Sunt chestii pe care, dacă aş putea să mă întorc în timp, le-aş face altfel, dar per total, nu regret nimic. A fost un an reuşit şi un an care m-a învăţat multe.
Aseară a fost mai mişto decât mă aşteptam eu să fie, nu neg. Nu am multe de spus. Am venit acasă la opt dimineaţa, m-am schimbat şi am dormit până la două. Când m-am trezit, muream de foame şi îmi era rău. Nu am să înţeleg niciodată de ce, când beau până cad, nu am nici pe dracu şi când beau subţire, mă trezesc cu răuri.
Nu ştiu la ce mă gândeam când am intrat în 2013. Tot ce ştiu e că se pare că nu prea am să dorm nopţile acasă, nu prea o să am baterie la telefon, am să beau mult şi prost şi o să îmi bag picioarele în tot dimineaţa, când mă va lovi mahmureala cu uşa în cap. Sună bine.
M-am trezit azi şi mă gândeam la el. Am să mă îmbăt şi am să mă gândesc la toţi foştii prieteni şi fostele iubiri. După ce îmi revin, o să râd de mine. Sună bine.
Vreau ca anul ăsta să mă concentrez pe ce vreau eu mai mult decât pe ce vor alţii. Şi exact asta am să fac. M-am întors cu forţe noi. Dă tot ce ai mai bun din tine, 2013. O să ai nevoie de multă energie dacă încerci să mă dobori!

Am revenit

M-am întors. Asta din dreapta sunt eu cu măgarul pe care l-am găsit pe stradă. Avea urechi pufoase.
A fost frumos în vacanţă, deşi am fost răcită ca dracu şi nu am văzut o ţară mai săracă de atât. Sunt unii care nu mă vor crede când spun că e mai rău decât în România.
Peisajele... Nu m-au impresionat cine ştie cât. Ca dovadă, am început să fac şi eu poze doar din ziua a treia. Mama a făcut la greu. (Are drepturile de autor pentru poza asta şi pentru toate pozele în care apar şi eu.)
Ce să spun? Cam asta. A fost frumos în vacanţă şi a meritat văzut oraşul, dar sincer vă spun că nu m-aş mai întoarce.

Sfârşitul e aproape

Nu caut să spun că aş vrea să mă scuz
Cum nu încerc acum nici să te acuz.
Vreau să spun atât: a fost frumos ce-a fost
Să mai stau aici, mă-ntreb, chiar mai are rost?

Şi-acum că ţi-am atras atenţia, spune-mi dacă ştii,
După ce ies şi nu mai vin, cine va veni?
Ai să rămâi singur cu muzica din căşti?
Nu vreau să mă ierţi. Poţi şi să mă urăşti.

Mă vei căuta? Sau, de fapt, nu-mi spune.
Nu-mi spune de mine şi nici de altă lume.
Nu-mi spune de tine, e prea tărziu acum
Şi eu am să mă şterg în nori de praf şi scrum.

Eu am să trăiesc, cum am făcut mereu.
E de vină el, sunt de vină eu?
Nu caut vinovat şi nu caut nici vină.
N-are rost când totul văd cum se termină.

Cotidian

Sunt un specimen pe cale de dispariţie! După mult timp, am realizat de ce sunt aşa de diferită de restul, care mi-e carisma şi care mi-e parfumul. Mă înţeleg. Mi-a luat şaişpe ani să fac asta.
De curând, vorbeam cu cineva despre români şi despre problemele lor idioate. Da, recunosc, vă privesc din afară pe toţi şi îmi permit să văd unde greşiţi şi care vă sunt defectele pentru că m-am distanţat de problemă. Una dintre chestiile pe care le-am spus în ziua aia a fost faptul că se pune preţ pe lucruri fără valoare. Mai mult ne impresionează maşina vecinului decât tablourile pe care le are în casă. Mai mult ne impresionează casa în care stă şi caşcavalul pe care îl mănâncă (când am aflat că până şi caşcavalul a ajuns un lux, mi-a fost clar în ce hal am ajuns) decât cărţile pe care le-a citit sau felul în care vorbeşte. Sunt singura de-aici care moare când vede un peisaj frumos, un desen, un chip, un caracter, o scupltură, un oraş? Sunt singura? Câţi dintre voi v-aţi aşezat pe o bancă sau pe o bordură într-un loc oarecare şi aţi văzut frumosul din strada aglomerată de vizavi? Sunt singura care stă la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie de autobuz şi se uită fascinată la faruri, la semafoare şi la lumini?
Mulţi mă consideră prea încrezătoare şi chestia asta mă face să par nesimţită şi înţepată de fel. Nu sunt prea încrezătoare, dar am încredere în mine pentru că ştiu unde mi-e locul. Orice femeie ar trebui să ştie unde îi e locul şi să nu accepte mai puţin decât merită. Nu mi se pare îngrozitor faptul că nu mă vând ieftin. Mi se pare chiar de apreciat. Poate sunt obiectivă când vine vorba de lucrurile în care cred. Poate.
Dar totuşi, câţi s-au întrebat vreodată ce valorează şi apoi au evaluat în detaliu cum sunt trataţi de fapt? Câţi chiar au făcut ceva ca să se ajute când şi-au dat seama că nu le mai convine situaţia? Mi-e greu să cred că sunt singura.
Sunt pe cale de dispariţie!

Mediocru

Afară plouă. Eu scriu, citesc şi mă uit la filme proaste. De mult nu mi s-a mai întâmplat să mă uit la un film, să trec de jumate şi să nu înţeleg nimic din el. Jur că, din toate filmele pe care le-a făcut Pattinson ăsta, numai unul a fost reuşit şi nu e nici Twilight, şi nici ăsta pe care l-am văzut acum.
A fost o zi moartă. A fost o zi în care nu m-am gândit la nimic, în care nu am fost în stare să îmi găsesc o ocupaţie cum trebuie şi în care mai totul a fost şters şi fad.
Nu ştiu ce e cu mine.

Minţi greşite

Am început şcoala de miercuri. Prima săptămână... Eh, nu prea se fac multe. Fiecare prof ne spune despre cât de bine îi pare de ce am făcut per total la examene, despre cum nu trebuie sa ne panicăm dacă vrem să le mai dăm o dată, despre cât de greu ne va fi anul ăsta, despre ce se va schimba, despre ce responsabilităţi noi o să avem şi tot felul de de-astea.
Mi-a părut bine să mă întorc. Prieteni, colegi, profi, avem o colegă nouă... Chiar mi-a fost dor de toate astea. Plus că, e ultimul an şi chiar vreau să fie cel mai bun, sincer.
Pe lângă toate chestiile bune, săptămâna asta m-a învăţat mai mult ca orice altceva un lucru: deştepţii nu au nevoie de alţi deştepţi. Deştepţii care vor să profite de proşti nu au nevoie de alţi deştepţi cu care proştii să interacţioneze. Deştepţii au opinii. Dacă le ascultă, proştii s-ar putea să se prindă că se profită de situaţia şi de naivitatea lor. Prin urmare, cum află deşteptul că proştii lui au deştepţi prin preajmă, deştepţii vor trebui eliminaţi pentru ca scopul deşteptului să poată fi atins.
În situaţia asta sunt eu. Mi-am dat cu părerea şi n-a fost bine. Am fost forţată să plec sau, mai bine zis, să rămân. Am fost lăsată la locul meu, iar proştii au fost mutaţi. Nu mă mai priveşte. Am fost redusă la tăcere prin marginalizarea proştilor, o prostie, de altfel.
Tot apropo de proşti, am învăţat că nu e bine să te pui cu un prost beat. Un prost treaz, mai e cum mai e, dar unul beat, dacă nu începe să filozofeze şi să se enerveze pentru ceva care nici măcar nu e problema lui şi dacă, prin absurd, ajungeţi la o discuţie contradictorie, prostul va încerca disperat să te convingă că are dreptate şi că aşa cum zice el că e, chiar este. Se va enerva dacă îi zici că nu. Am fost pusă şi în situaţia asta. M-au ridicat în slăvi aseară două femei de 35 de ani bete criţă din cauza faptului că, în opinia lor, am o gândire foarte matură. Da, mi se pare normal. Comparativ cu copiii lor reduşi şi mai ales bete fiind, eu eram un gen de Einstein in varianta feminină. M-a lăsat oarecum rece.
A fost o săptămână ciudată. Voi da zilei de mâine o şansă.

Rebuturi

Da, ştii ca te ador cand vii acasă după două zile şi te apuci să-mi povesteşti despre ce ai făcut în zilele astea cu una pe care eu din curvă ordinară nu o scot, da, chiar te ador maxim. Cât despre ea, îmi face şi mai mare plăcere când îi aud numele pe lângă istorisiri şi fraze care îmi dau clar de înţeles cât de bună de nimic este.
Ce să-i faci? Nu s-au născut toţi cu talent, cum nu s-au născut toţi cu aspect plăcut. Acum, mă înţelegi de ce am spus mereu că sunt produsul care a spart tiparele? Mersi pentru că m-ai învăţat să am încredere în mine.
În spatele fiecărei femei puternice, este un bărbat puternic.

Zile reci

După o noapte lungă în care mi-a curs mai mult alcool prin vene decât sânge şi în care am plâns din toate prostiile ca mai apoi să râd de chestii cu adevărat triste, m-am trezit cu o ploaie rece şi ursuză bătându-mi insistent în geam.
M-am trezit a mia oară singură în casa nimănui, obosită ca dracu şi fără chef de nimic. Obişnuita cafea mi-a făcut mai mult rău decât bine. Pastilele nu îmi mai calmează durerea. Fumez şi îmi vine să arunc ţigările pe geam direct. Nu mă mai satisface gustul de tutun.
Vreau să ies afară. Şi unde aş merge? Şi cu ce m-aş îmbrăca? Şi corpul mă doare tot, fără să se gândească la faptul că mă obligă să rămân singură în casa asta mare şi goală fumând ţigările pe care nu vroiam să le fumez în secunda aia, dar nu aveam altă opţiune. Nimic altceva nu ar fi fost mai bun, dar în acelaşi timp, nimic nu putea să facă situaţia mai neplăcută. Şi minutele trec greu pe lângă mine.
Noaptea asta nu e cu nimic mai diferită de cea care a trecut. Termin încă un pahar din ce am băut aseară şi mă gândesc la cai verzi pe pereţi. Aberez şi devin incoerentă. Mă opresc.
Mâine cu ce va fi diferit de azi?

De-ale maică-mii

Azi am vrut să mă duc să vorbesc şi eu cu doctoriţa lu' mamaie ca să îmi zică şi mie de ce a murit. Mă duc frumos la Municipal. Acolo, o întreb pe domnişoara de la recepţie de doctoriţă. Îmi zice că e la muncă. Îi mulţumesc tipei şi lui Dumnezeu, în acelaşi timp, că ştii cum sunt doctorii în România, mai ales de sărbători. În spatele meu, un mare panou pe care scria fiecare secţie unde e. Oncologie, etajul şapte. Ok. 
Mă duc să caut liftul. Îl găsesc repede şi, mă rog, mă urc în el, aşa aglomerat cum e el. Acolo unde erau butoanele, stă frumos o tanti îmbrăcată în capot de-ăla de vezi prin spitale, ştii ce zic, nu? Ei şi cum stătea asta pe scaun, eu dau să apăs pe buton.
- Eu sunt aici ca să apăs pe butoane! îmi zice cucoana indignată. Eu stau şi mă gândesc. Ori suntem noi idioţi şi chiar avem nevoie de cineva care să apese pentru noi pe butoanele unui amărât de lift, ori asta e încă o aberaţie tipic românească. Cum puii mei să plăteşti un om să se plimbe cu liftul şi să apese pe butoane?! Mă calmez.
- La etajul şapte, zic eu.
- Liftul ăsta merge doar la etajele cu soţ! îmi răspunde aceeaşi voce enervantă. Îmi păstrez calmul.
- Bine, atunci merg la opt. 
Mă duce cucoana la opt. Îl întreb pe unul de pe-acolo unde sunt scările să mai cobor un etaj. Îmi explică că sunt câteva trepte undeva pe un culoar micuţ şi apoi e o uşă verde, să merg pe-acolo. În fine. Cobor la şapte. Acolo, nici urmă de oncologie. O întreb pe o doctoriţă unde e oncologia. Deja mă enervez. Aia îmi zice că s-a mutat la etajul treişpe de un an.
- Păi scuza-ţi-mă, domnişoară, de ce scrie jos că e la etajul şapte, dacă s-a mutat la treişpe de un an?! o întreb eu. 
Cu cât stau mai mult aici, cu atât mai rău mă enervez. Tipa îmi spune că nu ştie. Nu mă surprinde. Îi mulţumesc sarcastic şi plec. Aştept iarăşi la lift. Apare iar cretina în capot care stă pe scaun. Îi zic: 
- Etajul treişpe.
- Doamnă, vă rog să vă daţi jos, eu acum cobor. îmi răspunde ea. Aici mă umplu de draci deja.
- Cucoană, nu mă dau jos deloc. Am să cobor cu dumneata şi ai să mă duci până la treişpe, da?! 
Ea se uită la mine pieziş, dar nu zice nimic. Cred că a văzut că am luat-o tare. Nu a mai comentat nimic. Am coborât cu ea, ajungem la şase. Urcă nişte oameni. Liftul se umple de lume. La un moment dat, începe să piuie ceva. Asta în capot se sesizează.
- Ce? Să coboare cineva. Nu vedeţi că sună soneria? E prea greu liftul! 
Bine, lumea vroia mai sus, asta că coboară, nimeni nu s-a dat jos, în fine, s-a luat unul de ea ca îşi bate joc de blonavi cu liftul ei cu tot, i-am zis şi eu că e plătită ca să apese nişte butoane şi că asta nu e normal. În sfârşit, ajung la treişpe.
Mă duc direct la tipa de la biroul de acolo şi, cu tupeu, îi zic că nu am de gând să aştept la coadă, cum a făcut mama ani de zile, că vreau doar cinci minute să vorbesc cu doctoriţa. Până la urmă, reuşesc. Nu ştiu ce şi cui o fi zis aia, dar a ieşit asistenta imediat din cabinet şi m-a primit.
În fine, vorbesc cu doctoriţa, ies şi mă duc la lift. Acelaşi lift. Acolo, mai aşteptau trei persoane şi o întreb pe o fată, de parcă aşteptam autobuzul:
- Aşteptaţi de mult?
- Cam de cinşpe minute, îmi zice ea pe un ton ce mi-a dat de înţeles că nu apreciază mai mult decât mine dezinteresul personalului.
Întâmplarea face ca, la celălalt capăt al încăperii să fie alt lift la fel de frumos ca ăsta mare cu cucoana dinăuntru, dar puţin mai mic. Avea lângă un afişel pe care scria "Lift pentru medici". Eu îl chem, vine şi fata asta pe care am întrebat-o cu mine, apăs frumos, singură pe "P" şi am ajuns la parter în trei minute. 


Ei şi asta mi-a zis mie mama azi când am întrebat-o cum s-a distrat. Pe mine nu mă surprinde, că ştiam că aşa e în spitale, dar pe ea, da. Şi e urât. Pentru că putem fi altfel, dar nu vrem. Şi la asta se rezumă tot în ţărişoara noastră. Trist. Sincer.

Acasă

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de casă, mi-e dor de tot ce am făcut anul trecut pe vremea asta. Pur şi simplu, mi-e dor.
Oricât aş căuta fericirea în paturi străine, ştiu că niciodată nu am să o găsesc. Dar dacă tot altceva nu am ce face şi nu îmi place să aştept pentru ce de obicei ştiu că mi se cuvine, de ce nu aş face-o? Şi da, ştiu, sunt doar o alta. Mă rănesc singură pentru că toate prostiile astea în care mă bag, nu mă fac decât să mă simt bine ca mai apoi să mă întorc acasă şi să îmi amintesc de ce aveam şi încă am, dar nu lângă mine.
Lume, compătimeşte-mă sau condamnă-mă mai bine (că mai mult asta ştii să faci), ştii că nu mă pot schimba. Invidiază-mă pentru că admit ce fac când altele s-ar ascunde. Dacă mă ascund de mine, am să devin un monstru cu adevărat. Şi încă nu vreau asta.
Nu mă înţelegeţi greşit, îmi iubesc viaţa. O iubesc la nebunie şi n-aş da-o la schimb pentru nimic în lume. Atâta doar că, uneori, ca astăzi spre exemplu, mă gândesc la faptul că mi-am dat inima în schimbul viitorului. Pentru ce m-am vândut de fapt, pentru bani? Şi zic că nu, dar ştiu că de fapt este da. Şi e un da care mă doare dintr-un motiv stupid şi nu ar trebui. Mă doare pentru că acum ştiu că sunt la fel ca toţi oamenii de pe planeta asta, şi mai ales ca toate femeile.
Mă interesează oare altceva decât un pat dublu care să mă aştepte primitor fără să conteze în casa cui se află? Mă interesează oare altceva decât succesul ăsta idiot care nu are formă şi nici conţinut? Mă interesează oare altceva în afară de muzica asta nebună cu care mă droghez zilnic şi fără oprire? Vreau altceva decât ţigări, sex şi băutură? Cred că da. Cred că te vreau pe tine. Şi nu te vreau cum îi vreau pe toţi cretinii care roiesc în jurul meu. Mi se pare că te vreau în continuu de un an şi şapte luni aproape. Şi mi se mai pare că m-am ataşat de tine mai mult decât m-am ataşat de ei (dacă oi fi făcut asta). Mi se pare că te iubesc. Şi ştii ce? Chiar îmi place.
Nu mi-aş da viaţa la schimb pentru că ştiu că te am undeva acolo. Poate că nu dau semne de viaţă prea des, dar vreau să ştii că fără tine, nu aş putea să funcţionez. Am nevoie să ştiu că eşti acolo şi că mă aştepţi pentru că, înăuntrul meu, şi eu te aştept pe tine. Şi poate într-o zi, o să vină momentul în care am să îţi zic "la asta mă refeream atunci" şi am să îţi explic ce vroiam să spun acum.
Până atunci, te iubesc şi chiar îmi place. Mi-e dor de tine şi mi-e dor de casă. Mi-e dor de vară şi de iarnă. Restul e doar timpul prea lung ce ne desparte.

Bine aţi venit!

Lume, vă urez bun venit de parcă aţi fi aici pentru prima oară! Nu mi-am pierdut brusc memoria şi nu cred că mi-am înfiinţat blogul ieri, dar vă urez bun venit din cauză că, de ieri, viaţa mea s-a răsturnat brusc la 180 de grade. Şi nu mi-am dat seama decât când a fost prea târziu ca să mai pot face ceva.
Unii dintre voi ştiu despre ce e vorba. Pentru restul, nu voi intra în detalii. Voi spune doar că, deşi nu mi-am dat seama că s-a întâmplat decât după ce a fost prea târziu şi deşi nu trebuia să se întâmple asta nici acum şi nici aşa, nu îmi pare rău. Voi ţine cont de sfatul unui bun prieten şi doar atât. Voi zâmbi şi voi merge mai departe mulţumindu-i lui Dumnezeu că a fost uşor.
Ieri, am spus "adio, inocenţă" pentru ultima oară.

Tiny motherfucking thing

Tiny motherfucking thing
Which I cannot even see
When I'll be done with you, you will
Wish you've never been in me.

Tiny motherfucking thing
Causing me harm and endless pain
I am gonna make you want
To put a bullet through your brain.

Tiny motherfucking thing
That kills me each and every day
I'm gonna pull you out of me
And after that, throw you away.

Tiny motherfucking thing
Living in my index finger
I just want you, to hear this:
Your weak point is what I trigger.

And if you ever think
Of coming back again
Tiny motherfucking thing,
You will feel only pain!

Povestea poeziei? Simplu: am o aşchie în arătător. Şi e aşa băgată, că nu o pot vedea. 

De ce tocmai acum?

Îmi simt respiraţia fierbinte pe mâna stângă ce se prinde disperată de cearceaf. Îmi înfig unghiile în el de parcă ar fi ultima mea legătură cu lumea reală. Este numai vina ta. Mă faci să simt chestii pe care nu vroiam să le simt şi nici nu visam să le experimentez acum. De ce îmi faci asta? Nu trebuia să se întâmple acum.
Ai intrat în mine cu forţa, ca un virus meschin ce, de altfel, chiar eşti. Mi-ai intrat în tot corpul, mi-ai paralizat simţurile, nu mai simt nimic în afară de faptul că mă doare capul şi de greutatea ta. Cu un efort supra-omenesc, mă răsucesc şi eu, dar tot mă apeşi cu toată forţa. Intri în mine din ce în ce mai adânc. Te simt în fiecare celulă. Mă extenuezi, mă secătuieşti de orice fel de energie şi apoi nu mă laşi să dorm. Te-aş împinge, dar nu pot. Nu eşti nici deasupra, nici dedesubt. Eşti înăuntrul meu. Eşti una cu mine. Ne-am contopit. M-ai infectat.
Cu un ultim efort, închid ochii şi sper să reuşesc să adorm, iar când mă trezesc, sper să nu te mai găsesc aici. Uite ce îmi faci, RĂCEALĂ NENOROCITĂ!!

*da, am răcit, iar această chestie nu este luată de pe net.

Profesoara lui Badea

Poate că aţi auzit (sau poate că nu) despre noul titlu senzaţional de pe Antena 1 şi nu numai. Protagoniştii noului motiv de rating la TV sunt nimeni alţii decât Mircea Badea, realizatorul emisiunii "În gura presei", şi o profesoară în exerciţiu (al cărei nume nu l-am aflat) la un colegiu respectabil din Bucureşti.

Ce s-a întâmplat de fapt? Femeia cu pricina s-a prezentat în faţa blocului lui Badea la o oră foarte nesimţită, şi anume ora două noaptea. Doamna sună la interfon. Badea aude, se trezeşte speriat, când se prinde că interfonul era cel ce îl sculase din somn, răspunde, îi spune doamnei profesoare să plece şi o ameninţă chiar că va chema poliţia. Femeia să zicem că înţelege şi se opreşte din a mai suna. La ora cinci dimineaţa, doamna noastră se întoarce. De această dată, se postează frumos la uşa moderatorului TV sunând la sonerie. Din spusele lui Badea în interviu, înţeleg că soneria era una al dracului de enervantă. El se trezeşte din nou buimac. Până să ajungă la uşă, femeia începe să bată în uşă cu picioarele (asta încă ţinând apăsat pe sonerie). Badea al nostru sună la poliţie. Poliţia vine, o convinge pe doamna că nu este frumos şi corect ce face, o amendează (cu cât, habar nu am), face un proces verbal şi pleacă. 

La aproximativ o oră, femeia se întoarce. Din nou sonerie enervantă şi bătăi cu picioarele în uşă. Din nou poliţie, amendă, proces verbal şi toate cele. Poliţistul, de data asta, îi lasă numărul de mobil lui Badea. În caz că va mai avea nevoie. Bine a făcut poliţistul. La douăzeci de minute, profesoara la uşă. Aceeaşi poveste. Badea sună la poliţist. Până să vină poliţistul, însă, femeia de serviciu de pe scară a reuşit s-o sperie pe doamna în cauză şi până la urmă, a plecat.

Care era faza de fapt? Doamna profesoară jură că îl iubeşte pe Mircea Badea. Nu se cunosc, dar ea îi este o mare fană. Spune că este 100% zdravănă la cap, cum arată şi testele psihologice pe care profesorii trebuie să le facă în fiecare an. Mai mult, afirmă că Badea a chemat-o la el. Ştiţi cum mai zice el prin emisiune "veniţi la mine să vă convingeţi". Da, nimic anormal. Nimeni nu s-ar fi gândit să ia de bună această frază a lui. Doamna profesoară a făcut-o. În plus, susţine că el i se adresa ei personal şi nimănui altcuiva care avea televizorul dat pe Antena 3 (dacă nu mă înşel) şi care urmărea programul. Când moderatoarea emisiunii "Acces direct", Simona Gherghe, la care stimabila doamnă profesoară s-a prezentat, i-a spus femeii noastre că aceea este o frază aruncată de colegul ei, Mircea, în general şi că nu este ceva de luat de bună, profesoara a răspuns simplu. "El vorbeşte foarte codat. Dumneavoastră nu înţelegeţi ce spune."

Mă voi opri aici. Cred că nu mai e nevoie să specific cine e întreg la minte şi cine nu, cine are dreptate şi cine nu. Ce mă simt, în schimb, obligată oarecum să remarc este următoarea chestie. Cine spunea că învăţământul din România nu o ia în jos? Eu. Acum, văd încet, încet cum mă înşel în toate privinţele. Apoi, cine zicea că justiţia şi poliţia sunt cele mai eficiente două forţe de ordine? Ei pe dracu! I-a uite cât de repede a rezolvat o femeie de serviciu toată situaţia. România o ia în jos în toate privinţele şi îmi pare sincer rău. 

Ca să închei postarea tot cu subiectul cu care am început-o, tot ce pot să zic este "săracul Badea!" Nu e vina lui că are emisiune, dar nici vina ăleia nu e că e sărită. Dar haideţi să o lăsăm aşa. Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul!

Fir-ar să fie

Eu am să explodez într-una din zilele astea. Ştiu că e doar vina mea şi că puteam să îmi fac viaţa de un milion de ori mai simplă, dar asta sunt eu şi intru în toate prostiile posibile aproape perfect conştientă de ce are să se întâmple.

Azi a fost o zi 100% idioată. Am oscilat între frică, fericire (foarte foarte multă fericire), sinceritate, nervi şi un strop de raţiune. Şi cam asta a fost reţeta stărilor mele de azi. Nu e bine. Pentru că, la sfârşitul zilei, realizez că erau momente în care aş fi putut să tac naibii, dar cum mă bag în toate prostiile posibile, nu am realizat la momentul potrivit.

*Steph, trebuie să vorbesc cu tine

Surprinzător

Ok, trebuie să spun că nu mă aşteptam să reacţionez aşa la chestia asta. Trebuie să spun că am crezut că mă voi trânti în pat cu orice-mi pică-n mână-n braţe, ascultând muzică şi plângând. În schimb, ce fac? Mă bucur că încă pot vedea chestiile care merg bine. Poftim?! Eu nu am înţeles.
În mod normal, trebuia să fac scandal, după care să îmi pară rău, după care să plâng o săptămână. Dar nu! Totul este perfect ok. (Bine, asta face parte din alea 75 de procente din ce zic eu şi voi nu trebuie să luaţi de bună. Nu este totul ok.) Şi, culmea, nu mi-am pierdut optimismul. Privesc partea bună!
Eu nu pot să cred ce fac. Tocmai sunt uimită de mine şi, toate peste toate, cred că e un lucru bun.
Naiba să te ia, măi viaţă, şi dracu să vă ia, probleme, eu încă ţin capul sus şi am tupeul să zâmbesc.

TT

Na că fac a 100-a postare despre ea. Nu pot să cred. Dacă citeşte asta, deşi mă îndoiesc, să îmi mulţumească.
Bine, de mine n-a scris nimic încă. Dacă vede asta, sigur o să scrie. Nu că m-ar deranja. Pe mine nu mă poate atinge orice ar face. Mie nu îmi strică imaginea o distrusă ca ea. Lumea ştie cine sunt şi ştie cine e ea. Mă rog, de ea ştie lumea din cauza blogului său minunat. Aşa a reuşit să atragă atenţia. Mai mult nu o duce capul. Eu, în schimb, nu mă ascund în spatele unor cuvinte care, până la urmă, nu înseamnă nimic.
Scriu despre ea pentru că m-a plictisit îngrozitor. Ştiu că îi fac reclamă, dar puţin îmi pasă. Şi, la o adică, să se simtă bine. În fine. Dacă ar fi să vreau să enumăr diferenţele dintre mine şi ea, aş putea să scriu o carte. Dar nu merită. Tot ce vreau să zic până la urmă e că o compătimesc. Este o copilă care caută atenţie şi cum altfel, dacă nu cu comentarii aiurea? Nu are tupeul să spună cine e din cauză că vorbeşte prea multe chestii care sunt neadevărate. Îşi dă cu părerea, vezi Doamne, este o ţară liberă şi are dreptul la o părere. Dacă tot îşi cunoaşte drepturile atât de bine, de ce oare nu ne-o spune cine e? Nu ar trebui să aflăm cine este ca să încercăm disperaţi să ne înconjurăm de persoane aşa de inteligente ca ea?
Bine, de ajuns cu metaforele şi cu sarcasmul. Nu am mare lucru cu ea, dar începe să mă plictisească, enerveze şi aşa mai departe. Mai pe scurt, am obosit s-o mai ascult. Am obosit să îi citesc blogul şi să văd toate tâmpeniile pe care le scrie. Azi, când am văzut postarea despre Raluca, am rămas de-a dreptul panou. În primul rând, fetiţo, fă-ţi control la ochi. Poza aia chiar arată bine. Eşti ca una care îmi zicea mie că nu îi plac cerceii pe care îi aveam într-o poză de-a dreptul artistică. Nu suport chestia asta.
Apoi, stau şi mă întreb dacă nu i-a zis nimeni niciodată că înţelegem ce zice şi dacă vorbeşte în română. Nu mă deranjază că scrie în engleză din cauză că nu m-aş prinde de ce zice sau ceva că, slavă Domnului, trăiesc unde trăiesc şi vorbesc engleză absolut în fiecare zi, dar ce vrea ea să facă prin chestia asta e să ne arate că ştie. Ştim că ştii, toată lumea ştie. Nu toţi o etalează atât de penibil, dar dacă nu suferim, nu înseamnă că nu am avea cu ce, ci doar că alegem să nu o facem.
Stau uneori şi mă întreb dacă crede că o să rezolve ceva prin ce face. Da, atrage atenţia după care văd că este absolut disperată, dar atrage ură. Ce om vrea chestia asta? Înţeleg că ai o problemă cu clasa noastră în special, dar chiar ţii neapărat să te înjure o clasă întreagă? Uite că ţi-ai atins scopul.
Na! Mă întreb de ce nu mi-oi fi făcut şi eu un blog separat pe care să spun toate astea şi mă întreb de ce nu mi-oi fi pus un nume fals, de ce nu mi-oi fi ascuns faţa şi de ce nu oi fi început să vorbesc engleză. A, stai. Cred că ştiu. Poate pentru că nu îmi e ruşine să spun în faţă ce cred, pentru că nu mă feresc să fac mişto de toţi distruşii şi pentru că sunt conştientă că nu e nevoie să vorbesc în engleză ca să mă înţeleagă românii.
Şi sincer, dacă se apucă să scrie despre mine pe blog, cum am zis şi la începutul postării, mi se rupe! Pentru că ştiu cine sunt şi ştiu că ai mei ştiu cine sunt. Şi nu o să facă nicio diferenţă una ca ea. Oricum nu sunt perfectă. Sunt doar mai bună ca ea. Plus că dacă chiar aş asculta tot ce zic idioţii gen despre mine, aş avea prea multe probleme.

Iubire mare-n capul vostru

Recunosc că nu am (mai) nimic cu respectivul sau cu respectiva. Faza e că nu mă pot abţine de la a râde. Vreau să zic. Sunteţi împreună de duminică şi tu deja eşti măritată cu el pe facebook? Ce naiba, frate? Înţeleg, toate iubirile sunt frumoase la început şi înţeleg că atunci când de-abia v-aţi combinat te face să simţi fluturaşi în stomac şi ţi se pare că îl iubeşti mai mult decât ai iubit orice altceva până atunci, dar mi se pare puţin deplasat, nu credeţi? Eu una, chiar nu văd rostul tuturor chestiilor ăstora. El, dacă e să te iubească, te iubeşte şi dacă nu arăţi tuturor prietenilor tăi că ţii la el atât de mult încât (acum nu ştiu în capul ei ce-o fi) ţi-ai face un viitor cu el când nu sunteţi împreună nici de o săptămână.
Bine, nu vreau să mai zic că ea e o scândură şi că, părerea mea, arată de la îngrozitor în jos şi sper să citească asta că poate îşi dă o palmă în cap şi schimbă ceva (deşi sunt mai mult ca sigură că sper degeaba). Nu vreau să mai zic că se droghează cu tâmpenii legale care o fac mai varză decât ţigările. Nu vreau să mai zic că de când a intrat şi ea a opta, se machiază, fumează, are anturaj şi îşi face poze cu decolteu. Şi nu vreau să zic astea nu pentru că îi fac ei reclamă proastă, ci pentru că mă lasă rece oamenii de genul. Nu pot să suport lumea care uită peste noapte de unde a plecat. Te ştiu cum erai într-a şaptea, fato. Habar n-avea nimeni cine eşti. N-aveai tupeul să scoţi privirea din pământ. Nu fumai, nu te machiai, de droguri sau anturaje ce să mai vorbesc? N-aveai nicio treabă. Erai fata cuminte. Ţi s-a urcat la cap că eşti clasa a opta, asta ţi s-a întâmplat.
Trecând peste ea şi ce nu îmi place mie la ea, pe el nu îl cunosc, aşa că nu vorbesc, dar revin la relaţia lor. Recunosc, am un defect. Fac mişto de toţi distruşii. Şi aşa am început să vorbesc cu pişcoţelu'. Ne apucăm să vorbim de ei (simţi-ţi-vă importanţi). Mă întreabă dacă am văzut ce îşi scrisese pe profil, "se poartă de parcă ar fi împreună de zece ani, iar acum îşi serbează aniversarea". Îi zic că da. Îmi zice că s-a certat cu el din cauza asta, că el credea că e despre ei. Faza care mi-a plăcut cel mai mult a fost aia în care mi-a spus că a zis el o chestie gen "să nu vă mai băgaţi în relaţia noastră!". Frate, era pe bune faza cu zece ani de relaţie. Aşa se poartă amândoi.
În fine. Eu continui să vorbesc cu pişcoţelu'. Ea îmi trimite o poză cu ce aveam eu la status, "iubiţi-vă în continuare, noi vom continua să râdem". Îmi zice că şi-o pune pe perete. Eu îi zic că am să dau comentariu şi "să îndrăznească el sau scândura să îmi zică că mă bag în relaţia lor". Şi aşa de-aia nu mai pot eu. Dacă vor să se certe cu cineva pe tema asta, fix cu mine şi-au găsit.
Lăsând la o parte toată caterinca, stau şi mă gândesc. Ce minte pot avea unii şi ce se poate ascunde într-o persoană falsă...