Concentrat

Dimineață. Alarma mă trezește. Mă spăl pe dinți și trebuie să mă întorc în dormitor unde îmbrățișez încercând să strâng de gât întrebarea „ce îmi iau pe mine azi?!”. Mă asigur că am tot ce îmi trebuie în geantă, îmi iau de mâncare și plec.
Afară, mă izbește ploaia sau vântul, de cele mai multe ori. În funcție de ora la care plec, trebuie ori să mă obișnuiesc cu străzile goale și cu ocazionalul funcționar care trece pe lângă mine ca un glonț, disperat să ajungă la birou, ori sunt forțată să fac slalom printre copiii de la școala primară și părinții lor, care se uită la mine ca la un specimen care ar trebui murat într-un borcan.
Mă urc în autobuz și, cumva, se găsește o problemă. Înjur transportul în comun. Mă dau jos și schimb autobuzul. Celălalt mă duce la colegiu unde se petrec acțiunile cele mai interesante.
Atunci când nu aștept să intru la cursui, când nu vorbesc cu lume, când nu mă plâng de frig sau de cald, când nu urc un milion de scări, când nu sunt aplatizată în încercarea de a traversa un coridor, când nu mănânc, când nu sunt afară și când nu am un grup de fete vorbind tare despre vreo tâmpenie în urechea mea, da, doar în afara cazurilor ăstora, sunt la cursuri sau singură. În materie de cursuri, fac psihologie, istorie, franceză și literatură. Literatura e cea mai genială! Dacă sunt singură, ori citesc lectura obligatorie pe care trebuie să o studiem, ori mă orientez. Azi, spre exemplu, am realizat că o anumită podea scârțâie. Prin urmare, e parchet sub mocheta care îl acoperă.
În funcție de zile și, implicit, de ora la care ies, drumul spre casă este foarte... Diferit. 60% din cazuri, durează enorm și autobuzul e plin de colegi de-ai mei. 10%, nu mă plâng excesiv de durată, dar e plin de copii de liceu în uniforme, pe care deja nu îi mai suport! Restul de 10% este foarte rapid, iar autobuzul e, dacă nu gol, măcar nu e plin de oameni cu care nu mă bucur să împart același mijloc de transport în comun.
Acasă mănânc. Și vorbesc cu mama, iar mama vorbește la telefon. Și apoi adorm. Adorm făcând orice. Săptămâna asta cred că am adormit oricum, mai puțin în picioare, sincer. Voi da vina pe faptul că seara plouă mai mereu, ca acum.
Am început colegiul de o săptămână.

De pe drum

Ieri a trebuit să merg într-o parte a orașului pe unde nu mă aventurez de obicei. Lucrez la alt festival și aveam training. Mi-am luat pe mine tricoul care de-abia ajunsese prin poștă dimineață, nelipsiții mei pantaloni scurți și balerinii ăia negri pe care am jurat să-i arunc luni, când ajung acasă. E sâmbătă și tot îi am. Mi-e clar că nu am să-i arunc.
Afară ploua, iar eu aveam în mine un sictir greu de imaginat. Drumul, o oră. Aveam tren direct. Mă urc frumos în el și găsesc un ziar. Îl citesc, spre surprinderea mea și a celorlalți călători respectabili, care se uitau la mine ca și cum aterizasem de pe vreo planetă extraterestră.
O voi folosi ca exemplu pe tipa care s-a așezat în fața mea. Mai mult de douăzeci și cinci de ani n-avea. Costum gri, cămașă albă cu guler de-ăla drept și îngust cum nu-mi plac mie. Era machiată de seară (aiurea, considerând că era patru, iar ea arăta ca și cum venea de la muncă) și exagerase cu dermatograful. Părul șaten, arătând și el clar a încercare nereușită de blond, stătea parcă strâns în buclele mari care îi treceau de umeri. S-a urcat în tren de parcă era al maică-sii. N-am băgat-o în seamă. Eu nu mă uit la lumea din jurul meu. Spre exemplu, la domnișoara în cauză m-am uitat timp de vreo două secunde, dar nu am putut să nu observ felul în care stătea picior peste picior și privirea cu care mă fixa. Parcă vroia să mă înece în irisul ăla albastru și să mă ascundă apoi în negura pupilei. Sunt învățată cu priviri dintr-astea. Toată lumea se uită la mine de sus, de obicei. Știu de ce stilul meu enervează. Calmează-te, societate, asta încă nu e de schimbat la mine.
Cobor din tren și merg pe jos douăzeci de minute printr-o ploiță de-aia tâmpită. Nu ploua cât să scoți umbrela, doar cât să te enerveze. Când am ieșit, mi-am tras jacheta pe mine și a trebuit să merg prin aceleași condiții meteorologice. Mi s-a părut mai lung drumul la întoarcere. Eram fericită. Să mă plouă până nu mai poate!
Fiecare chestie are frumusețea ei. Plimbați-vă!

Mediu

Intru, mă descalț, îmi dau geaca jos și mă așez. Molly se așează lângă mine, iar mătușă-sa Lynn, pe fotoliu. Îmi explică să nu vorbesc mult și să nu-i spun nimic, că vrea să afle totul singură.
- Văd o femeie, îmi spune. Și mi-o descrie pe bunică-mea. Mă prind imediat că e ea. Îmi spune ce vede. Sunt chestii pe care nu ar avea cum și de unde să le știe. Unele sunt banale. 
- Le ai cu muzica, bunicul maică-tii a luptat în război, mănânci mulți cartofi. Bunică-ta ar vrea să mănânci mai multă pâine (ceea ce nu mă surprinde, că mereu mă bătea la cap cu pâinea) și mai multe legume verzi. Te doare capul de la ciocolată și cașcaval. Uneori, te simți foarte singură și, dacă nu ai grijă, singurătatea asta a ta poate da în depresie. Ai plâns din ceva de curând, dar nu a fost așa, o chestie de moment. Ai suferit în tăcere ceva timp până să-ți dai drumul. Ce face maică-ta? Te îndepărtezi de ea și nu e bine. Vrei să-ți faci unghiile. Ai mai multă grijă de pielea ta decât de obicei, în ultimul timp. Nu știi să te ții de bani. O sumă mare a fost cheltuită recent. Ai vrut să-ți faci pedichiura cu pești. Cineva are coșuri, e de la hormoni. A fost cumpărată o geantă. Ți-ai luat o roche nouă, una simplă și n-a fost incredibil de ieftină, dar nici scumpă.
- E asta de pe mine, îi răspund. Râdem toate trei.
- Taică-tău are probleme cu banii. Cineva în jurul tău a avut probleme cu unul din dinții din față. Ai o conexiune cu Germania.
- Am prieteni de familie acolo.
- Da, ăia. Ăia sunt buni, confirmă ea și trece la chestii mai neașteptate.

- Bunică-ta a murit de ceva în jurul stomacului. A avut o problemă cu ceva. Nu știu ce a fost. Ai în familie pe cineva care se roagă și a avut un câine. (Am, pe bunică-mea din partea lu' tata.) Bunică-ta a fost fericită să moară. N-a vrut să lase în urmă suferință. Se gândea la soțul ei, că o să fie acolo cu el. Cineva din familia bunică-tii... De fapt, cineva din predecesorii tatălui ei. Unul din ei era dintr-o familie nobilă din Spania. A adus bani în familie.
- Nu știu, îi răspund.
- Normal, că n-ai de unde. Interesează-te daca s-a ocupat cineva de arborele vostru genealogic. Ar fi foarte curios. Ai scări în casă. Ai să te împiedici de ele, dar n-o să ți se întâmple nimic grav. Ce poate fi cel mai rău e să îți scrântești glezna, dar fii atentă totuși. Ai să fii într-o mașină foarte elegantă în următoarele două săptămâni și o să ai parte de o surpriză. (Balul!) Maică-ta a fost într-o relație serioasă înainte să-l cunoască pe taică-tău. Maică-ta asta vrea să facă ceva. Are nevoie de un imbold. Ajut-o!

E prea mult de povestit. Mătușa acestei Molly este mediu. Mi-a făcut mai mult bine într-o oră decât alții într-o viață. Sunt bine, asta e clar. Acolo unde ești, mamaie, mersi că ai grijă de mine așa cum sunt eu.

Na că m-am întors!

– Atenție! Urmează un post lung! – 

M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.

Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.

Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.

Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.

Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.

Povestea lor

Ora patru după-amiaza. A ieşit din duş cu părul ud şi a tras pe ea nişte haine curate. Imediat după, a primit un mesaj de la el, care aştepta să i se deschidă uşa. Au intrat amândoi şi s-au aşezat la ea în sufragerie; el, pe canapea, ea, pe covor, câutând nişte băuturi decente. 
Au vorbit mult, dar atât de fără sens. Ea nu era atentă, dar îi plăcea să-l asculte. Avea talentul de a o face să râdă ca nimeni altul. Asta şi ochii lui albaştri. Erau singurele două lucruri pe care le avea şi a reuşit să o facă să se îndrăgostească de el până peste cap doar cu astea două lucruri.
Au rămas aşa vorbind ceva timp până când el a întins-o pe covor şi a început să o sărute cum doar el era în stare. Ea tremura, pe jumătate de frig şi pe jumătate de emoţie. Ştia clar ce vroia el, dar ea nu avea să îi dea aşa ceva. Nu în ziua aia, cel puţin, deşi trebuia să se lupte cu propriul ei corp pentru a-l refuza. 
Şi s-au întâmplat lucruri până la urmă. A făcut-o să nu mai ştie de ea, să nu mai realizeze unde-i e capul şi unde-i sunt picioarele. Singura certitudine pe care o avea era el, undeva deasupra ei, ţinând-o strâns în braţe şi oferindu-i lucruri la care avea să se gândească mult după ce el va fi plecat. A făcut-o să-şi amintească de ce îl iubea. Şi pe urmă, nu l-a mai înţeles.
- Te iubesc! i-a spus încercând să îşi găsească suflul.
- Şi eu te iubesc, veni răspunsul lui.
- Şi atunci de ce?
- De ce nu împreună? o întrebă el.
- Da.
- Ştii, uneori chiar îmi e dor de tine.
- Uneori! izbucni ea.
- Majoritatea timpului.
- Uneori! zise ea din nou.
- Nu, ascultă-mă. Sunt momente în care, când stau noaptea treaz (şi crede-mă că n-am mai dormit de cinci zile), tu eşti singurul lucru care îmi vine în cap şi îmi pare atât de rău că te-am pierdut. Când am cu ce să mă menţin ocupat, sunt bine, dar în restul timpului, doar la tine mă gândesc. Şi nu suport ideea că te-am avut şi nu te mai am.
- Bun. îi zise ea cu superioritate.
Adevărul era că şi ea era la fel, iar el ştia asta. Aveau nevoie unul de altul ca pământul de apă, dar ei sunt ca soarele şi luna şi nu pot fi împreună niciodată deşi se iubesc îngrozitor. E o iubire bolnavă, care nu îi lasă să se uite şi îi consumă cum consumă focul lemnele. 
Ăştia erau ei: doi copii visători. Doi copii care ştiau că nu pot fi fericiţi altfel decât împreună, care ştiau că soarta va face primul pas în locul lor şi care, în acelaşi timp, nu puteau trăi unul lângă celălalt pentru mult.

A fost odată...

Ştiţi, a fost odată o fată care nu era perfectă. Nu era atât de slabă cum îşi dorea să fie, nu era atât de înaltă cum vroia, nu trăia unde îşi dorea să trăiască, nu avea în jurul ei oamenii pe care vroia să-i aibă, nu zâmbea tot timpul şi, mai presus de orice, nu era independentă.
Era o mediocră, în mare parte, o adolescentă ciudată cu mai multe idei şi cu mai multe vise decât fire de păr avea în cap, care se îmbrăca ciudat, care se machia discret, care îşi picta buzele cu roşu aprins de fiecare dată când ieşea pe uşă, care pierdea timpul uitându-se la filme şi la anime-uri, care avea o obsesie continuă pentru felul în care îi stătea părul, care făcea muzică ca să se descarce, care era îndrăgostită până peste cap de un el atât de imperfect, dar atât de suficient pentru ea... Avea tot ce îşi dorea şi parcă, pe dinăuntru, tot goală era. Avea o grămadă de prieteni şi tot se simţea singură.
A fost fericită, a fost tristă, a râs tare şi a plâns în hohote, s-a lovit, a răcit, a fost minţită, folosită, i s-a luat ce a avut mai scump pe lume, a fost condamnată să trăiască ştiind că jumătate din ea e la o distanţă de trei ore pe avion şi, cu toate astea, n-a purtat pică nimănui. Nu a urât pe nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată. Nu a văzut în asta o eliberare. Nu a înţeles niciodată de ce unii trăiesc pentru aşa ceva. Şi totuşi, ceva ce a întors-o împotriva curentului cu care înota a trebuit să vină.
Vedeţi voi, ea n-a suportat niciodată ca alţii să încerce s-o schimbe. De ce? Pentru că perfecţiunea nu este un scop. Perfecţiunea este un mit. Este ceva la care o boemă ca ea, nu vroia să viseze. Ea nu fusese făcută pentru aşa ceva. Şi totuşi, ce era aşa de rău la schimbare? Păi, simplu. "Dacă nu rănesc pe nimeni prin ce sunt şi ce fac, de ce m-aş opri din ce fac ca să fac altfel? De ce nu aş continua aşa?" Dar cine a înţeles-o?
Oamenii sunt oameni. Şi au trăit cu toţii pe coaja pământului până la adânci bătrâneţi.

Vine o vreme

Se trezeşte dimineaţa fără niciun chef. Priveşte tavanul cu ochii goi şi oftează. Ştie că e o altă zi la fel ca celelalte. O altă zi în care va muri puţin câte puţin pe dinăuntru fără a putea face ceva în legătură cu asta. Ea e doar o simplă ea ca toate celelalte şi, deşi uneori pare că are lumea la picioare, alteori, tot ce ar vrea ar fi să dea timpul înapoi şi să nu mai facă nimic din ce a făcut.
Azi se mai termină un capitol din viaţa ei. Iarăşi plânge şi iarăşi are aceleaşi stări. Ar vrea să fumeze, dar nici asta nu poate face. În weekend, se fumează numai noaptea, când părinţii nu văd şi când nu e în niciun pericol.
Tot ce poate să facă e să aştepte, nu? Să aştepte până când? Toată viaţa ei a aşteptat. S-a plictisit de aşteptare, dar oare poate face altceva?
Vine o vreme în care îţi dai seama că tot ce ai făcut a fost inutil şi că nu ai făcut nimic care să îţi placă şi ţie. Vremea aia a venit şi pentru ea. Şi o doare ca dracu, dar trebuie să fie tare şi să suporte. Uşor de zis, greu de făcut. Ce ne pasă, nu? Pentru faptul că uneori ni se pare că are lumea la picioare înseamnă că e în stare să se descurce. E ea şi e puternică. Pentru lumea de afară, ea nu e doar o simplă ea. Ei nu văd ce văd eu. Ei nu îşi dau seama cât o doare şi cât se chinuie, dar o face şi e greu. Atâta doar că pe ei nu îi interesează.
E o lume rece în care toţi merg pe interes şi trag pentru ei cât pot de tare. Atâta timp cât lor le e bine, nu îi interesează de ea. Şi ea o ştie. Oftează din nou şi îşi pune un zâmbet fals pe faţă. Are un scop de atins şi până atunci, nu poate face nimic. Are o viaţă de trăit. Şi are de gând s-o trăiască.

*Raluca şi Ami, vă mulţumesc pentru tot.

**şapte săptămâni!

Profesoara lui Badea

Poate că aţi auzit (sau poate că nu) despre noul titlu senzaţional de pe Antena 1 şi nu numai. Protagoniştii noului motiv de rating la TV sunt nimeni alţii decât Mircea Badea, realizatorul emisiunii "În gura presei", şi o profesoară în exerciţiu (al cărei nume nu l-am aflat) la un colegiu respectabil din Bucureşti.

Ce s-a întâmplat de fapt? Femeia cu pricina s-a prezentat în faţa blocului lui Badea la o oră foarte nesimţită, şi anume ora două noaptea. Doamna sună la interfon. Badea aude, se trezeşte speriat, când se prinde că interfonul era cel ce îl sculase din somn, răspunde, îi spune doamnei profesoare să plece şi o ameninţă chiar că va chema poliţia. Femeia să zicem că înţelege şi se opreşte din a mai suna. La ora cinci dimineaţa, doamna noastră se întoarce. De această dată, se postează frumos la uşa moderatorului TV sunând la sonerie. Din spusele lui Badea în interviu, înţeleg că soneria era una al dracului de enervantă. El se trezeşte din nou buimac. Până să ajungă la uşă, femeia începe să bată în uşă cu picioarele (asta încă ţinând apăsat pe sonerie). Badea al nostru sună la poliţie. Poliţia vine, o convinge pe doamna că nu este frumos şi corect ce face, o amendează (cu cât, habar nu am), face un proces verbal şi pleacă. 

La aproximativ o oră, femeia se întoarce. Din nou sonerie enervantă şi bătăi cu picioarele în uşă. Din nou poliţie, amendă, proces verbal şi toate cele. Poliţistul, de data asta, îi lasă numărul de mobil lui Badea. În caz că va mai avea nevoie. Bine a făcut poliţistul. La douăzeci de minute, profesoara la uşă. Aceeaşi poveste. Badea sună la poliţist. Până să vină poliţistul, însă, femeia de serviciu de pe scară a reuşit s-o sperie pe doamna în cauză şi până la urmă, a plecat.

Care era faza de fapt? Doamna profesoară jură că îl iubeşte pe Mircea Badea. Nu se cunosc, dar ea îi este o mare fană. Spune că este 100% zdravănă la cap, cum arată şi testele psihologice pe care profesorii trebuie să le facă în fiecare an. Mai mult, afirmă că Badea a chemat-o la el. Ştiţi cum mai zice el prin emisiune "veniţi la mine să vă convingeţi". Da, nimic anormal. Nimeni nu s-ar fi gândit să ia de bună această frază a lui. Doamna profesoară a făcut-o. În plus, susţine că el i se adresa ei personal şi nimănui altcuiva care avea televizorul dat pe Antena 3 (dacă nu mă înşel) şi care urmărea programul. Când moderatoarea emisiunii "Acces direct", Simona Gherghe, la care stimabila doamnă profesoară s-a prezentat, i-a spus femeii noastre că aceea este o frază aruncată de colegul ei, Mircea, în general şi că nu este ceva de luat de bună, profesoara a răspuns simplu. "El vorbeşte foarte codat. Dumneavoastră nu înţelegeţi ce spune."

Mă voi opri aici. Cred că nu mai e nevoie să specific cine e întreg la minte şi cine nu, cine are dreptate şi cine nu. Ce mă simt, în schimb, obligată oarecum să remarc este următoarea chestie. Cine spunea că învăţământul din România nu o ia în jos? Eu. Acum, văd încet, încet cum mă înşel în toate privinţele. Apoi, cine zicea că justiţia şi poliţia sunt cele mai eficiente două forţe de ordine? Ei pe dracu! I-a uite cât de repede a rezolvat o femeie de serviciu toată situaţia. România o ia în jos în toate privinţele şi îmi pare sincer rău. 

Ca să închei postarea tot cu subiectul cu care am început-o, tot ce pot să zic este "săracul Badea!" Nu e vina lui că are emisiune, dar nici vina ăleia nu e că e sărită. Dar haideţi să o lăsăm aşa. Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul!

Diferenţe de concepţie

Zbor! Zbor cu aripi de fum printr-o ceaţă colorată către un nor de vată de zahăr. Şi îl mănânc. Cad în gol, dar mai fumez o ţigară în picaj şi aripile de fum mi se întorc. Zbor din nou prin ceaţa colorată spre alt nor de vată de zahăr la care ajung, dar pe care nu mă mai aşez. Şi îl mănânc. Mă dor aripile. Zbor către alt nor. Pe care mă aşez. Şi nu îl mai mănânc.
Mă întind pe nor şi adorm. Şi începe să plouă cu suc. Norul se micşorează. Mă răsucesc pe partea cealaltă şi cad. Nu mă trezesc. Aterizez pe alt nor mai jos. Atunci mă trezesc. Realizez ce s-a întâmplat după ceva timp şi zâmbesc gândind "m-aş fi lovit dacă aterizam pe pământ". Îmi zic că m-am ţăcănit de tot şi mă culc la loc.
Dorm şi visez că sunt făcută din caramel. Şi îmi place de mine cea de caramel. Mă trezesc brusc dezgustată de fiinţa mea de caramea.
Urăsc caramelul! ţip cât pot de tare şi râd. Şi iar îmi zic că m-am ţăcănit. Dar uit de asta în timp ce realizez că mi-e foame. Mănânc norul. Cad.
Fumez şi iar prind aripi. Mă duc pe alt nor şi îmi fac o cafea. Mă plictisesc. Îmi zic că e plictisitor să zbori, să fumezi, să dormi şi să mănânci vată de zahăr. Cred că o să mă îngraş de la atâta zahăr. Râd. Iar îmi zic că m-am ţăcănit. Cine a mai văzut o fiinţă grasă zburând? Cât timp zbor, nu mă îngraş. Logic.
Mă ridic în picioare şi mă lovesc la cap de norul de deasupra. Minunat! Mi-am stricat părul! Ce căuta norul ăla deasupra mea? (Nu vă gândiţi la tâmpenii că nu ăsta e scopul postării.) Mă întind iar pe norul meu înjurând printre dinţi norul de mai sus de parcă îmi era frică să nu mă audă. Dar mă aude şi mă plouă.
Maică-ta de nor! ţip la el şi zbor mai departe. Mă duc pe pământ.
Mă plimb două secunde şi văd nişte copii jucându-se. Zâmbesc şi îmi amintesc de copilăria mea.
Merg mai departe. Văd un accident şi oameni plângând. Mă întristez şi mă gândesc că nu pot face nimic ca să îi ajut.
Plec. Şi tot mergând văd oameni săraci cu haine murdare stând la coadă la pâine. Îl văd pe unul din ei dându-i un colţ din pâinea lui unui câine ce se uita rugător la el. Zâmbesc trist şi mă gândesc că, deşi nu au nimic, sufletul cald al acestor oameni săraci este cel mai de preţ lucru.
Mă plimb în continuare şi îl văd pe unul ce coboară din maşină vorbind la telefon. Se îndreaptă către o bancă şi închide telefonul pentru a intra. Lângă uşa băncii e un cerşetor. Cel ce intră în clădire îl priveşte dispreţuitor. Îşi scoate portofelul, iar din el, un card. Intră în bancă. Mă întristez. Îmi dau seama că cei care au un trai bun sunt zgârciţi şi aroganţi, lacomi. Mereu ar vrea mai mult, dar nu ar aprecia vreodată ce au. Şi nu şi-ar da seama că nu le trebuie mai mult.
Nu mă mai plimb. Nu îmi mai trebuie. Mă întorc pe norul meu. Norul de deasupra nu mă mai plouă. Stau tăcută şi mă gândesc... Şi eu care nu îmi suportam viaţa.

Plecată. Caut sentimente

Mă trezesc încet. Mă spăl, îmi fac o cafea, fumez o ţigară, mă îmbrac. N-aţi zice că e o zi normală? E, dar am de gând să fac altceva cu ea. Am de gând să fac ziua asta banală, care, aparent, nu e cu nimic mai specială, să fie diferită cu ceva.
Mă ridic de la masă şi merg să împachetez. Nu îmi iau multe haine. Trântesc în valiză doar patru-cinci tricouri, costumul de baie, tenişii, o pereche de papuci şi un hanorac. Şi bine, alte chestii de care mai am nevoie, dar nu de îmbrăcat. Nu sper să fiu plecată pentru mai mult de trei săptămâni. Încui uşa cu grijă şi plec.
Nu mă grăbesc. Merg la gară, îmi cumpăr un bilet, trenul vine şi-am plecat. Plec dracu ştie unde ca să caut nici eu nu ştiu exact ce. Plec să caut sentimentele pe care le-am pierdut accidental. Plec să mă regăsesc, să mă relaxez şi să mă distrez, desigur. Trenul mă duce la mare. Vreau să caut acolo veselia, zâmbetul, nopţile târzii, nisipul fin, relaxarea, apusurile, vreau să caut multe chestii. Şi chiar dacă le găsesc sau nu, vreau să stau o săptămână.
Şi stând pe plajă şi în apă, prinzând culoare la exterior şi în interior, săptămâna se termină. Şi dacă tot s-a terminat săptămâna, mă urc în tren şi plec la munte. Poate nu sunt multe de făcut vara, dar vreau să găsesc relaxare şi linişte, aer curat şi oraşe goale şi vreau să stau nu mai mult de trei zile.
Pe străzile goale scăldate în razele soarelui şi mângâiate uşor de adierea de vânt, zilele trec. Am plecat într-o miercuri. Ploua. Ploua şi era frig ca naiba. Bine, cel puţin, prea frig pentru ce aveam eu pe mine. Şi pe bune dacă m-a interesat vreo secundă. N-aveam umbrelă şi chiar dacă aş fi avut, n-aş fi deschis-o. Am început să merg prin bălţi ca un copil de cinci ani, râzând şi uitându-mă în toate părţile fără să îmi pese de cei câţiva oameni de pe stradă. Am găsit indiferenţa!
În gară nu ploua. Am mers la baie şi mi-am schimbat hainele ude cu altele uscate. Şi trenul a venit repede. Am plecat din Braşov în Timişoara. Drum lung, dar a meritat. Frumos oraş Timişoara, dar n-am stat decât două zile. Mi-era groază să mă întorc din Timişoara în Bucureşti. Mă opresc în Arad. Din Arad, în Sibiu, din Sibiu, în Iaşi, din Iaşi în Galaţi, de acolo în Brăila, din Brăila, în Târgovişte şi înapoi în Bucureşti. 
Mă dau jos din tren în Bucureşti. E noapte. Trecut de unşpe. E noapte şi plouă ca naiba. Şi să mor dacă îmi pasă. Mă urc, de la gară, într-un autobuz care mă duce până acasă. Şi, chiar dacă puteam să merg bine mersi până acolo, ferită de ploaie şi de frig, m-am dat jos cu două staţii înainte şi am luat-o pe nişte străzi. Şi cred că sentimentul de a fi la miezul nopţii pe străzile din Bucureşti cu părul şi hainele ude, trăgând o valiză după tine şi ne mai având vreun ban nu îl poate descrie nimeni.
Când am ajuns acasă, am intrat, am încuiat uşa şi m-am sprijinit de ea zâmbind. După aproape patru săptămâni în care am mers prin mai toată ţara, m-am întors acasă fără bani, ţigări, dar mai fericită. Pentru că nu am cutreierat ţara de dragul de-a o face. Am plecat să caut ceva. Sentimente. Pe care le-am găsit. Şi o să repet chestia asta de fiecare dată când le pierd. Dar ştiu unde am greşit. Şi zic asta zâmbind "Hm! Trebuia să fi luat un prieten!"

În spatele cortinei căzute

S-a terminat piesa. A căzut cortina peste aceeaşi scenă prăfuită pe care am jucat toţi piesa asta de atâţia ani încoace. Şi s-a terminat. Ultima reprezentaţie. Ultimul ropot de aplauze, ultimul acord cântat la pian, ultima seară. Şi probabil, ultima scenă pe care vom fi în stare să fim aşa cu toţii. Aşa naturali în mişcări, cuvinte şi gesturi, aşa sinceri în priviri, aşa credibili purtând mască, aşa aplaudaţi. Pur şi simplu, aşa noi.
Cortina se ridică şi mai zâmbim toţi o dată. Publicul aplaudă nebun, cortina iar se lasă. Şi noi dispărem în spatele ei. Aplauzele se domolesc încet, auzim paşii cum pleacă, iar în spatele cortinei trase, adevărul începe să prindă viaţă. Măştile ne cad de pe feţe. Cad pe scena rece şi se sparg. Şi ăsta e momentul în care adevărul se vede. 
Oricum, piesa asta nu va mai fi jucată, aşa că nu mai e nevoie de măşti, de zâmbete false, de scenariul credibil şi de profesionalitatea cu care a fost pusă în scenă pentru ultima oară opera dramatică căreia i-am servit drept actori. Se termină totul pentru că unul dintre actori părăseşte scena şi părăseşte teatrul. Dar masca aceluia nu se sparge şi nici nu cade. Acela şi încă câţiva se retrag şi îşi dau jos machiajul alb de pe feţe păstrând acelaşi zâmbet natural, dar trist. Şi o lacrimă îşi face loc pe chipul neted şi curat al tuturor. Pentru că, fals sau nu, nimic nu va mai fi la fel.
Ceea ce aceia care purtau măşti au pierdut, însă, nu este un prieten vechi. Este masca. Cea pe care au purtat-o toţi şi în spatele căreia s-au ascuns atâţia ani de zile. Şi asta reprezintă schimbarea. A accepta că nimic nu va mai fi la fel şi că trebuie să supravieţuiască aşa. Şi nu e uşor, dar nu-i nici greu. Ceea ce nu îşi dau seama cei cu măştile sparte este faptul că şi-au distrus orice legătură cu cel ce părăseşte teatrul. Pentru că el, cum a avut încredere în machiajul alb, aşa a avut şi în măştile perfecte. S-a înşelat. S-a înşelat şi a realizat-o. Pentru că machiajul nu poate ascunde atât de multe aspecte cum poate ascunde o mască. Şi schimbarea este greşeala pe care restul o fac.
Am fost omul care a părăsit acest metaforic teatru. Am părăsit scena pentru totdeauna. Teatrul, sper, pentru câţiva ani. Am văzut măştile căzând şi spărgându-se, iar în acel moment, am putut vedea clar cum ceva ce consideram odată sincer s-a dovedit a fi fals. Am văzut schimbarea întâmplându-se gradual, dar nu pot să stau privind cum oamenii îşi iau alte feţe chiar sub ochii mei şi să accept asta. Nu!
Îmi e dor de piesa pe care am jucat-o cu toţii atâţia ani de zile cu atât de mult succes, dar îmi e dor de talentul de actori perfecţi pe care vi l-am cunoscut atunci, nu de naturaleţea rece şi netedă ca gheaţa pe care unii au hotărât că ar fi momentul perfect să o afişeze. Pentru că doare. Şi doare enorm să ştii că cel mai bun prieten nu mai e cine era. Şi doare să îi întorci spatele ca şi când nu l-ai fi cunoscut vreodată. 
Schimbările dor. Şi schimbările despart oameni.

Octombrie nebun

E şase dimineaţa. Mă trezesc şi aud o încercare de a închide uşa de la intrare fără zgomot. E şase şi e întuneric. Fără să aprind lumina, mă ridic din pat. Mă sprijin de perete şi mă gândesc iar. Revăd şi analizez pentru câteva secunde gândul care mi-a trecut prin cap când m-am trezit. Gândul ce mă înfioară şi nu mă lasă-n pace. Aceeaşi imagine. Aceeaşi care m-a trezit de fapt. Imaginea copilăriei şi a fericirii. Parfumul trecutului, adierea caldă a vântului, zâmbetele, cuvintele, plăcerea şi apoi... Apoi nopţile nedormite şi lacrimile amare. Ţipetele mute şi zecile de vise promise. Minciuni! Minciuni conştiente şi frumoase, menite să aducă zâmbete şi fericire, dar care te lasă la sfârşit cu o mie de lacrimi plânse pentru acelaşi vis promis şi uitat de mult într-un tablou al copilăriei în care toţi zâmbeam. 

Dar de-o dată deschid ochii şi împing peretele cu toată forţa. Încep să alerg prin casă cu gândul nebun al unui condamnat ce are şansa să evadeze. Mă îmbrac cât pot de repede, mă pieptăn, îmi iau haina din cui şi plec. Nu mai ţin cont că e şase dimineaţa. Încep să alerg. Şi alerg cât pot de repede până în gară unde mă grăbesc să prind trenul către Victoria. Nu merg decât o staţie şi mă dau jos pentru metrou. Mă urc în primul care vine şi îl schimb după vreo cinci staţii. Celălalt avea să mă ducă unde vroiam să ajung. Cam în juma' de oră sunt la Bank. Mă gândesc să cobor, dar nu îmi arde de aglomeraţia, anarhia şi zgomotul din inima metropolei. Merg mai departe şi într-o oră sunt unde aveam de gând să fiu.

E ora opt. Răsare soarele încet. Ies cu paşi mici din staţia de metrou. Nu mă mai grăbesc, nu mai alerg, m-am mai liniştit, dar sunt încă răvăşită. Încă nu pot să realizez că n-am ce să fac şi că asta este. Pentru că e vorba de vise şi de idealuri interzise, iar acest amalgam de gânduri, amintiri, promisiuni şi sentimente este bateria ce alimentează cu egoism acelaşi sistem meschin care m-a adus aici. Sistemul pe care nu l-am putut înfrânge. Pentru că sentimentele sunt mai puternice decât orgoliul şi decât raţiunea. Pentru că asta, pe de-o parte, este tot ce am vrut. Să fug departe şi să mă prindă dimineaţa într-un pub, în Camden Town. 

Am intrat la acelaşi pub de pe marginea canalului. Am comandat o cafea pe care, mai apoi, am băut-o în grabă. Ceva iar nu era bine. Iar aveam sentimentul care mă condusese şi până atunci. Simţeam că trebuie să fug. Şi tot ce am mai făcut a fost să las pe masă zece lire. Am început din nou să fug. Trebuia să plec din Camden! Nu ştiam de ce. Pur şi simplu trebuia să o fac. Şi am făcut-o.

Am schimbat metroul după vreo oră şi un pic şi m-am dus în locul în care mi-am promis că o să fiu din săptămână în săptămână şi nu am mai ajuns. M-am sprijinit de un perete obosită, după ce am alergat acolo de la staţia de metrou, fără să îmi mai pese dacă desenul era proaspăt făcut şi mi se lua vopseaua pe spate. Ora zece! Ora zece şi fumez o ţigară la Waterloo în pasajul pietonal. Ora zece şi stau sprijinită de un perete cu graffiti gândindu-mă la cai verzi pe pereţi în loc să fac poze. Ora zece şi cinci. Îmi termin ţigara şi fug. 

Fug şi mă urc într-un autobuz pe care îl schimb după vreo oră. Aproape de casă, îmi sună telefonul, dar nu vreau să răspund. Mă opresc în parc şi, fără să îmi mai pese de frigul pe care am uitat să îl simt, mă aşez pe un buştean cu capul în mâini. Fumez altă ţigară. Fumez şi, aşa cum fumul dispare în aer, aşa dispar şi visele uitate pe care nu le mai ştim. Ţigara se arde. O sting, rămân puţin privind în jos după care mă ridic brusc şi fug. 

Alerg până în faţa casei. Nu e mult, dar încep să simt oboseala. Şi mai am puţin şi ajung. Parcă acum, locul de care fugeam, este cel care îmi poate oferi bucăţica de fericire. Dar e prea târziu. Pentru că tot ce văd e o clădire arsă. Şi tot ce simt e durere, frică şi o oboseală incredibilă, iar pe scări stau trei persoane cu privirea în pământ. Din păcate, le recunosc chipurile desfigurate de arsuri. Nu înţeleg ce caută acolo, dar şi ele mă recunosc. Şi privirile lor nu prevestesc nimic bun. 

Fug din nou şi le aud paşii în spatele meu venind din ce în ce mai aproape. Oraşul e şi el ars. Nu înţeleg nimic. Şi nici nu am timp să mă gândesc. Îi aud pe cei trei strigându-mi numele. Ţip şi alerg mai departe, dar mă împiedic de dalele de pe trotuar şi cad. Nu apuc să mă ridic în timp util, iar totul se termină. Nu mai am unde să fug. Sunt înconjurată de cei trei şi, în loc să mă bucur că îmi pot trage sufletul şi că nu mai trebuie să alerg, tot ce pot simţi e frica ce îmi curge prin vene şi o mână rece ca gheaţa care atinge mâna mea. Timpul! Asta a fost toată problema mea! Nu mai aveam timp! Îmi aud telefonul sunând şi vreau să răspund, dar nu mai pot mişca nici măcar un singur muşchi. 

Şi m-am trezit! M-am trezit în aceeaşi cameră, înconjurată de aceleaşi lucruri, dar într-o nouă zi. Telefonul suna pe noptieră, dar nu am mai răspuns. Eram transpirată şi îmi era sete. Şi dintr-o dată, parcă nu am mai putut să simt nimic. M-am întors pe partea cealaltă şi tot ce am fost în stare să zic a fost "octombrie!"