În spatele cortinei căzute

S-a terminat piesa. A căzut cortina peste aceeaşi scenă prăfuită pe care am jucat toţi piesa asta de atâţia ani încoace. Şi s-a terminat. Ultima reprezentaţie. Ultimul ropot de aplauze, ultimul acord cântat la pian, ultima seară. Şi probabil, ultima scenă pe care vom fi în stare să fim aşa cu toţii. Aşa naturali în mişcări, cuvinte şi gesturi, aşa sinceri în priviri, aşa credibili purtând mască, aşa aplaudaţi. Pur şi simplu, aşa noi.
Cortina se ridică şi mai zâmbim toţi o dată. Publicul aplaudă nebun, cortina iar se lasă. Şi noi dispărem în spatele ei. Aplauzele se domolesc încet, auzim paşii cum pleacă, iar în spatele cortinei trase, adevărul începe să prindă viaţă. Măştile ne cad de pe feţe. Cad pe scena rece şi se sparg. Şi ăsta e momentul în care adevărul se vede. 
Oricum, piesa asta nu va mai fi jucată, aşa că nu mai e nevoie de măşti, de zâmbete false, de scenariul credibil şi de profesionalitatea cu care a fost pusă în scenă pentru ultima oară opera dramatică căreia i-am servit drept actori. Se termină totul pentru că unul dintre actori părăseşte scena şi părăseşte teatrul. Dar masca aceluia nu se sparge şi nici nu cade. Acela şi încă câţiva se retrag şi îşi dau jos machiajul alb de pe feţe păstrând acelaşi zâmbet natural, dar trist. Şi o lacrimă îşi face loc pe chipul neted şi curat al tuturor. Pentru că, fals sau nu, nimic nu va mai fi la fel.
Ceea ce aceia care purtau măşti au pierdut, însă, nu este un prieten vechi. Este masca. Cea pe care au purtat-o toţi şi în spatele căreia s-au ascuns atâţia ani de zile. Şi asta reprezintă schimbarea. A accepta că nimic nu va mai fi la fel şi că trebuie să supravieţuiască aşa. Şi nu e uşor, dar nu-i nici greu. Ceea ce nu îşi dau seama cei cu măştile sparte este faptul că şi-au distrus orice legătură cu cel ce părăseşte teatrul. Pentru că el, cum a avut încredere în machiajul alb, aşa a avut şi în măştile perfecte. S-a înşelat. S-a înşelat şi a realizat-o. Pentru că machiajul nu poate ascunde atât de multe aspecte cum poate ascunde o mască. Şi schimbarea este greşeala pe care restul o fac.
Am fost omul care a părăsit acest metaforic teatru. Am părăsit scena pentru totdeauna. Teatrul, sper, pentru câţiva ani. Am văzut măştile căzând şi spărgându-se, iar în acel moment, am putut vedea clar cum ceva ce consideram odată sincer s-a dovedit a fi fals. Am văzut schimbarea întâmplându-se gradual, dar nu pot să stau privind cum oamenii îşi iau alte feţe chiar sub ochii mei şi să accept asta. Nu!
Îmi e dor de piesa pe care am jucat-o cu toţii atâţia ani de zile cu atât de mult succes, dar îmi e dor de talentul de actori perfecţi pe care vi l-am cunoscut atunci, nu de naturaleţea rece şi netedă ca gheaţa pe care unii au hotărât că ar fi momentul perfect să o afişeze. Pentru că doare. Şi doare enorm să ştii că cel mai bun prieten nu mai e cine era. Şi doare să îi întorci spatele ca şi când nu l-ai fi cunoscut vreodată. 
Schimbările dor. Şi schimbările despart oameni.