Lumini

Poate o să fiu etichetată ciudată sau poate o să mi se spună că nu am ieşit în viaţa mea seara prin Bucureşti, după postarea asta, dar nu prea mă interesează părerile despre mine acum.
Ce vroiam să zic este că, deşi în momentul ăla, e mişto rău să te plimbi seara prin oraş, să vezi becuri peste tot, staţii de tren, metrou, autobuz sau ce-or fi, taxiuri, autobuze, firme de magazine (care nu ştiu de ce stau aprinse dacă magazinul tot s-a închis la şapte) şi alte de-astea, dar crede-ţi-mă că pot fi destul de ciudate uneori. Bine, problema mea e că nu mă distrez cât ar trebui să o fac. Nu e vina mea că sunt prinsă în oraşul ăsta, am viaţa asta şi n-am ce să fac. Aşa a fost să fie. Ne vedem peste zece ani cel mai devreme (asta se referă la stat definitiv în ţară). Ideea de bază e că începe să mă sperie oraşul ăsta. Luminile, zgomotul, străzile largi, casele joase, totul! De-asta ziceam că o să mi se spună că nu am ieşit seara în Bucureşti, dar am ieşit de un milion de ori. De când eram mică, mă duceau ai mei să văd beculeţele din centru. Ce să vrei mai mult fiind copil? Dar crede-ţi-mă, nu e la fel! Nu e la fel nici pe jumătate. În Bucureşti, magazinele erau deschise. Erau străzi largi, dar şi blocuri înalte. Staţiile de autobuz nu erau luminate! Şi bine, alea de metrou erau închise deja. Nu vedeai un milion de taxiuri stând la un stop care ţine două minute. Şi după alea două minute, nu exagerez, dar o să vezi alt milion de taxiuri la acelaşi stop.
Era totul altfel. Nu era aşa de mare, nu avea o ordine aşa de confuză, nu erau atâţia oameni aşa de diferiţi într-un spaţiu aparent aşa de mic. Nu era aşa. Era frumos. Erau becuri pe sus, unele nu mergeau, făceam caterincă pe tema asta, eram toţi gen "uite ce fac ăştia cu banii părinţilor mei şi-ai alor tăi" şi râdea toată lumea. Şi toţi ştiţi genul ăsta de caterincă. Eraţi în oraş şi era unu' care se trezea "bă, nu merg becurile!". Şi râdeaţi toţi. 
Aici e diferit. Becurile merg, dacă nu merg, nu ai cu cine să faci caterincă, dacă ai, nu sunt genul ăla de oameni, dacă sunt, nu ştii tu. 
Deşi e plin de oameni, oraşul e rigid. Nu râde cu noi, nu ne încălzeşte când ne e frig, nu îi pasă dacă nu ai unde să mergi, nu are nimic uman în el. Şi parcă acum îţi vine să te gândeşti că Bucureştiul e mai cald. Ştie să râdă cu tine, să te plimbe pe străzi, să te facă să pierzi timpul cu el, să te asculte şi altele. De-asta mor pe voi. Pentru că trăiţi acolo şi nu vă daţi seama de chestiile astea! Aveţi norocul de a fi rămas în oraşul care v-a crescut şi v-a format aşa cum vă ştiţi voi şi toată lumea care vă ştie şi nu realizaţi de ce îl iubim de fapt. Pentru că nu poţi să îmi spui că stai în Bucureşti şi îl urăşti din tot sufletul. 
V-am zis şi la început, poate o să ziceţi că sunt ciudată (deşi a fi ciudat înseamnă a fi diferit), dar încercaţi să plecaţi din oraş trei luni şi atunci o să vedeţi cum o să începeţi să gândiţi ca mine. În orice caz, dacă unora le e frică de o stradă în care e beznă, prefer beznă decât un oraş plin de lumini!