Concert

Ora nouă fără la teatru. Aproape douăzeci de oameni coboară pe scenă. Nimeni nu îi observă. Toată sala e atentă la bărbatul în costum şi la cele două doamne în rochii lungi ce vorbesc despre progrese şi perspectivă pe scena mică din capătul opus. Cei trei termină de vorbit şi îndreaptă atenţia publicului către noi. Melodia cântată la pian şi una din soliste începe. Restul îi răspund, inclusiv eu. Sala aplaudă. Piesa merge mai departe până se termină. Ne oprim. Sala aplaudă din nou.
Negativul de la a doua piesă începe şi în scurt timp, dăm şi noi drumul la versuri. Toată lumea aplaudă pe ritm. Piesa se termină. Bărbatul în costum de pe scena cea mică ne mulţumeşte, dar noi nu am terminat. Mai avem ceva pentru ei. Ceva ce nu era în program. 
De data asta, nu se mai aude niciun negativ. Doar un discret "one, two, three!" şi începem să cântăm "happy birthday". Publicul ţipă şi aplaudă nebun. Nu ştiu restul, dar eu zâmbesc. Zâmbesc şi cânt cât pot de tare. Şi totul se termină. Facem plecăciunea normală, lumea aplaudă şi coborâm de pe scenă. 
Şi asta a fost. Am fugit toţi în camera verde şi am început să ţipăm şi să sărim în sus, toată lumea zâmbea, toţi eram obosiţi şi parcă emoţiile au venit mai mult după decât înainte de a cânta. Este absolut indescriptibil sentimentul de a avea în faţă trei sute de oameni care să bată din palme pe ritm şi care să ţipe în timp ce cânţi.
În orice caz, a fost cea mai tare seară şi cred că în viaţa mea nu m-am simţit aşa de bine încât să simt că nu mai încap în pielea mea. 
La mulţi ani, Arts Award!