O lună

Aţi simţit vreodată senzaţia de a mai avea o lună până să vă naşteţi iar? Toţi o să îmi ziceţi că da. Nu. Mă refer la senzaţia reală de a renaşte. Senzaţia adevărată. Acea senzaţie pe care o ai atunci când parcă nu ai mai văzut lumina soarelui până atunci. La aia mă refer.
Eu nu am mai simţit-o până acum, recunosc, dar este minunat. E absolut incredibil sentimentul de a şti că mai e o lună şi poţi să trăieşti din nou. E ca şi cum ai fi fost mort şi îngropat pentru mai bine de patru luni şi, abia după cele patru luni de somn adânc undeva sub ruinele unui cimitir vechi, poţi să revii printre fiinţele vii. Poţi să respiri din nou aer curat şi să simţi lumina şi căldura din jur. Simţi din nou atingeri, auzi voci. Trăieşti!
Ok, destul cu metaforele. Ce vreau să zic de fapt e că în exact o lună scap din sicriul ăsta în care m-aţi îngropat de vie şi pe care voi îl numiţi scurt Londra şi mă întorc în Bucureşti. Nu puteţi să înţelegeţi în ce hal pot să mă bucur că mă întorc. De-aia zic că mă simt de parcă renasc. Pentru că asta e chiar ceea ce simt. Şi e incredibil sentimentul la fel cum bucuria e nemărginită.
Mă întorc! Da, mă întorc şi o să trăiesc din nou pentru două săptămâni. Ştiu, e puţin, dar vreau să văd pe cineva încercând să stea departe de tot ce ştie din august în decembrie şi pe urmă, vreau ăla să îmi spună cum îi e.
Toate peste toate, renasc şi de-abia aştept să vă văd pe toţi pentru că îmi e un dor incredibil de voi. Mai e o lună!