Plecată. Caut sentimente

Mă trezesc încet. Mă spăl, îmi fac o cafea, fumez o ţigară, mă îmbrac. N-aţi zice că e o zi normală? E, dar am de gând să fac altceva cu ea. Am de gând să fac ziua asta banală, care, aparent, nu e cu nimic mai specială, să fie diferită cu ceva.
Mă ridic de la masă şi merg să împachetez. Nu îmi iau multe haine. Trântesc în valiză doar patru-cinci tricouri, costumul de baie, tenişii, o pereche de papuci şi un hanorac. Şi bine, alte chestii de care mai am nevoie, dar nu de îmbrăcat. Nu sper să fiu plecată pentru mai mult de trei săptămâni. Încui uşa cu grijă şi plec.
Nu mă grăbesc. Merg la gară, îmi cumpăr un bilet, trenul vine şi-am plecat. Plec dracu ştie unde ca să caut nici eu nu ştiu exact ce. Plec să caut sentimentele pe care le-am pierdut accidental. Plec să mă regăsesc, să mă relaxez şi să mă distrez, desigur. Trenul mă duce la mare. Vreau să caut acolo veselia, zâmbetul, nopţile târzii, nisipul fin, relaxarea, apusurile, vreau să caut multe chestii. Şi chiar dacă le găsesc sau nu, vreau să stau o săptămână.
Şi stând pe plajă şi în apă, prinzând culoare la exterior şi în interior, săptămâna se termină. Şi dacă tot s-a terminat săptămâna, mă urc în tren şi plec la munte. Poate nu sunt multe de făcut vara, dar vreau să găsesc relaxare şi linişte, aer curat şi oraşe goale şi vreau să stau nu mai mult de trei zile.
Pe străzile goale scăldate în razele soarelui şi mângâiate uşor de adierea de vânt, zilele trec. Am plecat într-o miercuri. Ploua. Ploua şi era frig ca naiba. Bine, cel puţin, prea frig pentru ce aveam eu pe mine. Şi pe bune dacă m-a interesat vreo secundă. N-aveam umbrelă şi chiar dacă aş fi avut, n-aş fi deschis-o. Am început să merg prin bălţi ca un copil de cinci ani, râzând şi uitându-mă în toate părţile fără să îmi pese de cei câţiva oameni de pe stradă. Am găsit indiferenţa!
În gară nu ploua. Am mers la baie şi mi-am schimbat hainele ude cu altele uscate. Şi trenul a venit repede. Am plecat din Braşov în Timişoara. Drum lung, dar a meritat. Frumos oraş Timişoara, dar n-am stat decât două zile. Mi-era groază să mă întorc din Timişoara în Bucureşti. Mă opresc în Arad. Din Arad, în Sibiu, din Sibiu, în Iaşi, din Iaşi în Galaţi, de acolo în Brăila, din Brăila, în Târgovişte şi înapoi în Bucureşti. 
Mă dau jos din tren în Bucureşti. E noapte. Trecut de unşpe. E noapte şi plouă ca naiba. Şi să mor dacă îmi pasă. Mă urc, de la gară, într-un autobuz care mă duce până acasă. Şi, chiar dacă puteam să merg bine mersi până acolo, ferită de ploaie şi de frig, m-am dat jos cu două staţii înainte şi am luat-o pe nişte străzi. Şi cred că sentimentul de a fi la miezul nopţii pe străzile din Bucureşti cu părul şi hainele ude, trăgând o valiză după tine şi ne mai având vreun ban nu îl poate descrie nimeni.
Când am ajuns acasă, am intrat, am încuiat uşa şi m-am sprijinit de ea zâmbind. După aproape patru săptămâni în care am mers prin mai toată ţara, m-am întors acasă fără bani, ţigări, dar mai fericită. Pentru că nu am cutreierat ţara de dragul de-a o face. Am plecat să caut ceva. Sentimente. Pe care le-am găsit. Şi o să repet chestia asta de fiecare dată când le pierd. Dar ştiu unde am greşit. Şi zic asta zâmbind "Hm! Trebuia să fi luat un prieten!"